luni, 29 august 2016

Minuni întâmplate la Adormirea Maicii Domnului









COMUNICAT DE PRESĂ în legătură cu reacții ale unor credincioși din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei față de Sinodul din Creta




August 14, 2016

În ultima vreme, pe adresa Arhiepiscopiei Iașilor au fost trimise mai multe memorii în care s-au exprimat diverse opinii în legătură cu întrunirea Sfântului și Marelui Sinod din Creta (18-26 iunie 2016).

Răspunzând acestor memorii și dorind a prezenta lămuririle necesare în legătură cu participarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la acest eveniment bisericesc, Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iașilor aduce la cunoștința celor interesați următoarele:

1. În cadrul Sinodului din Creta au fost aprobate o serie de documente publicate și în limba română pe site-ul basilica.ro. Pe marginea acestor texte există o serie de reacţii sau analize, atât ale clerului, cât şi ale poporului dreptmăritor. Acest lucru este firesc şi este semn al unei Bisericii vii. Dialogul, dezbaterea, chiar luările de poziţie critice, dacă sunt purtate onest, în duh de pace şi de unitate, pot ajuta la limpezirea unor aspecte problematice. Înaltpreasfințitul Mitropolit Teofan este preocupat de aceste aspecte și receptiv la gândurile exprimate, mai ales de către fiii eparhiei pe care o slujește. De altfel, această preocupare este o constantă în lucrarea Înaltpreasfinției Sale, manifestată atât înaintea, în timpul, cât și după întrunirea sinodală din Creta. Astfel, în timpul întâlnirii din Creta, Părintele Mitropolit Teofan a avut mai multe intervenții făcute în „cuget bisericesc ortodox, bazat pe învățătura Bisericii”, potrivit mărturiei Mitropolitului Ierotheos Vlachos, participant la Sinodul din Creta.

Cele mai multe reacții au loc în legătură cu documentul intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. În acest document se afirmă că:

a. Biserica Ortodoxă este „Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (art. 
 1);

b. „ (…) bisericile și confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (art. 21);

c. Există o „criză profundă prin care trece mișcarea ecumenică” (art. 7);

d. „Biserica Ortodoxă, (…) participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional” (art. 18);

e. „Din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (art. 19).
Cu toate aceste precizări și altele asemănătoare, documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” este cel mai dezbătut și criticat text dintre toate cele care au fost adoptate în Creta. Trebuie, de asemenea, menționat faptul că nu toți participanții la Sinodul din Creta și-au însușit textul respectiv. Aflându-se în dezbaterea Bisericii și ținând cont de faptul că patru dintre cele 14 Biserici Autocefale nu au fost reprezentate la acest sinod, putem considera acest document în stare de analiză, nedefinitivat. Lipsa unui consens panortodox plasează documentul într-un proces de revizuire totală sau parţială, fiind necesare discuţii, amendamente sau completări în cadrul unei viitoare întruniri a Sfântului şi Marelui Sinod.

2. Regretăm că, în contextul acestor dezbateri firești din Biserică, există și luări de poziție extreme, precum unele care se regăsesc în memoriul intitulat „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta”. Acest memoriu a fost înaintat Centrului Eparhial din Iași în ziua de 11 august 2016 și a fost publicat pe unele pagini de internet. Pentru a nu exista dubii cu privire la convingerile și mărturia de credință ale Părintelui Mitropolit Teofan, Înaltpreasfinția Sa reafirmă în fața preoților din parohii, a viețuitorilor sfintelor mănăstiri și a creștinilor mireni din Arhiepiscopia Iașilor următoarele:

«a. Hristos și Biserica Sa Ortodoxă constituie tezaurul cel mai sfânt și scump, care nu poate fi negociat sau diminuat în nicio formă și prin niciun compromis.
b. Comunitățile și confesiunile creștine eterodoxe s-au îndepărtat în elemente doctrinare fundamentale de la credința cea adevărată, așa cum a fost și este aceasta cunoscută, trăită și mărturisită de Biserica Ortodoxă.

c. „Acceptarea denumirii istorice a altor biserici și confesiuni eterodoxe”, așa cum menționează documentul Sinodului din Creta, nu înseamnă și acceptarea erorilor doctrinare sau eclesiologice ale acestora. Învățăturile și practicile greșite ale eterodocșilor (ex.: o singură fire în Hristos, Filioque, primatul papal, hirotonia femeilor și altele) sunt erezii și le consider ca atare.

d. Relațiile ortodocșilor cu eterodocșii pot avea loc numai pe baza convingerii că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, iar comunitățile și confesiunile eterodoxe s-au îndepărtat de la Adevăr și au îmbrățișat învățături și practici greșite.

e. În relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine trebuie exclus orice compromis doctrinar. Concepții precum: teoria ramurilor, teoria pierderii unității Bisericii, rugăciunea în comun cu eterodocşii sau alte idei şi practici necanonice nu pot fi acceptate în viața Bisericii Ortodoxe.

f. Este necesar să se analizeze de către Biserica Ortodoxă dacă mai este oportună menținerea calității de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor. O reflecție și o dezbatere, urmate de o decizie asupra acestui subiect sunt necesare și așteptate de către mulți credincioși ortodocși.»

3. Este important să menționăm că unele persoane ce se regăsesc pe lista de semnături a memoriului „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta” au precizat, după ce textul a fost publicat pe internet, că nu au avut știință că în document se propune întreruperea pomenirii ierarhului la sfintele slujbe. Prezentăm în anexă, punctul de vedere al Ieroschimonahului Simeon Zaharia de la Mănăstirea Sihăstria, așezat de inițiatorii demersului ca prim semnatar. Această poziție este asumată și de către alți semnatari, precum Ieromonahul Sava Popa de la aceeaşi mănăstire și Preotul Postelnicu Constantin Ciprian din Războieni (Neamţ). Precizările acestor părinți arată maniera nepotrivită prin care cel puțin o parte dintre semnăturile alăturate memoriului menționat au fost colectate.

4. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan îndeamnă poporul dreptmăritor din Arhiepiscopia Iașilor la rugăciune pentru ca Hristos-Domnul să lumineze şi să înţelepţească pe toţi cei implicaţi în această dezbatere. Este necesar a aborda cu discernământ provocările împreună-vieţuirii în Biserică, în vederea păstrării unităţii întru Adevăr şi a comuniunii de iubire între mădularele acesteia.


Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor
 August 15, 2016




Minuni întâmplate la Adormirea Maicii Domnului

Îndată ce Prea Sfânta Maică şi-a dat duhul ei preasfânt şi preacurat în mâinile Fiului Său, toţi orbii şi toţi ologii, şchiopii şi bolnavii care veniseră acolo, din oraş şi de pretutindeni de dimprejur, s-au făcut sănătoşi! Muţii vorbeau, surzii auzeau, leproşii s-au curăţit, şchiopii umblau, că aşa a binevoit Prea Sfântul Dumnezeu şi Mântuitorul Hristos, să cinstească Adormirea Prea Sfintei Sale Maici, cu minuni preaslăvite, ca să ştie toţi că nu a adormit o femeie de rând, ci Maica Cuvântului, Maica lui Dumnezeu, a Dumnezeului minunilor (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

După aceasta, dumnezeieştii apostoli, îndată ce Maica Domnului şi-a dat preacuratul ei suflet, au început să audă mii şi milioane de cântări îngereşti în văzduh, care lăudau şi cântau cântări pentru ieşirea Maicii Prea Sfântului Dumnezeu. Şi au început a cânta şi ei, ca şi îngerii în văzduh. Şi luând patul acela cu preacuratul şi preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, au început să călătorească la Ghetsimani, ca să-l ducă acolo, să-l puie în mormânt. Şi erau însoţiţi de cântările îngereşti din văzduh, iar apostolii şi mulţimea creştinilor şi toţi ucenicii lui Iisus Hristos cântau pe pământ. Şi era o cântare comună a turmei celei cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe pământ şi a celei înţelegătoare din cer, adică a îngerilor. Şi petreceau şi cerul, şi pământul – adică şi oamenii, şi îngerii – pe Maica lui Dumnezeu la mormântul ei cel preasfânt. Mergând ei astfel şi auzindu-se cântările şi simţindu-se mireasma preasfântului trup umplând locurile pe unde treceau de bună-mireasmă, s-a trezit zavistia iudeilor; şi unii dintre ei s-a dus cu mare îndrăzneală să dea jos de pe umerii apostolilor patul acela preasfânt. Ba unul dintre ei a îndrăznit chiar să se apropie şi să puie mâinile pe preasfântul pat. Dar – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – toţi cei care voiau să dea jos năsălia de pe umerii celor care o duceau au orbit şi nu mai vedeau nici de unde au venit şi nici unde mergeau! Iar celui care a îndrăznit – un evreu numit Antonie – să se atingă de acea preacurată năsălie pe care se afla preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, i s-au tăiat lui deodată, cu mână îngerească nevăzută, amândouă braţele, rămânând lipite de năsălie, iar el a căzut jos leşinat şi aproape mort. Şi cerea iertare Maicii lui Dumnezeu şi cei orbiţi, şi cel căruia i se tăiaseră mâinile.

Şi atunci, dumnezeiescul apostol Petru, luând de pe pieptul Maicii Domnului, de pe năsălie, ramura de finic pe care i-o adusese Arhanghelul Gavriil, a pus-o pe ochii celor orbiţi şi deodată s-au făcut sănătoşi, şi atingând cu ea mâinile celui căruia i-au fost tăiate de îngerul nevăzut, s-au prins mâinile înapoi! Şi aşa s-au săvârşit minunile preaslăvite ale Maicii Domnului. Aceasta i-a făcut pe toţi să strige într-un glas: „Mare este Dumnezeu Iisus Hristos şi mare este Prea Curata Lui Maică, Prea Sfânta Fecioară Maria!”.

Şi mergeau cu toţii împreună. Mergeau chiar şi cei ce zavistuiau mai înainte, cântând şi mărturisindu-şi păcatele lui Hristos Dumnezeu, şi căindu-se ei de greşeala cea mai dinainte, lăudau pe Maica milostivirii, pe Maica Domnului, care nu a ţinuse păcatul lor, ci îi iertase pe toţi şi le dăduse vindecare.


Sursa: Pr. Cleopa, Predică la Adormirea Maicii Domnului





Minunea petrecută cu copilul îngropat sub un val de pământ

Maica Domnului Megalospiliotissa

În anul 1753, părinții de la Peștera Mare se apucaseră să reconstruiască unul din metocurile mănăstirii, care stătea să se surpe, cel numit Vinica. Zidarii săpaseră deja un șanț în jurul temeliei. Într-zi, pe la amiază, prânzind ei, un ucenic de 12 ani, pe numele său Andrei, fiul lui Stavros Kolokinta, de loc din satul Dumena, a rămas din întâmplare ultimul lângă șanț.
La un moment dat, pământul din jur s-a surpat și băiatul a fost îngropat și strivit sub un morman de pietre și de pământ. Meșterii, printre care și tatăl copilului, dându-și seama de nenorocire, au început să sape, plângând și jelindu-se. Au săpat până au dat de copilul căzut chiar pe temelii și care nu vorbea și nu mai respira. Crezându-l mort, l-au scos și au început a-l pregăti pentru înmormântare. În timp ce-l grijeau, băiatul a început să-și revină. Reîntros la viață, s-a ridicat în capul oaselor și le-a povestit cine-l salvase și cum de mai trăia:
- Când s-a surpat pământul și am căzut peste temelie, a apărut lângă mine o Femeie minunat de frumoasă și strălucind de lumină, care a dat pământul la o parte de pe mine și a aruncat toate pietrele care mă acopereau.
Copilul nu suferise nici cea mai mică vătămare, nici la cap, nici la restul trupului, și toate oasele îi erau întregi. Leșinase numai, dar s-a trezit după ce a fost scos la lumina soarelui. Toți cei de față nu-și mai veneau în fire, dar văzuseră minunea cu ochii lor și L-au slăvit pe Dumnezeu și au mărit-o pe Maica Sa Preasfințită.

(Arhimandrit Teofilact Marinakis, Icoanele  făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Editura Sophia 2008, pp. 340-341)


„Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”
15 August 2016 Arhimandritul Ioanichie Bălan

Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mântuitorului Hristos. O mamă totdeauna este foarte sensibilă faţă de fiul său, copilul său…
Să vă spun o mică istorioară de la închisoare. Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. Şi-a adus aminte, însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru, şi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că avusese şi tânărul acesta greşelile lui –, dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat! Scurt.
O rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă! Se ruga în celulă. Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o făptură în alb, cu un Prunc în braţe: „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!” și a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au mutat într-un alt loc, la Polul Nord undeva, şi toată viaţa lui de după aceea – că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.
Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o. El mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte! În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce a păţit şi cum i s-a rezolvat problema lui.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 63-64)


Maica Domnului vindecă toate neputințele
15 August 2016

Se vede în Penticostar, în vinerea cea dintâi, că în Ţarigrad era un ostaş milostiv foarte şi om îmbunătăţit, Leon cu numele, Machelie cu prenumele, care pentru bunătatea lui l-a învrednicit Dumnezeu de s-a făcut împărat mai pe urmă. Deci, când era încă ostaş, s-a întâmplat într-o pădure deasă, aproape de cetate, şi acolo a văzut un orb, care era din călătorie şi arşiţă foarte însetat. Pentru aceasta s-a întristat Leon, şi îl trăgea de mână ca să-l ducă mai înainte, nu cumva va afla apă ca să-l adape.

Dar după ce s-a dus o puţină depărtare de loc, a căzut orbul, neputând mai mult să umble de sete, iar Leon căută multe ceasuri în pădure apă, şi n-a aflat. De care s-a întristat foarte, temându-se nu cumva va muri orbul din împuţinarea lui. Cercând dar în părţile cele mai dinăuntru, a auzit un glas, zicându-i: „Nu te scârbi, o! Leone, că aproape de tine este apa, şi adapă pe orb. Apoi să-i speli ochii lui cu dânsa, ca să cunoşti puterea mea. Iar tu să ştii că te vei face împărat, şi atunci îţi adu aminte ca să-mi faci aici o biserică, ca să locuiesc într-însa, să vină câţi au trebuinţă de ajutorul meu, ca să afle mântuirea sufletului şi a trupului”.

Acestea auzindu-le Leon, cu totul îngrozit, s-a bucurat, că a aflat trei daruri dintru unul pe care l-a căutat. Deci, ducându-se înainte trei paşi a aflat apă într-un lac, când a cunoscut întru sine şi multă veselie şi putere. Şi luând din apa aceea, a adăpat pe orb, şi şi-a venit în fire. Apoi a spălat ochii lui, după porunca Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi îndată, o! minunile tale, Stăpână! a văzut cel mai dinainte fără vedere, şi a luat atâta veselie, pe cât poate fiecare să o înţeleagă.

După puţină vreme s-a suit Leon la vrednicie împărătească şi a zidit o biserică în locul întru care a aflat apa cea vindecătoare, în numele Preasfintei Fecioare Maria, şi a numit-o pe biserică, ca să se zică Izvorul cel primitor de viaţă. Fiindcă apa aceea era dăruire de la Izvorul cel adevărat al vieţii, adică de la Împărăteasa cea atotputernică.

Şi nu numai această facere de minune a săvârşit, ci şi altele nenumărate, care covârşesc la număr stelele cerului. Ca durerile de piept, şi încuierile udului, patimile funiceilor, şi curgerile de sânge, frigurile, lepra, lingoarea, fierbinţelile, albeţele ochilor, zgârcirile vinelor şi alte multe feluri de boale a vindecat Împărăteasa cea atotputernică prin apa aceea purtătoare de viaţă, şi în fiecare zi vindecă pe cei ce pătimesc. Şi morţii i-a înviat, întru slava Dumnezeului nostru, Care din dânsa S-a născut negrăit. Căruia I se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
(Extras Din minunile Maicii Domnului, Editura Doxologia, Iași, 2013)




Pr Alexandru Stanciulescu Barda









sâmbătă, 27 august 2016

Comoara pământească şi Mamă adevărată






Pilda oglinzii

Un înțelept a fost întrebat:
-De ce săracii sunt mai prietenoși și mai sinceri decât bogații?
–Privește pe geam! Ce vezi?
–Văd niște copii cum se joacă.
–Iar acum privește în oglidă și spune ce vezi?
–Mă văd numai pe mine..
–Ei vezi, că și fereastra și oglinda sunt de sticlă, dar dacă adaugi puțin argint – deja te vezi numai pe tine.

Sursa: ganduridinierusalim.com




               
Maica Domnului – Comoara pământească şi Mamă adevărată

de Michel Quenot

 
Omule, parcurge în duh întreaga creaţie. Şi vezi dacă este ceva care să egaleze sau care să fie mai măreţ decât Maica Domnului Fecioară.

Cercetează  pământul, străbate marea, străpunge aerul, contemplă cu gândul cerurile, amintindu-ţi de puterile nevăzute, şi vezi dacă există, în întreaga creaţie, o altă minune decât Ea (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia Maicii Domnului).

Un diamant acoperit de praf îşi pierde strălucirea şi frumuseţea. Ce minune, în schimb, să-l contempli proaspăt şlefuit! Expus razelor soarelui, se aprinde şi străluceşte în mii de lumini.

Comoara cea mai pură a omenirii, Fecioara Maria, reflectă lumina din Lumina purtată la sânul său. Poeţi, scriitori, pictori, sculptori, artişti de toate genurile s-au întrecut, de-a lungul timpurilor, să o mărească şi să încerce să exprime frumuseţea sa maternă. 

Atmosfera de indiferenţă şi de raţionalism, creată de omul modern îndopat de tehnologie şi ancorat în material, goleşte totuşi orice spaţiu de o Fecioară Maică, cu atât mai mult de o femeie considerată Maică a lui Dumnezeu. (…)

Multă cerneală a curs pe tema ei, şi chiar dacă totul pare a fi spus deja, ea depăşeşte într-atât inteligenţa omenească, că proslăvirea ei rămâne inepuizabilă. Nicio limbă omenească nu este de ajuns pentru a enumera minunile sale!



Maică a celor vii

Câte fiinţe umane nu suferă din lipsa unei adevărate mame? Se strică şi se încalcă acest rol vorbind de mame necăsătorite, de mame purtătoare (n. r. care dau naştere prin însămânţare artificială), de mame lesbiene.

Imparateasa Ingerilor, cu ProorociiAdam o numeşte pe însoţitoarea sa „Eva”, ceea ce înseamnă „viaţă”, „pentru că ea este mama tuturor celor vii” (Fac. 3:20). Înălţată la gradul de mamă a creştinilor, urmaşă a lui Avraam care îi asigură paternitatea, Fecioara Maria a crezut, de asemenea, în îndeplinirea promisiunii Domnului (Lc. 1:45), devenind astfel preafericita Maică a celor cu adevărat vii. Importanţa sa în istoria mântuirii şi în viaţa fiecărui om de aici îşi trage izvorul. În felul primei Eve, a cărei căderi priveşte întreaga omenire, „da”-ul său la primirea în ea a Mântuitorului a unit dumnezeiescul şi omenescul.

„De la Eva maică a celor vii,
Maica lui Dumnezeu,
Tu ai fost ridicarea,
Căci tu ai adus pe lume pe Făcătorul vieţii”.[1]

Ne putem imagina un moment durerea sa când asistă, neputincioasă, la picioarele Crucii, la pierderea Fiului său muribund? Prima fiinţă omenească în ordinea sfinţeniei, ea ne reprezintă împotriva laşităţii noastre. Înainte de a muri, Iisus nu-şi încredinţează Mama rudeniei, ci apostolului Ioan, supranumit Teologul pentru că a pus un accent deosebit pe cuvântul Stăpânului în Evanghelia sa, înainte de a deveni el-însuşi cuvântul. Această maternitate îşi găseşte împlinirea în Golgota care o face să se ridice la o maternitate universală către poporul lui Dumnezeu.

În dragostea sa profundă pentru Maica celor vii, Sfântul Siluan Atonitul scrie: „Când sufletul este pătruns în întregime de dragostea lui Dumnezeu, oh!, totul este atât de bine, totul se umple de dulceaţă şi de bucurie! Dar, chiar şi atunci, nu scăpăm mâhnirii adânci, şi cu cât este dragostea mai mare, cu atât mai adâncă este întristarea. Maica Domnului nu a păcătuit niciodată, nici măcar printr-un singur gând, şi nu şi-a pierdut niciodată harul, dar ea de asemenea a avut de îndurat mari mâhniri. Când se afla la picioarele Crucii, durerea sa era vastă cât oceanul. Durerile sufletului său erau incomparabil mai mari decât cele ale lui Adam când a fost gonit din Rai, pentru că dragostea ei era, de asemenea, incomparabil mai mare decât cea a lui Adam. Şi dacă ea a rămas în viaţă, este doar pentru că puterea Domnului a ţinut-o, căci Domnul voia ca ea să vadă Învierea Sa, şi ca după Înălţarea Sa ea să rămână pe pământ pentru a mângâia şi bucura pe Apostoli şi noul popor creştin”.[2]



Adormirea MD 1 

Un văl tainic înconjură sfârşitul pământesc al Maicii lui Iisus. Nici Noul Testament, nici Părinţii Bisericii nu îl menţionează. Între secolul al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea, numeroase texte siriene, apoi copte, au răsărit privind ultimele sale clipe. Fragmentul plin de metafore şi semi-legendar al Adormirii sale precede pe cel al ridicării sale la ceruri, fără moarte şi fără îngropare prealabile, altele vorbesc despre o ridicare consecutivă adormirii sale, lăsând corpul fără stricăciune. Adevărul ne face să spunem că trupul Fecioarei Maria n-a lăsat nicio urmă despre acestea.

Preferând termenul de Adormire (celui de Ridicare), Biserica ortodoxă urmează Tradiţiei Bisericii nedivizate de cele şapte mari Sinoade ecumenice, în credinţa sa că Fecioara Maria a trecut prin moarte, ca şi Fiul său dumnezeiesc, înainte de a fi ridicată la cer. 

Moştenitoare a păcatului originar, ea trebuia să moară, dar unirea sa totală cu Fiul său, Dumnezeu-omul, a făcut-o să scape stricăciunii şi să triumfe morţii, participând imediat la învierea sa, antrenând prin persoana sa o parte din creaţie în propria-i transfigurare.

Sărbătorită începând cu Sinodul de la Efes şi bine fixată spre sfârşitul secolului al VII-lea, sărbătoarea Adormirii sale se bucură de o trecere deosebită. Ea este, printre altele, precedată de un post de cincisprezece zile. Reamintire puternică a menirii noastre, scena Adormirii apare adesea, în alternanţă cu Judecata finală, pe peretele de la uşa de ieşire din biserici. Mâna sa îndreptată spre cer face ecou cuvintelor Îngerului în icoana Înălţării: „Cel care v-a fost luat, acelaşi Iisus, va veni tot în acelaşi fel în care L-aţi văzut ridicându-Se la cer” (FA 1: 11).

În icoană, apostolii înconjură patul său mortuar. Dispunerea lor corespunde celei de fii în jurul mamei, care, privilegiu unic, este printre altele Maica Vieţii. Când Hristos o înalţă la cer, „îngerii şi apostolii în cor privesc cum trece de la viaţă la Viaţă cea care a născut pe Prinţul vieţii”[3]. „Îngerii în cer erau muţi de uimire, văzând în Sion pe Însuşi Domnul lor ţinând un suflet în mâinile sale; căci Femeii care preacurat L-a adus pe lume, El se adresă filial şi declară: vino să împarţi slava Fiului şi Dumnezeului tău”.[4]

Maică a celor vii, ea este, de asemenea, Maică a celor morţi în aşteptarea învierii finale. Prima care trece de la viaţă la Viaţă, ea ne precede, ne susţine şi ne îndrumă. Maică a lui Dumnezeu-omul, ea este în acelaşi timp Maică a lui Dumnezeu şi Maică a oamenilor, sprijinul lor şi protectoarea lor. Model în timpul vieţii noaste, ea ne îndreaptă prin moartea sa spre sensul morţii noastre. Icoana Adormirii sale schiţează imaginea morţii fiecăruia din discipolii creştini pe care Hristos îi va primi în Împărăţia Sa. Ducând lupta cea bună, renunţând de bună-voie la patimi, ea se odihneşte pe patul său de moarte înconjurată de lumea pământească şi cerească.

În bunăvoinţa sa maternă, ea ne trezeşte la viaţa în Hristos la care ea contribuie să o formeze în noi. După ce a permis naşterea trupească a lui Dumnezeu pe pământ, ea continuă astfel să-L nască în inima omenească, care accede prin ea la Fiul, prin harul Sfântului Duh. Spre deosebire de mama posesivă, ea veghează la nevoile profunde ale fiecărei persoane.

În dezacord cu învăţăturile catolice, creştinii ortodocşi nu o consideră Mamă a Bisericii, ci Maică în sânul Bisericii.



Relaţia dintre bărbat şi femeie

În sânul societăţii noastre, în care confruntarea sexelor ia întorsături subtile, femeia ocupă o poziţie ţintă printr-o serioasă repunere în discuţie a rolului său şi a locului său în raport cu trecutul. Orice căutare de fuziune înlocuieşte iluzia şi nivelează harismele specifice fiecăruia.

Într-o viziune a lumii aţintită pământului, omul tinde să organizeze totul după scheme logice, fără referinţă la persoană. Viaţa cedează atunci locul legilor, şi bărbatul – mai ales în dimensiunea sa masculină, dimensiune câteodată nefavorabil poftită de femeie – riscă în orice moment să cadă tentaţiei puterii, a forţei şi a violenţei. Diferiţi din punct de vedere ontologic, bărbatul şi femeia îşi întemeiază legătura lor pe dragoste, şi nu pe egalitate, cum ni se dă să credem. Femeia dă naştere şi întreţine prin firea sa o relaţie privilegiată cu viaţa. Adevărata sa vocaţie nu se situează în imitarea bărbatului, adesea în luptă pentru putere la toate nivelele societăţii şi, bineînţeles, în Biserică, ci în depăşirea viziunii fixiste masculine care consistă în reducerea vieţii la scheme sterile. Ei îi revine responsabilitatea de a sublinia unicitatea şi plenitudinea vieţii, de a arăta că autenticitatea vieţii rezidă în dragoste, şi nu în sex.

Pentru Jean Vanier, care se bucură de o mare experienţă umană culeasă de-a lungul continentelor şi în comunităţile Arcei, „pericolul la om este de a fugi de vulnerabilitatea inimii sale şi de puterile sale de tandreţe. Uneori, el cere o femeie-mamă, apoi foarte repede, ca un băieţel, el o refuză, dorind propria sa libertate. El se aruncă atunci în lumea eficienţei şi a organizării, negând tandreţea şi adevărata reciprocitate. Dar prin însuşi faptul acesta el se mutilează şi se separă de ceea ce este esenţial în el. Acum idealizează femeia – ea este Fecioara preacurată – acum o aruncă în dizgraţie – ea este marea seducătoare, instrument al diavolului, prostituata, sau încă, el se serveşte de ea ca de o servitoare. În toate cazurile, el nu face altceva decât să-şi respingă propria sa sexualitate, pe care el o consideră rea, sau o neagă. În orice caz, el refuză orice relaţie adevărată cu femeia ca persoană şi nu o mai vede decât ca simbol al păcatului sau al curăţiei, sau ca pe o fiinţă inferioară.

Palermo, biserica Martorana, sec 12 (2) Întreaga creştere a bărbatului este în maturizarea raporturilor sale cu femeia. Atâta timp cât el rămâne la stadiul de raporturi mamă-copil, sau la stadiul de femeie seducţie-repulsie, el nu poate cu adevărat să crească, chiar spiritual.

[…] În aceeaşi manieră, femeia de asemenea trebuie să-şi găsească echilibrul. Ea nu trebuie, prin refuzul feminităţii sale, să caute aceeaşi putere ca bărbatul, nici să privească cruciş cu gelozie la capacităţile sale de organizare, ci ea trebuie să descopere bogăţiile propriei sale feminităţi, puterea care poate fi ascunsă în chiar slăbiciunea ei, lumina şi înţelepciunea propriei sale inteligenţe şi capacităţile de tămăduire şi de compasiune care sunt în ea. Când este lipsită de orice putere, se întâmplă ca ea să aibă o intuiţie cu atât mai limpede şi mai adevărată, mai puţin amestecată cu patimile de orgoliu şi de putere care colorează adesea inteligenţa bărbatului”.[5]



Femeia desăvârşită

În faţa tentaţiei prometeice a femeii moderne, care consistă în a limita feminitatea sa în folosul unei masculinităţi în care ea crede că va găsi forţa şi prestigiul său, Fecioara Maria oferă exemplul unei fiinţe care a integrat armonios masculinul şi femininul până la o depăşire a genului. Ea opune orgoliului o smerenie umplută de vigoare spirituală, aparenţei – fiinţa, măştii – chipul, impudorii – frumuseţea pură, căutării frenetice a provocărilor – odihnirea în Duh, urii – iubirea acestui Dumnezeu al iubirii pe care ea L-a născut. Violenţa sa pacifică este cea a Fericirilor; slava sa, cea a lui Hristos. Femeie împlinită şi personificare a femeii într-o lume dominată de bărbat, ea înalţă forţa Împărăţiei.



http://www.atitudini.com/2016/08/maica-domnului-comoara-pamanteasca-si-mama-adevarata-de-michel-quenot/


Sursa: Pr Alexandru Stanciulescu Barda







Zona 51 şi realismul SF (1)






OPINII… de MARIN IFRIM

Zona 51 şi realismul SF.  În legitimă apărare ! (I)

La sugestia poetului Dumitru Ion Dincă, în anul 2005, am acceptat să fiu un fel de „şef de campanie” al „controversatului” scriitor Victor Frunză, care îşi anunţase candidatura pentru funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Un disident care doar revenise în România după un lung exil în Danemarca. Naşul poetului Dumitru Ion Dincă. Doi oameni onorabili în felul lor, ambii scriitori de certă valoare. În acea perioadă şi-au mai anunţat candidatura la preşedinţia USR: Carolina Ilica, Cezar Ivănescu, Mihai Gălăţanu, Grişa Gherghei, George Gibescu şi Nicolae Manolescu. Am participat, făcând parte din decor, la o singură conferinţă de presă susţinută de Victor Frunză, la Bucureşti, undeva într-o săliţă de teatru. Asta e toată implicarea mea în campania respectivă. Suficient cât, din „Zona 51” a scriitorimii române, cea în care unii dintre „colegii” noştri se cred extratereştri, să înceapă asupra mea o persecuţie constantă, discretă, de tip clasic. Am fost trecut pe o anume „listă”? E foarte posibil! Primul semnal mi-a parvenit la scurt timp după conferinţa lui Victor Frunză, când, în „România Literară”, nr. 20/2005, într-o rubrică inventată ad-hoc, intitulată pompos „Veleitarii”, celebrul anonim Horia Gârbea, comentează, mai bine zis, citează, cu o zeflemea şi o ură nefirească pentru un „literat”, versuri din creaţia a vreo opt autori, fără să dea numele nici unuia dintre cei vizaţi: „N-o să dau numele acestor iluzionaţi, pentru că n-am nimic personal cu ei. Mi-e doar milă-silă de <opera> lor. Pentru asta promit că dacă nu încetează cu <scrisul> data viitoare le voi închina o recenzie cu citarea sursei”. Şantaj curat, pe faţă şi pe dos! Nu credeam că pot exista printre scriitori şi alţi „scriitori”care să-i someze pe ceilalţi să „înceteze cu scrisul”. Nu vreau să alunec în zona psihanalizei, „subiectul” în sine e prea insignifiant. Cert este faptul că vânătorul de  „veleitari” începe braconajul citând un poem dintr-o carte de-a mea, un poem oarecare, ceva la care „căutătorul de râme” nu are acces nici măcar în vis. Am trimis un drept la replică lui Nicolae Manolescu şi Alex. Ştefănescu, conducătorii „României literare”. Acelaşi drept la replică l-am trimis şi lui H. G. Degeaba! Las de-o parte faptul că, „veleitarul” care sunt, am avut cronici la diferite cărţi de-ale mele  chiar şi în ”România Literară”, vreo două semnate chiar de Alex. Ştefănescu, acest critic zglobiu, care, prin 2004, în „Flacăra” lui George Arion, scria că „Marin Ifrim este cu totul ieşit din comun”. Ca poet, fireşte. Între timp, chiar dacă tot am mai fost băgat în seamă, interesul meu pentru activitatea „literară” a celor de la „R.L.” a rămas acelaşi ca şi până la ameninţarea publică a lui H.G., adică aproape inexistent, în ţară existând cel puţin 5-6 reviste mai interesante decât această publicaţie. Prin 1996, în plină campanie electorală, când N. Manolescu candida pentru funcţia de preşedinte al României, venind la Buzău, la o întâlnire cu simpatizanţii săi, şi-a exprimat dorinţa faţă de regretatul ziarist şi scriitor Corneliu Ştefan, că ar vrea să meargă şi „ în satul în care s-a născut poetul acela…”, adică subsemnatul. Ştiu că, atunci, în ziarul OPINIA a apărut o ştire referitoare la această proiectată vizită, care, în cele din urmă, nu ştiu din ce motive, a fost amânată. Probabil că lui N. Manolescu i s-o şoptit faptul că nu suport politicienii, de la stânga la dreapta şi invers.  L-am întâlnit atunci pe N. M. la sala Teatrului „George Ciprian”, unde a susţinut o conferinţă, prilej cu care i-am înmânat volumul de versuri „Alfabet de tranziţie”. Nu m-am dat niciodată în vânt după părerea acestuia despre scrisul meu. Faptul că i-am trimis cărţi de-ale mele, ori de câte ori am crezut de cuviinţă, poate fi catalogat precum un dar făcut unui om care l-ar putea preţui. Atât şi nimic mai mult. Din 2005 şi până în prezent, în ciuda ultimatumului dat de H. Gârbea, am publicat încă 28 de cărţi de: poezie, proză, eseu şi teatru. Plus două monografii. Mi-am văzut de ale mele, cum se zice. Tot se frământa retoric H.G.: „Să vedem ce scrie un domn la vârsta maturităţii fără a înţelege de ce scrie”. Timpul a trecut şi numele meu nu a mai apărut în „R.L. până când, o altă somitate din „Zona 51”, Mircea Mihăieş, îmi dedică o întreagă pagină, în aceeaşi „Românie Literară” (nr. 4/2012) în care H. Gârbea îmi radia dreptul de a scrie. Pe M. Mihăieş l-a iritat faptul că, în 2012, am făcut o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. E de mirare cum, acest autor modest, plin de orgolii, vanitate şi fiere, renunţă la tematica sa obişnuită, înghesuită astmatic în rubrica…”Contrafort”, înlocuind personajele sale favorite, gen Traian Băsescu, la plus, şi Crin Antonescu, la minus, cu umila mea fiinţă, care, inclusiv din motive tradiţionale, am „bifat” ziua de 15 ianuarie la modul cel mai decent posibil. M. Mihăieş delirează pe toată pagina, mă jigneşte cu o uşurinţă de mahalagioaică, luând peste picior inclusiv participanţii la întrunirea respectivă, provincia, în principiu. Nu citez nimic, e vorba despre un text plin de microbi şi bacterii, de cuvinte  faţă de care trebuie să stai la distanţă, bolnave de la un capăt la altul al regurgitării semantice. I-am răspuns acestui domn răvăşit de resentimente, în termeni adecvaţi, în „Jurnalul de Vrancea” on-line, condus de poetul Liviu Ioan Stoiciu, ulterior acesta din urmă având un neplăcut schimb de replici cu M. Mihăieş, care s-a declarat tare nemulţumit că mi s-a acordat dreptul la replică. Fireşte, în mintea sa împrejmuită cu sârmă ghimpată, de libertatea cuvântului trebuie să se bucure numai cei care sunt înăuntrul libertăţii, proprietarii acesteia, cei din fruntea lumii literare. Ceilalţi, pleava de dincolo de gard,  trebuie se bucure chiar şi când sunt calomniaţi. Nu mi-aş dori nici în cele mai roze visuri ca „eseistul” M. Mihăieş să rămână în istoria literaturii din cauza mea, la iniţiativa sa. Eu m-am purtat şi mă voi purta întotdeauna ca un om aflat  în legitimă apărare. Vă daţi seama, M. Mihăieş vrea linişte, mai ales că, la o adică, „liniştea” o poate face el însuşi, fiind, nici nu se putea altfel, şeful Comisiei de Monitorizare a membrilor USR.

Vânt rău spre trestia (ne)gânditoare care sunt, spre fragila mea preocupare literară, bate şi dinspre „criticul profesionist” Alex. Ştefănescu. Înainte de 1989, când se ocupa de tinere talente literare, la Suplimentul literar şi artistic Scânteia Tineretului, văzând că Alex. Şt. se preface a avea orbul găinilor când vine vorba despre textele mele, am folosit pseudonimul Angela Filip, lângă lucrări ataşând şi fotografia unei colege.  Am fost publicat imediat, culmea, cu acelaşi text, o povestire, pe care, probabil, prima dată acesta nu o citise pentru că nu eram fetiţă. Nu vă gândiţi la lucruri perverse, vă rog e vorba  doar de o banală schimbare de sex-appeal literar. Imaginaţia critică profesionistă permite! Cu acelaşi pseudonim, dar şi cu numele meu real, pentru a mă autoevalua, am publicat şi în revista „Flacăra”, girat de marele poet Geo Dumitrescu. Ţin minte că, pe adresa mea, pe numele de Angela Filip, de la Suplimentul Scânteia Tineretului  mi-a sosit un mandat poştal în valoare de vreo 1800 de lei. Sau 180? Nu mai sunt sigur. Cert este că diriginta oficiului poştal nu mi-a dat nici un leu, pentru că pe buletinul meu de identitate nu scria Angela Filip. Dincoace, la ”Flacăra”, la un moment dat, maestrul Geo Dumitrescu, intuind farsa, mi-a spus că ar trebui să semnez Angel Filip, nu Angela! Trec această întâmplare la capitolul farse scriitoriceşti, cum îi place lui Alex. Şt. să se tot laude, că deţine monopolul în această privinţă. Totul e verificabil, există colecţii, arhive etc.



După 1989, în „Flacăra” lui George Arion, Alex. Şt. a înfiinţat rubrica „Maşina de harta literarascris”, nu de făcut bani, în care, chipurile, organiza, anual, un concurs literar în urma căruia, câştigătorului urma să-i fie tipărită o carte la Editura „Maşina de scris”, editură aparţinând, fireşte, lui Alex. Şt., care mi-a publicat mai multe grupaje de versuri, fiind  lăudat precum reclama pentru „Osteotic” a lui Florin Condurăţeanu, în folosul editurii, fireşte.  Singurul membru al juriului concursului era, tot fireşte, Alex. Ştefănescu. La una dintre ediţiile concursului, am fost dat ca şi câştigător, mă rog, am ajuns în „finală”. Premiul a fost obţinut de o domnişoară, fiica unui fost coleg de facultate şi de grupă cu onestul şi imparţialul critic literar. Arhivele „vorbeşte”: „Marin Ifrim este cu totul ieşit din comun…” . Acelaşi Alex. Ştefănescu mi-a prezentat, în „România Literară”, mai mult somnoros decât plictisit, volumul de versuri „Curentul marin”, apărut în 1995, neuitând totuşi să observe că mă trag dinspre avangardismul „naiv”. Ca să vezi şi să nu crezi, există şi aşa ceva. Tot în acel an, zgubiliticul critic, cu teribilismul său matur, care încă îl caracterizează, publică în „România liberă”nr. 1653, de vineri, 1 septembrie 1995, nu în cea”literară”, „o hartă a resurselor de talent literar”. Pe respectiva hartă, în locul localităţilor sunt trecute numele a vreo 45 de tinere talente. Harta este însoţită de un interviu acordat de critic Iuliei Blaga, în mare parte acesta referindu-se la Concursul „Maşina de scris”. Întrebările se pot deduce din răspunsurile singurului membru al juriului, Alex. Ştefănescu: „Am primit aproximativ 8000 de scrisori. Din aceşti 8000 de autori, câteva sute pot spune că au talent literar, iar 45 de autori ar putea tipări oricând”. Ce să zic, numele Marin Ifrim e trecut pe harta respectivă, în dreptul oraşului Buzău. Singur, nemuritor şi rece printre ceilalţi 44 de aleşi.  Al doilea răspuns al interviului: „Săptămână de săptămână i-am publicat pe cei mai valoroşi dintre ei, am organizat un concurs cu premii, festivităţi, am anunţat mass-media, pe scurt, am făcut agitaţie. (Mai ceva ca la”Cântarea României”, pe care, o să vedeţi, mai târziu, în anul de graţie 2016, criticul mi-o pune mie în spate. Nici de gard nu s-a sprijinit, nici cocoaşă n-a avut; n. m – M.I.) Am sperat să-i pot face cunoscuţi pentru că, am spus-o cu fiecare ocazie: consider că literatura este o marfă extraordinară, miraculoasă, care – exportată – rămâne şi în ţară. Şi m-a făcut atât de cunoscut şi de exportat, încât, după 11 ani de celebritate, datorită acestuia, criticul literar Alex. Ştefănescu îşi revine din leşinul de admirator al subsemnatului, negându-şi, într-un fel, propriul său trecut şi propria-i onestitate literară, publicând, în aceeaşi „Românie Literară” (nr. 26/2016) un fel de delaţiune la Direcţia Naţională Antitalente – DNA – ul literar, nu?-, din care citez: „Marin Ifrim, un prolific autor din Buzău, practică surâzător amatorismul. Pare un continuator solitar al Festivalului <Cântarea României>. De curând şi-a publicat cartea de muncă adnotată. Formula este ingenioasă, dar folosită de un neprofesionist al scrisului generează exclusiv umor involuntar(…). Cu un dispreţ suveran, autorul se dispersează de serviciile scriitorilor profesionişti. Îi persiflează pe critici literari ca Nicolae Manolescu (şi ca mine), o numeşte irevenţios <Fătucă> pe o colaboratoare a României Literare care scrie cu spirit critic despre el…”. În primul rând, cel ce se autoimpune sub sintagma narcisistă „şi ca mine”, nu demonstrează cum poate fi practicat „surâzător amatorismul”  într-o carte cu un fundal epic destul de trist. În al doilea, nici măcar în somn nu am avut de-a face cu  „Cântarea României”, deşi nu văd ce-ar fi fost rău în chestiunea respectivă. Care  o fi diferenţa dintre participarea la „Cântarea României” şi „cântarea” din fosta publicaţie „Magazin”, unde criticul nostru profesionist şi-a desfăşurat activitatea ştiinţifică în anii apoteotici ai ceauşismului, când şefii publicaţiilor trimiteau texte „critice” (telegrame) tovarăşului şi tovarăşei? În al treilea rând, dacă „formula”  scrierii cărţii mele este „ingenioasă”, matematic vorbind, rezultatul zero al acesteia este firesc. Şi pentru cel care ştie matematică, şi pentru analfabet, o ecuaţie, o „formulă” care are ca rezultat zero face parte din logica precisă a matematicii. Inclusiv pentru „criticul literar şi cititorul profesionist” Alex. Ştefănescu, care, bag seamă, citeşte tot, inclusiv orice, ca şi cum ar mânca, cu un profesionalism specific gurmandului bulimic. În fine, „fătuca” la care se referă „criticul profesionist” nu  a scris deloc „în spirit critic” despre una din cărţile mele, dimpotrivă, domniţa respectivă a făcut o recenzie şcolărească favorabilă autorului amator care sunt. Unii „profesionişti ai scrisului” trăiesc cu iluzia că, dacă au dobândit o licenţă sau un doctorat”, în litere sau în filozofie, să zicem, pe baza operelor unor scriitori morţi de când lumea, au tot dreptul să-i omoare pe scriitorii acestui prezent, care prezent , pentru ei, e doar un fel de Ev Mediu Întunecat. Fiat lux, domnule Alexandru Ştefănescu!


Comentariu:

dumitru k negoiţă spune:
27 august 2016 la 11:09
A nu privi cu aceeaşi unitate de măsură, cu acelaşi simţ de răspundere, chestiunile legate de cultura literară, de cei care, chiar se jertfesc într-un cuvânt, înseamnă lipsă crasă de caracter. Ion Raţiu, când a venit în România, ne spunea – Aş da ani din viaţa mea, ca Tu, să nu fi de acord cu mine… Ce fac mai marii de astăzi, au făcut cei de ieri care l-au bălăcărit şi l-au persecutat pe Ion Caraion. Iar, când scriitorul a plecat din ţară, bălăcăritorilor le-au rămas o ţintă. Să-l rupă, să-l ponegrească faţă de prieteni. Cu toate acestea, bălăcăritorii au rămas… bălăcăritori, că, de 4 ani Ion Caraion trăieşte într-o revistă buzoiană.
Revenind, nu intră caii în apă pentru bucuria crocodililor, iar Marin Ifrim este şi va rămâne cel mai reprezentativ scriitor al Judeţului Buzău, scriitorul care ajută, sprijină şi a sprijinit chiar şi duşmanii. Este scriitorul care nu trăieşte să urască, el trăieşte să iubească. Este convins că fiecare dintre noi poate respira şi poate avea un loc sub soare.
De-ar fi să continui, doresc să precizez că nu am bătut şi nu am de gând să bat la unele porţi de care nu sunt sigur că se deschid s-au nu. Am bătut la porţi care mi s-au deschis şi, sunt mândru de acest fapt. Nu urăsc, nu invidiez, nu aprob orice, nu condamn orice. Ca urmaş al unui erou şi al unui medaliat care a luptat pentru Neam, Ţară şi Lege, am învăţat să apreciez oamenii de bine şi, scriitorul Marin Ifrim este unul dintre aceştia. Sănătate, împliniri şi, ploi de bucurii.

http://www.luceafarul.net/opinii-de-marin-ifrim-zona-51-si-realismul-sf-in-legitima-aparare-i