Mircea Dorin Istrate
Poezii
pentru
Sfintele Florii
~*~
Să fim
acasă, de Florii
Pustiu
e țintirimul, deși afară-i soare,
L-al
tău mormânt măicuță, nu e un fir de floare,
Că stăm
închiși în casă, păcatelor dând vamă,
Înlăcrimați
cu gândul la tine, dragă mamă.
În ani,
mai tot venit-am acasă de Florii,
Să
ne-amintim de tine și cum ne-am mai dorii
În
pragul casei noastre chiar tu să ne aștepți,
Cu tata
împreună, nu-n lumea celor drepți.
Să ne
cuprinzi cu doru-ți în strânsă-mbrățișare,
Copii,
nepoți de-avalma, că-ți facem căutare,
Și-apoi
pe toți, de-a rândul, la masă să ne pui,
Și ce-i
prin neamul nostru măicuță, să ne spui.
Să știm
ce mai facut-au vecinii di-mprejur,
Știuții
de pe uliți, săraci ori în huzur,
Primarul,
popa Vlaicu, preceptorul, jindarul
Și de
botează-n taină iar vinul, cârciumarul.
*
Așa e
obiceiul, când, din simțirea noastră
Tot
îngrijim morminte, acolo sus, pe Coastă,
Să
ne-amintim de moșu, de buna, de vre-un neam,
Și-acum
ești tu măicuță la rând, din an în an.
Și-apoi,
cum se cuvine, când ne-o veni sorocul
Noi vom
urma să umplem îm țintirime locul,
C-așa e
datul firii, ce-n lume mi se naște,
Când
moare urcă-n ceruri, din el altul renaște.
**
În anul
ăsta maică, la tine n-am să vin,
Să-ți
pun un braț de floare și-n taină să mă-nchin,
Rămâi
cu tata-alături în cea pustietate,
De două
ori veni-voi la anul, de se poate.
D-an
gând, cum mai făcut-am, tot cer în lăcrimare
Să-mi
dai iubită mamă, mereu a ta iertare,
Că eu
pe veci rămâne-oi copilul tău iubit,
Chiar
dacă-n astă lume de-acum mi-s rostuit.
***
Rămâi
până la urmă mereu în priveghere
De-asupra
vieții mele, c-așa vecia-mi cere,
Eu
fi-voi tot pruncuțul acela ocrotit,
De tine
mamă dragă, de-apururea iubit.
***
Sfintele Florii
E crângul, Bercul,
satul, prea liniștit de-acuma,
N-auzi copii la
joacă mânând din spate turma
De cîteva mioare cu
miei, nepotolită,
Ori cărărind cărarea
de-acuma înfrunzită.
Nu vin, ca altădată,
cu brațe pline-n floare,
Nu-aruncă bruși spre
ceruri, când trec în zbor cocoare,
Nu bat la porți de
oameni ce n-au plătit colinda,
Așa să-și ducă dânși
până în an, osânda.
În lăstărișul văii
nu rup la mâțișori
Să-mbrace iar poiata
și poarta toată-n flori,
Să fie-n sărbătoare
de ziua de Florii,
Când cea bisericuță
e plină de copii,
De mame-ngijorate de
vremuri ce-or să vină
Pentru pruncuții
ceia ce n-au nicicum vre-o vină,
De ce-i acum pe
lume, de molime, războaie,
Ne nenorocul sorții,
ce-n cet încet i-ndoaie.
Prea gol mi-i
țintirimul de cei veniți să pună
Un muc de lumânare
la neamul lor din humă,
Să zmulg-o buruiană,
să curețe mormite,
Să fie cum se cere,
înveșmântate-n sfinte.
La morți iertări să
ceară de cândva le-au greșit,
Smeriți de-acum le
spună cât mult, i-au mai iubit
Și cum i-nneacă
dorul și plânsul câte-odată
Că ei, nenorocoși-s,
în lumea ceialaltă.
*
În față la altare,
aminte să ne-aducem
De ziua cea în care,
sub semn de sfântă cruce,
Iisusul nost’
întrata-n cetate ca-mpărat
Știind că-n scurtă
vreme, îmi fi-va înălțat
Ca un tâlhar pe
cruce, de cei ce l-au trădat,
Să-l deie Morți
crunte, ca pironit în cuie
Coboare-n Iad în
patimi, nu-n Raiuri să îmi suie.
**
Voi, păcătoșii lumii
de-acum vă-mbucurați,
Slăviți-l pe
Iisusul, și-n gând mi-l lăudați
Că El, nădejdea
noastră-i cât vom trăi în lume
Și încă după moarte, vecii să ne-mpreune.
***
Cărarea
vieții
Ne ’nalţi Mărite Doamne, în lume
cât trăim
Şi-n scaunul măririi ne urci
s-avem putere,
Ca Tu să vezi în viaţă, ce noi
mai mult iubim:
Măruntul om nevolnic? ori
setea de avere?
Pe mulţi i-mbată gândul că-n mâna
lor stă soarta
Acelora ce-n frică pe ei
îi slugăresc,
De-aşa gândesc, fiţi siguri că
li-i închisă poarta
Spre lumea veşniciei ce urcă
din lumesc.
De-aceea soarta sigur ne-o
facem pe pământ
Prin faptele ce încă le vom
lăsa în urmă,
Iar judecata asta o face
Domnul sfânt
În clipa când de-apururi, al
vieţii fir se curmă.
Veţi fi vecii de timpuri de
faptele vi-s bune,
Şi nebăgaţi în seamă de nu
faceţi nimic,
Huliţi şi-n neiertare, de rău
veţi face-n lume,
Să ştie următorii
c-avut-aţi suflet mic.
***
Lăsaţi-vă cărarea cu
flori vă fie toată
Şi nu cu spini ce-nţeapă o
frunte-a celor drepţi,
De e înmiresmată de mulţi
va fi călcată,
Şi ocolită fi-va, de
plină-i de scaieţi.
***
Păcătoșilor ce-mi sunteți
(Ruga preacucernicului preot)
În
penumbra cea prelinsă, arde candela-nvrăjită
Şi în
tremur umbra-şi lasă pe feşteaua scorojită,
Iar pe
tâmpla gârbovită, azi, bătrânele icoane
Învechitu-s-au ca veacul, ruginitelor piroane.
Dintr-a inimii durere, din ce sufletul îmi ştie,
Către
cerurile ’nalte lăcrimate rugi îmi suie,
Să-mbuneze şi să ceară de la Domnul îndurare,
Tot
sperând că de acolo, va veni a lor iertare.
Mulţi sunt
Doamne, că-ntinarea întru toate s-a întins,
Trupul,
inima şi mintea le-a momit şi le-a cuprins,
Că
plăcut este păcatul ce-ndulceşte ca şi mierea,
Doar că-n
urma lui îmi lasă amăreală, cum e fierea.
De-asta
sunt biserici pline, nu cu oameni credincioşi
Ci cu
cei ce vin să ceară mântuiri, că-s păcătoşi
Şi în
minte-şi ţin ascunsă taina unor vii păcate
Doar de
dânşii cunoscute, pentru ceilalţi, ferecate.
Cunoscute-s şi se-adună când vor fi la judecată,
Unele vor fi trecute, alte însă nu se iartă,
Vor
plăti din greu atuncea şi cu vârf şi îndesat,
Ca în
raiurile sfinte meargă doară, cel curat.
***
Rai
aicea de vi-ţi face fără muncă şi credinţă
Va fi
doar a vieţii voastre mincinoasă biruinţă,
El va
ţine doar cât viaţa, o nimica, doar să fie,
Celălalt, din ceea lume, lung va fi, cât o vecie.
***
Falși
închinători
Te-am
căutat cu gându-mi prin cerul înstelat
Când la
a Ta icoană sfios m-am închinat,
Când pentru-ai mei și mine cerut-am sănătate
Și
pace, fericire să faci, le fie-n toate.
Tu,
Doamne, Iertătorul, nu da la toți pomeni
De
nu-ți suntem supusă armată de oșteni,
Nu
farisei smerelnici cu vorbe mincinoase,
Cu
gândul la păcate și firi alunecoase.
Lor
dă-le cît pot duce necaz și suferință
Să vadă
de la sine, că doar cea pocăință
Va
merita iertarea la cele câte-s toate
În
tine, om nevolnic, de-o viață adunate.
Așa că
la icoană să vii cu gând curat,
Să vrei
să mi te lepezi de dulcele păcat
Și-n
locul lui de-acuma n-atale toate fapte
Iubire
cât cuprinde să pui, până la moarte.
Așa
doar Iertătorul ți-ascultă a ta rugă,
Îți
cântărește fapta și-n așteptarea lungă
Adânc
El chibzuiește de bine-i merita
Iertat
să fii în parte, de toată vina ta.
*
Bisericile-s
pline de falși închinători
Ce n-au
în ei smeritul și ce de-atâtea ori
Tot Ți-au promis, în vorbe, că de le dai iertare
De
mâine a lor viață va merge
spre-ndreptare.
Așa zic
mulți și-acuma în față la icoane,
Apoi,
ca-n a lor viață, toți mint Mărite Doamne,
Creștini
sunt în biserici, apoi de-acol’ de iasă
Îmi
uită ce promis-au și nici că le mai pasă.
***
În
jertfitorul meu Ardeal
Sub
patrafir de stele
În timp tot rânduit-am biserici în Ardeal,
Să
privegheze lumea din vârful unui deal,
Și de
acolo Doamne, în preaspășită rugă
Iertări
cerut-am încă, necazuri nu ne-ajungă.
Mereu
cu gând la Tine, în timpuri grele-a stat
Sub
umbra Ta norodul, să-mi fie apărat,
Că Tu
ne-ai fost nădejdea, c-om trece astă lume
Feriți
de rău și poate, trăi-vom vremi mai bune.
La
vechile-ți altare mereu s-au închinat,
Strămoși,
moșii noștri și eu, cu al meu leat,
Și-așa
vor face încă urmașii mei de-acuma,
C-așa
de prunci ne-nvață învrednicită, muma.
La
sfânta liturghie, cucernicii părinți
Cu drag
mereu ne-ndeamnă să îi urmăm pe sfinți,
Ca ei
să fim de vrednici în viața ce-o trăim,
De vrem
ca-n cele raiuri, acol’ să veșnicim.
Păcătuim
în viață, că cel păcat ne-mbie
Ca să-i
gustăm plăcerea din lumea lui dulcie,
Uitând
că doar iertarea și veșnica iubire
Ne sunt
de-ajuns ca viața, ne treacă-n fericire.
*
De-aveți
în al vost’ suflet biserica din deal
Și încă
jertfitorii cinstitului Ardeal,
Nimic
în astă lume n-o să vă fie greu,
C-aveți
de partea vostră pe Domnul nost’, mereu.
Din
huma cea cu moșii luați mereu putere,
S-aveți,
când greu vă este, îndestulată vrere
Să-mi
țineți veșnicită biserica din deal,
Cu voi
pe lângă dânsa, în bunul meu Ardeal.
Din
lacrima durerii vă faceți bucurie,
Iar
urgisita vreme istorie vă fie,
Să știe
și nepoții pe-aicea cum a fost,
Când
țara și cu Domnul, avutu-mi-au un rost.
**
Sub
patrafir de stele, biserica din deal
Veghează
pace-mi fie, aicea, în Ardeal,
Că la
sfârșitul lumii, aici va fi să-mi fie
Grădina
Maicii noastre, Cucernica Marie.
***
Să-mi
țineți minte
Mă lasă
Doamne, ca-n micimea mea
Să
reazăm umbra mea, de-a Ta să stea,
Să
mă-nfior gândindu-mă mai bine
Că Tu
ești Doamne astăzi lângă mine.
Să simt
cum măreția Ta mă va cuprinde,
Cum
duhul Tău în mine mi se se-ntinde,
Cum
pace e în sufletu-mi și-n gând,
Și
toate mi le ierți Tu, rând la rând.
Să știu
apoi, că-n cea dumnezeire
Tu
adunat-ai munte de iubire
Și
chiar de-ai fost în cuie pironit,
Pe noi
ce te-am trădat, Tu ne-ai iubit.
Și-mpovărat
de-a noastre mari păcate
Tu
dusu-te-ai iertându-ne spre moarte,
Să
învățăm din pilda Ta că noi,
Învredniciți
ieși-vom din nevoi,
Când
fi-vom toți cu sufletul curat
Și
te-om slăvi pe Tine ca-mpărat,
Iertând
și noi pe cela ce greșește
Și-n
silnicit mereu ne umilește.
Ajută-mă,
Tu cela Iertător
Ca
tuturora să le fiu dator,
Să îi
slujesc pe toți în preasmerit
Să le
înalț cel suflet micnicit,
Să vadă
că cel bine te înalță,
Că răul
cel făcut îți ia din viață,
Că
Raiul tu ți-l faci aici când vrei
În bine
ostenind și nu să-l ceri.
*
Să-mi
țineți așadară bine minte
Că
Domnul ne-a-nvățat cu-a Lui cuvinte,
Să
mergem după El, pe-a Sa cărare
Și-n
umbra lui să-mi steie fiecare.
Așa vom
fi vecie după moarte
În
cerul cel de sus cu-a Sale toate,
De nu,
rămânem prinși în astă tină,
Tânjind
mereu spre-o rază de lumina
***
Însfințitul
lemn al crucii
Motto:
Pe coastele cu pruni, din deal în deal
Să aibă
veşnicia sfântul semn,
Biserici
rânduit-am în Ardeal
Iar la răspântii,
cruci din sfântu-ţi lenm.
In
cuiburi de credinţă am semănat Ardealul
Punându-i
veşnicia în crucile de lemn,
Cu ele
miruit-am şi văile şi dealul
Să fac
cărării Tale, cel luminat însemn.
Din
învechite veacuri la ele păcătoşii
S-au
închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,
Şi tot
cerşind iertare la Tine cuvioşii
În
lacrima durerii mereu mi s-au rugat.
Tu
datu-le-ai putere să treacă de necazuri
Să guste
bucuria scăpării din nevoi,
Surâsul
să apară pe suptele obrazuri
Şi geana
de lumină în ochii trişti şi goi.
Umplut-ai
cu iubire a inimii străfunduri
Când
ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,
Şi mâna
ai întins-o pierdutului’n adâncuri
Ce se
zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.
În
candelă, Tu, pus-ai un licăr de iubire
Să-mi biruiască
ura, să-ţi fie sfântul semn,
Şi
aurit-ai Doamne icoane-n strălucire
Tu,
veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.
***
Acum,
când urc cărarea spre cea bisericuţă
Ce
străjuieşte veacul din vârful meu de deal,
Simt că
acolo-i locul şi sfânta biruinţă
Ce mi-a
ţinut credinţa, frumosului Ardeal.
Cuibarul lumii
Sub frunze de frăguţe, în puf de
păpădie
Cuibar îşi are luna pe Coastă-n
vârf de deal,
Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa
vecie
Ninsori cu praf de stele coboară
pe Ardeal.
În nucii singuratici, răriţi de
timp, în vie,
Luceferii de noapte se-aprind
scânteietori,
Speranţă şi nădejde la cel trudit
să-i fie
Când ochii şi-i înalţă spre
ceruri rugătoari.
Acolo e vecia, aicea-i doar o
clipă
De viaţă măcinată în timpuri, ca
la moară,
La unii-i grea şi lungă, la
alţii-i fericită,
Prea multă-i amăgită şi prea
puţin uşoară.
Ca apele în susur mereu
preumblătoare
Se duc cu ele timpuri pe valuri
unduite,
Şi-n mersuri negrăbite, eternic
călătoare
Trecut îmi lasă-n urmă şi-un
viitor nainte.
***
Acum în miez de noapte doar
vântul se alintă
Şi-n tremur mişcă frunza la
plopii rari din deal,
Sub bolţi de nuci şi stele, îmi
doarme învrăjită
Suflarea obosită a mândrului
Ardeal.
***
Unire-n
cuget și-n simțiri
În
inimă vă puneți AUR,
Și-n
minte încă și-n simțiri,
Vă-ncingeți
frunțile cu laur
Din
FAPTE BUNE și IUBIRI.
Și fiți
cum fostu-ne-au strămoșii,
De
NEAM și
ȚARĂ IUBITORI,
C-atunci
vom fi cei norocoșii
La
nimenea rămași datori.
Și
stați sub pronia cerească
ÎNCHINĂTORI
la Domnul Sfânt,
Ca El,
mereu să ne ferească
De câte
rele-s pe pământ.
Și
LIBERI fiți în veci cu toții
Că-i
darul lumii cel mai drag,
Și-mi
stați ca DACII-n fața morții
Când
mi-apărați al țării prag.
*
De-mi
faceți încă astea toate,
Veți fi
cum încă ați visat,
Voi
însiși FĂCĂTORI DE SOARTE
Pe huma
țării, înc-odat.
***
MIRCEA
DORIN ISTRATE
