miercuri, 29 martie 2017

Voturile Monahale





Temeiuri neotestamentare pentru voturile monahale

Generalitati

Dintre toate creaturile, omul a avut si are o constitutie si o menire cu totul aparte. Creat “dupa chipul” lui Dumnezeu, el trebuia sa se ridice deasupra lumii in care traia, care ii fusese data in stapanire de insusi Creatorul tuturor si sa se asemene, prin virtuti, cu El.

El nu si-a onorat chemarea, s-a aratat neascultator si parasind calea virtutii, a apucat calea pacatului. Dumnezeu, insa, n-a ingaduit sa fie data pierzarii creatura sa cea mai iubita. De aceea, intocmai ca un tata iubitor, l-a condus pe acesta pe cai si prin mijloace diferite, de la starea de pruncie la cea de maturizare spirituala.

 I-a dat legi si i-a prevazut pedepse pentru eventualitatea nerespectarii lor, legi care aveau sa-l conduca intocmai ca un pedagog spre realizarea chemarii lui. “Iar cand a venit plinirea vremii”, cand omenirea era pregatita sa asculte direct voia lui Dumnezeu, care duce la desavarsire, “a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau”. Acesta, imbracand firea umana, fara pacat, a aratat in propria Sa viata felul de viata desavarsit, la care omul era chemat.

 A implinit intocmai in viata Lui voia lui Dumnezeu, exprimata in Legea Veche si mai mult decat atat, a plinit imperfectiunea acestora, a desavarsit-o. Pentru ca Legea Veche era imperfecta. Imperfectiunea consta in modul in care era expusa voia lui Dumnezeu si a fost determinata de imperfectiunea firii omenesti, de care, mijlocitorul Legii celei Vechi a trebuit sa tina seama.

Legii celei Vechi, Fiul lui Dumnezeu i-a adaugat un element nou, sfaturile evanghelice, a caror implinire aduce un plus de desavarsire, care se deosebesc de acestea sub urmatoarele aspecte :

a) Porunca este o regula general obligatorie, a caror implinire este necesara. Sfatul este un indemn care face apel la voia omului spre realizarea unui bine mai inalt, a carui tinta este desavarsirea. Porunca este obligatorie, pe cand sfatul ramane la latitudinea celui ce-l realizeaza.

b) Porunca presupune constrangere, limitarea libertatii, pe cand sfatul, din contra, presupune indelunga deliberare si libertate de alegere. Prima cadreaza cu omul supus unei puteri din afara, cealalta cu omul liber.
Sfatul cadreaza in mod obligatoriu, deosebit, cu cei care traiesc in stare de har : “Harul lasa loc celor desavarsiti cu duhul de a avea vointa lor si libertatea de a face ce voiesc si de a se intoarce incotro voiesc”.

c) Porunca, fiind valabila pentru toti oamenii, vizeaza minimum virtute pe care orice om il poate realiza. Sfatul, din contra, diferentiaza pe oameni dupa aptitudini si dupa zelul pe care-l nutresc fiecare pentru implinirea Legii Domnului.

Mantuitorul insusi subliniaza acest aspect: El spune ca “nu toti oamenii pot cuprinde cuvantul acesta” (nu toti oamenii sunt facuti pentru poruncile Domnului la tensiune inalta de sfat – Matei 19, 11). In acest sens graiesc si unele scrieri alcatuite inca de pe vremea crestinismului primar. “Daca poti purta intreg jugul Domnului – zice autorul scrierii intitulate “Invatatura celor 12 apostoli” – veti fi desavarsit; daca, insa, nu esti in stare, fa ceea ce poti”.

Autorul lucrarii “Pastorul lui Herma” adauga: “Pazeste poruncile Domnului si vei fi cercat si inscris in numarul celor ce pazesc poruncile lui. Daca, insa, vei adauga pe langa cele poruncite de Domnul vreun oarecare bine, iti vei cistiga vrednicie mai mare si mai onorat vei fi la Domnul decat aveai sa fii”.

Cel ce implineste mai mult decat ceea ce este neeesar pentru mantuirea sa, este in mod firesc mai inaintat pe calea desavarsirii. Numai unul ca acesta “nu trebuie sa se laude cu faptele sale si sa se creada pe sine mare, ci sa fie sarac cu duhul; daca se face partas al harului, sa nu se creada pe sine ca a ajuns ceva”.



Sfaturile Evanghelice


1. Sfatul evanghelic al saraciei

Inainte de a vorbi despre sfatul evanghelic al saraciei, este necesar sa expunem invatatura Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti referitoare la bunurile materiale.
Spre deosebire de vechile curente filozofice si de mitologiile orientale, dupa care materia, opera Demiurgului celui rau – este rea prin sine si sediul raului, dupa invatatura Sfintei Scripturi materia este opera lui Dumnezeu si, ca tot ceea ce a creat El, este “buna foarte” (Facere l, 31).

Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gura de Aur, a creat si a dispus totul spre slujirea si folosinta omului. Astfel, pentru om a creat cerul, marea, pamantul, aerul si toate cele cuprinse in ele. Pentru om a fost creat soarele si stelele, anotimpurile, zilele si noptile. Omul a fost creat ultimul, ca o incoronare a intregii opere divine, ca stapan, cap si coordonator al ei, asa cum de altfel reiese din descrierea naturii in asteptarea omului. “Si daca natura intreaga a fost alcatuita, cerul fiind incununat de stele, pamantul stralucind de flori, campiile fiind imblesugate de plante si copaci, lacurile si izvoarele misunind de pesti si vazduhul rasunand de cantecul zglobiu al pasarilor, .a cerut trupul pe capul sau, orasul pe conducatorul sau, creatia pe imparat, adica pe om”.

Omul a fost asezat in lume intocmai unui imparat, in palat stralucitor, fiind el pe pamant ceea ce Dumnezeu este in cer.

In Vechiul Testament virtutea este rasplatita cu abundenta de bunuri materiale. Astfel, patriarhii sunt prezenti ca oameni indestulati, care chivernisesc cu intelepciune bunurile incredintate lor (Geneza 26, 13-24). Amintim, de asemenea, bunurile cu care a fost daruit Iov inainte si dupa incercarea sa.

Nici in Noul Testament nu sunt dispretuite bunurile materiale ci sunt considerate bunuri, mijloace indispensabile pentru mentinerea vietii, pentru promovarea virtutii. In parabolele Sale, Mantuitorul vorbeste deseori despre imparati si instariti care-si incredinteaza bunurile slujitorilor lor, cu scopul ca ele sa fie bine chivernisite si chiar inmultite (Matei 25, 14-30). Numai ca folosirea bunurilor trebuie facuta cu prudenta, pentru ca nu cumva din stapan al acestora, omul sa devina sclavul lor. In acest scop, Mantuitorul atrage atentia ascultatorilor, zicand.: “Nimeni nu poate sluji la doi stapani, caci, ori va iubi pe unul si va uri pe celalalt, ori va tine la unul si va nesocoti pe celalalt; nu poate sluji in acelasi timp lui Dumnezeu si lui Mamona” (Matei 6, 24). Pentru ca acolo unde este comoara este si inima (Matei 6, 21). Acest adevar este subliniat de Mantuitorul printr-o seama de parabole, dintre care amintim: parabola bogatului caruia i-a rodit tarina (Luca 12, 16- 21) si parabola bogatului nemilostiv (Luca 16, 19-31).

Tragand o concluzie la toate cele zise in parabole, Mantuitorul spune : “Cat de anevoie vor intra cei bogati in imparatia lui Dumnezeu. Mai lesne este sa treaca o camila prin urechea acului, decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu” (Luca 18, 24-25).

Acelasi lucru fac si Sfintii Parinti cand scot in evidenta acest aspect si biciuiesc fara mila pe cei stapaniti de patima lacomiei. Asa de exemplu, Sf. Ioan Gura de Aur urmareste pe cel bogat peste tot: in piata, acasa, la masa, aratand contrastul dintre viata sa plina de placeri si lux si viata de mizerie a celor saraci si napastuiti. Imaginea pe care o prezinta este, de asemenea, la fel cu cea a bogatului nemilostiv din Evanghelie. Ca si acela, asa si acestia, pe cand dispun de lazi multe si pline de haine si impodobesc cu aur, argint si pietre scumpe calul pe care se plimba, casa inca si vasele de rand, trec cu vederea pe cel creat dupa chipul lui Dumnezeu, care asteapta gol si tremurand. Pe cand acestia mananca si beau peste masura, lasa pe fratele lor in lipsa de cele necesare. Pe cand risipesc in zadar bunurile materiale hranind caini si ursi, lasa pe Hristos sa moara de foame.

Acelasi lucru il fac toti Parintii Capadocieni, dar mai ales Sf. Vasile cel Mare. El face un aspru rechizitoriu bogatilor, zicand : “Iti spun toate acestea, ca vreau sa te sustragi putin de la gandurile care te framanta si sa reflectezi putin asupra acestui aspect. Ai atatea pogoane de pamant, ai livezi de pomi fructiferi, ai munti, campii, vai si rauri. Ce se va intampla cu toate acestea ? Nu trei coti de pamant te vor cuprinde ? Nu va fi de ajuns greutatea catorva pietre pentru a pastra bietul tau trup ? Pentru cine te obosesti ? Pentru cine nedreptatesti ? De ce aduni cu mainile tale material pentru focul cel vesnic? N-ai sa te trezesti niciodata din aceasta betie ? Mintea ta nu se va insanatosi ? Nu-ti vei aduce inaintea ochilor tribunalul lui Hristos ? Cum te vei dezvinovati cand te vor inconjura cei nedreptatiti si te vor acuza fata de dreptul judecator? Ce vei face? Ce acuzati vei plati?

 Ce martori vei aduce? Cum vei insela pe judecatorul care nu se lasa mintit ? Acolo nu va fi avocat, nu va pleda nimeni in asa fel incat judecatorul sa nu vada adevarul.” si incheie cu urmatorul sfat : “Sa ascultati de sfetnicul cel bun, de Hristos, care v-a iubit, care s-a saracit pentru noi tocmai ca noi sa ne imbogatim cu saracia lui” (II Cor. 8, 9), care s-a dat pe sine pret de rascumparare pentru noi”.

Porunca Mantuitorului referitoare la bunurile materiale este de a le folosi pe acestea in masura in care fiecare are nevoie de ele. Aceasta porunca era general valabila pentru toti aceia care, desi doreau sa-si mantuiasca sufletul, ramaneau tributari vechilor conceptii de viata si urmarilor pacatelor. Pentru cei care voiau sa progreseze pe calea desavarsirii da statul renuntarii la toate bunurile materiale asigurandu-i pe acestia ca de cele necesare acestei vieti se va ingriji Dumnezeu. “Nu va ingrijiti de viata voastra, gandindu-va ce veti manca sau ce veti bea, nici de trupul vostru, gandindu-va cu ce va veti imbraca. Oare, nu este viata mai mult decat hrana si trupul mai mult decat imbracamintea ? Priviti la pasarile cerului: ele nici nu seamana, nici nu secera, nici nu strang nimic in granare si totusi, Tatal vostru cel ceresc le hraneste” (Matei 6, 25-26).

Sfatul evanghelic al saraciei este formulat si mai clar in convorbirea Mantuitorului cu tanarul bogat care intreaba pe Iisus ce trebuie sa faca pentru a mosteni viata vesnica. 

Mntuitorul i-a zis ca, pentru aceasta este necesara implinirea unui minimum de porunci : 

“Daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile.- sa nu ucizi,-sa nu preacurvesti, sa nu furi, sa nu faci marturie mincinoasa, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Dar tanarul nu se multumea cu atat, ci voia sa fie desavarsit. Mantuitorul Hristos ii spune : “Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile, da pretul lor saraci-L lor si vei avea comoara in cer. Apoi vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 16- 25; Luca 18, 18-27).

Talcuind aceasta pericopa, Sf. Ioan Gura de Aur sublinia ideea ca tanarul bogat n-a venit sa ispiteasca pe Domnul, ci pentru ca, sincer, dorea desavarsirea. El spune : 

“Daca ar fi venit sa ispiteasca pe Hristos, Evanghelistul ne-ar fi descoperit si acest lucru, precum a facut si cu altii, de exemplu cu carturarul. Iar daca evanghelistul ar fi omis lucrul acesta, desigur ca Hristos l-ar fi vadit printr-o respingere deschisa sau printr-o aluzie, cel putin pentru evitarea impresiei ca El ar fi fost inselat fara sa observe. 

Daca tanarul s-ar fi apropiat cu intentia incercarii, nu s-ar fi indepartat intristat de cele auzite. Asemenea sentiment noi nu gasim la nici un fariseu; acestia se umpleu de manie ori de cate ori erau siliti la tacere”.

Consecvent cu sine insusi, Mantuitorul este primul implinitor al sfatului evanghelic referitor la renuntarea totala si libera la bunurile materiale. Acest lucru reiese cu prisosinta din convorbirea cu un carturar, care si-a exprimat dorinta de a-l urma. Stiind ca cuvantul carturarului nu era inspirat din convingerea ca Iisus este Mesia cel promis patriarhilor, ci de ideea ca in eventualitatea in care Iisus ar intemeia o imparatie, El ca sfetnic s-ar imbogati, Domnul ii raspunde : “Vulpile au vizuini si pasarile cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde sa-si plece capul” (Matei 8, 18). Cu alte cuvinte, se inseala cel ce crede ca se poate imbogati in preajma lui Iisus sau ca poate duce o viata plina de confort; El, Fiul Omului, nu dispune nici de cele mai elementare conditii de viata.

Din cuvintele Mantuitorului, in contextul caroxa este formulat sfatul renuntarii la bunurile materiale, desprindem ideea ca nu recomanda saracia de dragul saraciei, ca si cand aceasta ar fi prin sine izvor de virtuti, iar posedarea bunurilor materiale ar fi izvor al pacatelor. Mantuitorul recomanda renuntarea la bunurile materiale ca o cale mai sigura de a evita ispitele, in al doilea rand, recomanda renuntarea la bunurile materiale in vederea ajutorarii semenului aflat in lipsuri, in vederea milosteniei, in vederea concretizarii iubirii fata de semenul aflat in stramtorare. Milostenia este, deci, cea care da valoare si sens renuntarii de buna voie la bunurile personale. Autorul epistolei lui Barnaba scria la vremea sa : “La toate sa faci partas pe aproapele tau si nimic sa nu socotesti a fi doar proprietatea ta, pentru ca daca sunteti partasi in cele stricacioase, cu atat mai mult se cuvine sa fiti in cele nestricacioase”. Dorinta de desavarsire a vietii si implinirea nu numai a poruncilor Domnului, ci si a sfaturilor pe care le-a dat El, a facut ca in Biserica crestina primara de la Ierusalim toti cei ce aveau averi, venind la crestinism, vindeau averile si depuneau totul la picioarele Apostolilor: “Iar multimea celor ce au crezut aveau o inima si un suflet si nici unul din ei nu zicea de averea lui ca este a lui, ci toate le erau comune. Si nu era nimeni dintre ei lipsit” (F. Ap. 4, 32-33).
Sfantul Ioan Gura de Aur, cel care a implinit ca putini altii sfatul evanghelic al renuntarii la bunurile materiale, a facut din milostenie cea mai inalta dintre virtuti. Ea da sens si celorlalte virtuti si fara ea, oricare dintre acestea isi pierde valoarea. “Milostenia – zice el — da multa indrazneala catre Hristos. Ca o imparateasa intra in absidele ceresti si puterile carora li s-au incredintat portile cerului, daca vad milostenia intrand, cu mult respect deschid portile pentru ea celorlalte virtuti. Daca vad pe acestea venind fara milostenie, inchid portile”. Dar Sfintii Parinti privesc renuntarea la bunurile materiale si din alt punct de vedere. Vad in renuntare o cale mai sigura care duce la desavirsire, pentru faptul ca acela care renunta la bunurile materiale este scutit de griji si poate implini cu mai multa usurinta poruncile Domnului, in acest sens spune Sf. Grigorie de Nazianz: “Am venit in lume ca sa ne razboim cu diavolul, care e despoiat de toate lucrurile si nu are nimic, de aceea trebuie sa fim si noi despuiati de toate puterile pentru a-l invinge. Cel ce lupta imbracat cu unul care nu e imbracat, mai usor ajunge doborat la pamant, fiindca are mai multe locuri de unde poate fi prins. Daca voiti sa va bateti curajos cu diavolul, lepadati ce aveti, ca sa nu va tranteasca la pamant, caci toate lucrurile lumii ce sunt, decat haina ce te impiedica, in care cu cat ai mai multe, cu atat esti mai usor de invins”. La fel gandeste si Sfantul Vasile cel Mare : “descarcandu-ne de povara adunarii bogatiilor, iti indrepti pasii catre o viata iubitoare de saracie si lipsita de orice placere hotarandu-te a-l urma pe Hristos, alearga catre viata cea purtatoare de cruce a monahilor” sau “cand intr-adevar iti parasesti averea, sa fii neclintit, ci incredinteaza-te, fara nici o indoiala, ca trimiti toate acestea la cer, ascunzandu-te in pantecele celor saraci si iarasi le vei primi de la Dumnezeu cu prisosinta”.


2. Sfatul evanghelic al fecioriei

Dupa ce omul a fost creat si asezat in paradis, a fost instituita si casatoria. Scopul ei era perpetuarea neamului omenesc si ajutorarea reciproca. Dupa caderea in pacat, scopului ei initial i-a fost adaugat un altul, al doilea, acela de a fi stavila impotriva desfraului. Pentru ca, zice Sf. Ioan Gura de Aur, prin pacatul stramosesc dorinta s-a intensificat si s-a conjugat cu un rob de alte patimi, incat era tendinta ca trupul sa domine sufletul. S-a impus casatoria pentru a-l tine pe om in limitele permise si pentru a stinge inflacararea firii.

Casatoria tine pe barbat in infranare si nu lasa pe cel cazut in desfranare ca sa moara, nu lasa ca templul sfant sa fie profanat si membrele lui Hristos sa devina madulare ale unei desfranate”.

Dat fiind aportul casatoriei si al familiei in general la progresul moral al societatii, apar firesti legile care i-au aparat statornicia, din cele mai vechi timpuri. Sugestiva in acest sens este prevederea Legii mozaice ca sotul care socoteste ca trebuie sa-si lase sotia, sa-i dea carte de despartire (Deuteronom 24, 11; Ierem. 3, 1).

Referindu-se la problema despartirii sotilor, Mantuitorul Hristos o ingradeste si mai mult; o permite doar in cazul cand unui dintre ei e desfranat. El zice : “S-a zis celor de demult : cine paraseste pe femeia sa, sa-i dea carte de despartire. Eu, insa, va spun ca oricine paraseste pe femeia sa in afara de pricina necredintei, o face sa fie adultera, iar cel ce ia de nevasta pe cea parasita, comite si el adulter” (Matei 5, 31- 32; 19, 3-9; Marcu 10, 11-12; Luca 16, 12). Mantuitorul permite despartirea sotilor in caz de adulter pentru motivul ca legatura sufleteasca dintre cei doi soti s-a rupt, iar divortul vine doar sa confirme o situatie deja existenta. Pentru indisolubilitatea casatoriei pledeaza si cuvintele Apostolului Pavel care interzice despartirea sotilor pentru motive religioase.

 “Daca un frate are o nevasta necredincioasa si ea voieste sa traiasca mai departe cu el, sa nu se desparta de ea. Si daca o femeie are un barbat necredincios si el voieste sa traiasca mai departe cu ea, sa nu se desparta de barbatul ei” (I Cor. 7, 12-14).

Sf. Pavel infatiseaza casatoria asemeni Tainei celei mari a unirii dintre Hristos si Biserica : “Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Taina aceasta este mare, iar eu zic in Hristos si in Biserica” (Efes. 5, 31-32). In afara de calea casatoriei, Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti recomanda o a doua cale, mai sigura, care aduce un plus de desavarsire in viata in feciorie. Intr-una din disputele Sale cu fariseii, referitoare la divort, ucenicii intervin si zic : “Daca asa stau lucrurile cu barbatul si nevasta lui, nu este de folos ca acesta sa se insoare” (Matei 19,10). Mantuitorul luand cuvantul, le-a zis : “Nu toti pot primi cuvantul acesta, ci numai cei carora le este dat. Fiindca sunt fameni care s-au nascut asa din pantecele mamei lor, sunt fameni care au fost facuti fameni de oameni si sunt fameni care singuri s-au facut fameni pentru imparatia cerurilor. Cine poate sa primeasca cuvantul acesta, sa-l primeasca” (Matei 19, 11-12).

El lasa fiecaruia libertatea de a alege intre viata de familie si cea de celibat, potrivit aptitudinilor si zelului fiecaruia dupa desavarsire, stiind ca “nu toti pot primi cuvantul acesta”.

La randul sau, Ap. Pavel, intrebat fiind de catre corinteni cum trebuie sa-si duca viata in noua lor stare de crestini, spune ca ar dori ca toti sa fie ca el (I Cor. 7,7), insa nu omite sa adauge ca nu spune aceasta ca porunca, ci ca un sfat. Sf. Ap. Pavel da sfatul vietuirii in feciorie, in primul rand stiind incercarile la care-l pune pe om casatoria : “Dar fiintele acestea vor avea necazuri pamintesti si eu vreau sa vi le crut. Eu as vrea ca voi sa fiti fara grija” (I Cor. 7,28 si 32). Sf. Pavel conchide : “Cine isi marita fata, bine face si cine n-o marita, mai bine face” (I Cor. 7,38). Acelasi lucru spun scriitorii bisericesti si Sfintii Parinti, talcuitori autentici ai Sfintei Scripturi. Unii dintre ei, preamarind fecioria, i-au dedicat scrieri intregi.

Reluand cuvintele apostolului Pavel, autorul Constitutiilor Apostolice spune in legatura cu fecioria: “In privinta fecioriei neavand nici o porunca, o lasam in seama liberei hotarari, ca obiect de constiinta celor ce o aleg de buna voie”. Iar Sf. Ignatie Teoforul scrie Sf. Policarp : “Daca cineva poate ramane in feciorie spre lauda Duhului, sa ramana cu umilinta. Fecioria spune Sf. Ioan Gura de Aur – comentand cuvintele Apostolului, este mai buna decat casatoria, pentru ca scuteste de grijile ce izvorasc din viata familiala si lasa mai multa libertate pentru a se ingriji cineva de suflet”. Aseamana pe cel ce traieste in feciorie cu un om care, stand pe un loc inalt si sigur, vede jos marea si pe cei care navigheaza luptandu-se cu valurile, lovindu-se de stanci, purtati ici si colo ca niste inlantuiti de duhurile rele si pe multi inecandu-se”. In acelasi timp adauga ca chemarea fecioriei se adreseaza numai celor ce au o constructie psiho-fizica aparte. Exista unii – zice el – care nu au nevoie sa recurga la siguranta casatoriei, ci imblanzesc mania firii prin posturi, privegheri, culcari pe pamant si tot felul de asperitati; pe acestia ii sfatuieste sa nu se casatoreasca, desi nu incearca sa le impuna parerea sa”.

In lucrarea “Despre purtarea fecioarelor” Sf. Ciprian arata importanta fecioriei si slava la care se ridica cei ce practica fecioria. In acest sens el zice : “Cuvantul meu se indreapta direct catre fecioare, a caror glorie cu cat este mai sublima, cu atat mai multa grija trebuie sa am pentru ele. Ele sunt floarea bisericii, podoaba si frumusetea harului duhovnicesc, starea cea fireasca a nevinovatiei originare, desavarsita realizare vrednica de lauda oamenilor si cinstea ingerilor, chipul lui Dumnezeu, care imita viata cea sfanta a Domnului, devenind astfel cea mai aleasa parte a turmei lui Hristos”.

Un alt traitor al vietii feciorelnice, Sf. Casian, aseamana pe cei feciorelnici cu ingerii din ceruri spunand: “Nu este nici o alta virtute care sa-i faca pe oameni atat de asemanatori ingerilor, cum este curatenia feciorelnica, caci prin curatie ei traiesc in trup ca si cand n-ar fi in trup si ca si cand ar fi duhuri curate, dupa cuvantul Sf. Ap. Pavel : “Voi nu sunteti in trup, ci in Duh” (Rom. 8, 9). Tot in acest seris zice si Sf. Grigorie de Nisa ca fecioria este o insusire principala a Persoanelor Sfintei Treimi si fapturilor ceresti in general, nu inseamna numai curatia trupeasca, ci mai ales cea sufleteasca. In conceptia Sfintilor Parinti, ea este sinonima cu nestricaciunea sau nepatimirea. Fecioria trebuie sa smulga radacinile patimilor si sa le inlocuiasca cu radacinile virtutilor, trebuie sa curete sufletul de petele pacatului si sa scoata la iveala frumusetea dumnezeiasca, adunand in sine toate virtutile”. Dupa cum un arbore – zice Sf. Ioan Gura de Aur – creste si se dezvolta numai atunci cand este sadit intr-un pamant fertil, la fel viata feciorelnica produce fructele minunate ale sfinteniei numai atunci cand este sadita intr-o viata virtuoasa, altfel ramane sterila, neputand opera nici mantuirea. Dupa stim focul candelei, zice acelasi Parinte arde numai cand este ulei in candela, altfel se stinge, la fel fecioria se arata in toata stralucirea ei numai atunci cand este unita cu celelalte virtuti, altfel isi pierde toata stralucirea, asemanandu-se unui pom lipsit de frunze si flori, deci si de roade.

Cel ce aduce lui Dumnezeu numai fecioria trupului, se aseamana lui Cain, iar cel ce pe langa aceasta aduce si fecioria sufletului, se aseamana lui Abel, a carui jertfa a fost bine primita de Dumnezeu. De aceea, este justa observatia pe care o face Sf. Metodiu de Olimp cu privire la viata feciorelnica : ea merge pe pamant dar prin inaltimea ei atinge cerurile. “Cel ce petrece in feciorie – zice Sf. Ioan Hrisostom – trebuie sa fie ca si Sf. Pavel, care nu voia sa traiasca pentru altceva decat pentru a lasa sa traiasca si sa se intipareasca in el Hristos”.


3. Sfatul evanghelic al ascultarii

Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul se deosebeste de toate celelalte fapturi si prin faptul ca a fost facut liber, liber fata de intreg universul si liber in luarea unei hotarari. 

Desi Sfanta Scriptura promoveaza libertatea personala, in vederea propasirii societatii si a familiei, ea nu este impotriva, ba din contra, sustine autoritatile omenesti. Mantuitorul spune celor ce venisera sa-L intrebe daca se cuvine supunere autoritatilor : “Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Iar Sf. Ap. Pavel scrie Romanilor: “Fiecare sa se supuna stapanirilor, caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite. De aceea, trebuie sa i se supuna (omul) nu numai din cauza pedepsei, ci din constiinta (Romani 13,1 si 5). Aceeasi idee o gasim si la Sf. Petru : “Supuneti-va pentru Domnul oricarei oranduieli omenesti, fie imparatului, fiindca este inalt stapanitor, fie dregatorilor, ca unor trimisi de el, spre pedepsirea, facatorilor de rele si spre lauda facatorilor de bine. Caci asa este voia lui Dumnezeu, ca voi prin faptele voastre sa inchideti gura celor fara cunostinta” (I Petru II, 12-15). In privinta ascultarii Sf. Ap. Pavel se adreseaza evreilor zicand : “ascultati pe conducatorii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avind sa dea de ele seama” (Evrei J3t 17) sau lui Tit cand zice : 

“Adu-le aminte sa se supuna stapanirilor si dregatorilor, sa asculte, sa fie gata spre orice lucru” (Tit 3,1). Slugile sa se supuna stapanirilor intru toate, ca sa fie bine placute, neintorcandu-le vorba (Tit 2, 9). Dar Sf. Ap. Pavel nu vorbeste in epistolele sale numai de ascultarea poporului fata de autoritati, ci chiar si despre o autoritate a barbatului asupra femeii, de o autoritate a parintilor asupra copiilor, de o autoritate a stapanilor fata de supusii lor. “Femeilor, supuneti-va barbatilor vostri cum se cuvine in Domnul. Copiilor, ascultati de parintii vostri, caci aceasta este placut lui Dumnezeu. Slugilor, ascultati in toate de parintii vostri trupesti, nu doar cand sunt de fata pentru placerea oamenilor, ci in simplitatea inimii, temandu-va de Dumnezeu” (Col. 3, 18-22). Nu este vorba, ca si in cazul supunerii fata de autoritatea lumeasca, de o supunere care ar leza in vreun fel libertatea personala. Femeia este egala fiintial cu barbatul ei, dar supunerea ceruta de Apostol are in vedere binele familiei. Pentru ca, zice Sf. Ioan Gura de Aur, “egalitatea dintre soti aduce zazanie”.

Dar, in afara de supunerea pe care fiecare ins o datoreaza autoritatilor in vederea mentinerii ordinii si a progresului societatii, Sfanta Scriptura vorbeste si despre o supunere deplina si de o ascultare totala, care duce mai lesne la desavarsire. Aceasta ascultare totala, izvorata din smerenie si din constiinta imperfectiunii firii omenesti, scuteste pe cel ce renunta la propria-i libertate de eventualitatea greselii. Aceasta pentru ca, dirijarea vointei sale a fost incredintata unor oameni competenti, unor oameni cu experienta, unor oameni desavarsiti. Temei pentru acest sfat evanghelic sunt cuvintele si exemplul Mantuitorului. Cand fiii lui Zevedei impreuna cu mama lor au venit sa-i ceara locurile de-a dreapta si de-a stanga, El le-a spus : “Stiti ca domnitorii neamurilor domnesc peste ele si mai marii lor le poruncesc cu stapanirea. Intre voi sa nu fie asa, ci oricine va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitorul vostru si oricare va vrea sa fie cel dintai intre voi, sa fie slujitorul tuturor” (Matei 20, 26-27).

Exemplul clasic de ascultare desavarsita in vederea binelui comun este insusi Mantuitorul Hristos. “El macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci s-a dezbracat pe sine insusi si a luat chip de rob si s-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

Pentru ascultarea in smerenie pledeaza si scriitorii bisericesti. In lucrarea intitulata “Pastorul lui Herma” citim: Inchipuirea si increderea desarta in sine este un mare demon”. “Invatati a va supune lepadand viclenia si mandra ingamfare a limbii voastre. 

Caci mai bine este pentru voi a fi gasiti mici. in turma lui Hristos, decat a fi aruncati afara din nadejdea ei pentru inaltarea voastra laudaroasa”.

Sf. Ignatie Teoforul, preocupat de unitatea Bisericii, da indemn efesenilor sa se supuna episcopului, pentru ca in felul acesta se supun lui Dumnezeu”. Un indemn clar la implinirea sfatului ascultarii totale da Sf. Grigorie de Nisa: “Cel ce dispretuieste frumusetile vietii acesteia si renunta la toata marirea lumeasca, trebuie sa se lepede si de spiritul sau. Lepadarea de spiritul sau, insa, consta in a nu cauta nicaieri vointa sa, ci voia lui Dumnezeu. Caci astfel va fi mai usor a implini porunca mai marilor cu bucurie si nadejde, ca serv al lui Hristos si dedat folosului comun al fratilor. Aceasta doar voieste si Domnul cand zice : “Cel ce voieste sa fie intre voi cel dintai si mare, sa fie dintre toti cel din urma si slujitorul tuturor”.

Vorbind despre ascultare, Sf. Ioan Scararul zice : “Din ascultare se naste smerenia, iar din smerenie nepatimirea. Constiinta sa-ti fie oglinda supunerii tale si acest lucru iti este de ajuns”. La fel si Sf. Ioan Hrisostom in omiliile sale ne spune “sa ascultam cu o vie atentie divinele invataturi si ne vom scapa, daca nu dintr-o data, cel putin incetul cu incetul de preocuparile veacului” sau: ca “Dumnezeu a stabilit diferite relatii de la inferior la superior, de exemplu intre fiu si tata, tanar si batran, sclav si liber, supus si conducator, discipol si dascal. Acestia toti nu au aceeasi demnitate, unul e mai sus si altul e mai umil, unii poruncesc si altii asculta”.

In cuvantul filocalie, Diadoh al Foticeii spune ca ascultarea este bunul cel dintai in toate virtutile incepatoare, fiindca nimiceste parerea de sine si naste in noi smerita cugetare. De aceea celor ce staruiesc in ea cu bucurie li se face intrare si usa spre dragostea lui Hristos”. Tot la fel zice si Sf. Vasile cel Mare: “Calugarul trebuie sa arate o rezistenta de mucenic pana la moarte, atat tinand poruncile Domnului, cat si urmand ascultarea invatatorilor. Caci acestea sunt lucrul principal in asemenea chip de viata”. Pilda suprema de ascultare este insasi lucrarea de mantuire a Mantuitorului. “N-am venit sa fac voia Mea ci voia Celui ce M-a trimis (Ioan 6, 38) si nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu” (Matei 24, 39).


Concluzii

Intruparea Mantuitorului Hristos a insemnat refacerea firii umane, readucerea ei la posibilitatea de a-si implini menirea pentru a crea tot ce a creat. Pentru improprierea mantuirii de catre fiecare ins in parte, Hristos a randuit un numar de porunci obligatoriu a fi implinite, in fruntea tuturor fiind iubirea de Dumnezeu si aproapele. Dar drumul desavarsirii este lung, am putea spune infinit. Era, deci, firesc, ca acel minimum de porunci, obligatoriu pentru cei multi, sa se inmulteasca pentru cei cu plus de zel pentru cuvantul Domnului; milostenia sa duca la saracia totala, pentru ca semenul aflat in lipsa sa traiasca in belsug, renuntarea pentru moment la bucuriile familiei sa duca la o abtinere totala de la casatorie; smerenia, prima dintre virtutile crestine, sa duca la ascultarea neconditionata.

Acesta este rostul sfaturilor evanghelice. Fara aceasta urmare fireasca, nici una din ele n-are valoare. Capata valoare in masura in care sunt urmate de celelalte virtuti, indeosebi de iubirea fata de semen, concretizata in fapte bune. Aceasta spune si Sf. Pavel: “Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. 

Dragostea., acopera totul, crede totul, nadajduieste totul. Dragostea nu va pieri niciodata” (I Cor. 13, 1-7).

Parintele Cirstoiu Ioan
Sursa: crestinortodox.ro
& Pr. ASB









Iorga NU a fost ucis





Iorga NU a fost ucis de Legionari!
 
 Preotul, scriitorul, etnologul și istoricul Mihai-Andrei Aldea argumentează foarte bine cum a fost manipulată istoria despre asasinarea  lui Nicolae Iorga care nu a fost înfăptuită de Legionari: 

“IORGA NU A FOST UCIS DE LEGIONRI! Nicolae Iorga a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, cu acordul Germaniei  şi al U.R.S.S., de către un grup care colabora cu Siguranţa şi Gestapoul – dar, cum s-a dovedit ulterior, şi cu NKVD-ul – şi care avea rolul de a submina Mişcarea Legionară. Ulterior a primit acest ordin, de a-l lichida pe Iorga şi a arunca vina pe gruparea  lui Horia Sima.

 (reamintesc faptul mereu ignorat că la acea dată C.Z.C. murise iar Mişcarea Legionară se spărsese în mai multe grupări divergente. Deci a vorbi despre “Mişcarea Legionară” ca despre o grupare unitară după moartea lui C.Z.C. este cel puţin incorect.)

Faptul că uciderea lui Nicolae Iorga a fost organizată la ordinul lui Carol al II-lea şi împotriva dorinţei conducerilor  grupărilor legionare este deja dovedit clar şi voi cita aici, pentru cei interesaţi, doar câteva elemente: 

1. Horia Sima a dat ordin repetat, în scris, ca nimeni să nu se atingă de Nicolae Iorga.

2. Horia Sima i-a oferit gardă de corp lui Nicolae Iorga – alcătuită din legionari – atunci când a primit informaţia că se intenţionează asasinarea acestuia; oferta, confirmată de soţia lui Nicolae Iorga, printre alţii, a fost respinsă de Nicolae Iorga; printre  altele,

 DATORITĂ ASIGURĂRILOR pe care le primise de la Siguranţă că securitatea îi este asigurată de autorităţi!

 3. Ucigaşii lui Nicolae Iorga NU s-au predat – aşa cum au făcut grupurile de legionari în cazurile Armand Călinescu etc. – ci au încercat să fugă, FIIND PRINŞI DE POLIŢIA LEGIONARĂ care i-a predat autorităţilor de stat – Antonescu şi Carol al II-lea.

4. Carol al II-lea îi felicită pe ucigaşi zicând “Canalia aia trebuia de mult să moară!” şi le facilitează FUGA ÎN GERMANIA.

5. În vreme ce legionarii refugiaţi în Germania erau trataţi urât, ucigaşii lui Nicolae Iorga sunt sprijiniţi de germani iar atunci când sovieticii cuceresc estul Germaniei şi îi prind LE DAU DRUMUL SĂ PLECE ÎN OCCIDENT!

6. Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nu organizează un proces privitor la moartea lui Nicolae Iorga; Antonescu ar fi putut să facă asta măcar după “Rebeliunea legionară”, ar fi avut prilejul unei noi “demolări publice” a legionarilor. Nu a făcut acest lucru,  aşa cum nu-l făcuse nici Carol al II-lea înaintea lui.

7. Nici regimul comunist din România, deşi dă repetat vina “pe legionari” pentru moartea lui Iorga nu organizează vreun proces pe temă, cu toate că Boeriu, capul asasinilor, era un om de afaceri prosper în R.F.G. – şi nu numai – astfel încât era uşor de identificat şi extrădat. Însă, evident, nu era ca oamenii KGB-ului din România să îl condamne pe KGB-istul din R.F.G.” noteaza Alexandru  Bolfa.

– Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Sursa: IOAN SOLOMON










ROMÂNII VREMURILOR DE PE URMĂ




BĂTRÂNUL DIONISIE DE LA COLCIU DESPRE
ROMÂNII VREMURILOR DE PE URMĂ

Părintele Arsenie Boca spunea că pentru păcatele noastre, ale românilor, o să pierdem şi Ardealul. Nu numai că nu o să ne unim cu Basarabia, dar o să ne pierdem şi ţara aşa cum este.

Părintele Dionisie: Părinte, s-ar putea îndeplini prezicerea părintelui, că uite, după cum vedem şi auzim, cele mai multe avorturi din toată Europa se fac la noi.

Aşa e, părinte. Sunt 13 milioane de când au căzut comuniştii. 13 milioane de avorturi.
Părintele Dionisie: Auzi, dumneata! Vedeţi cât s-au depărtat românii de credinţă?! 

Românii ar trebui să fie cei mai apropiaţi de Dumnezeu, fiindcă poporul român este un popor mai proaspăt, nu-i vechi, şi el, deodată, de când l-a făcut Dumnezeu pe faţa pământului, s-a trezit creştin-ortodox. De aceea, el trebuie să fie mai apropiat de Dumnezeu decât orice neam, că toate neamurile cele vechi s-au închinat la idoli. Pe când poporul român, de când l-a făcut Dumnezeu pe faţa pământului, el deodată s-a trezit creştin-ortodox.

Noi ar trebui să fim cei mai apropiaţi de poruncile Mântuitorului. Dar vezi cu câtă şărlătănie s-a băgat Satana în inima poporului român ca să socotească păcatele trupeşti întru nimic; să le facă, să se distreze…

Mamele sunt datoare să-i aducă pe copii în lume şi să-i facă creştini, fiindcă eşti creştin şi creştineşte trebuie să-i creşti, ca atunci când te vei duce la Dumnezeu să poţi zice aşa: 

„Iată, Doamne, eu şi pruncii care mi i-ai dat Tu”. Atunci vei intra întru împărăţia Cerurilor, în viaţa cea fără de sfârşit. Dar dacă tu faci avorturi, nu-l laşi pe copil să se bucure nici de viaţa asta trecătoare şi plină de necazuri, căci l-ai tăiat, şi nu se poate duce nici în împărăţia Cerurilor. Vezi, ce fărădelege mare şi ce păcat îngrozitor? Şi iată, lumea aşa merge înainte, cu toate că propovăduitorii Ortodoxiei şi preoţii şi duhovnicii îşi fac datoria şi le spun oamenilor că păcatul ăsta al curviei e cel mai mare păcat. (2003)

Părintele Dionisie: Acuma, când suferă atâta lume în ţară, când cu mare greutate de-abia mai rezistă să poată trăi, dacă românii vor mulţumi lui Dumnezeu, Dumnezeu are purtare de grijă şi o să ne ajute. Eh, s-au înmulţit păcatele şi trebuie ispăşite. De acuma trebuie să suferim mai mult, fiindcă nu cădem de bunăvoie la bunătatea lui Dumnezeu, strigând cu toată inima: „Doamne, mă rog, iartă-mă, că am greşit înaintea Ta!”. Suferim fiindcă suntem nepăsători la aşa ceva. Dar Dumnezeu tot nu se depărtează de noi, şi de aceea să ne osârduim să fim aproape de El, că nici un folos nu căpătăm dacă ne depărtăm da Dumnezeu, din contră, ne va fi mai rău. (2003)

Părintele Dionisie: Cum a ajuns ţara noastră! Era cea mai bogată când am plecat din ţară şi, uite, au ajuns astăzi românii să fie muritori de foame. Tineretul îşi ia lumea în cap şi se duce în toată lumea să lucreze ca argaţi, ca să scoată o bucată de pâine. (2002)

Părintele Dionisie: Durerea cea mai mare este că noi între noi nu ne iubim, noi între noi. Dacă şi aici, şi în monahism se strecoară ispititorul ăsta! Tu eşti român şi eu român, dar el se bucură când îţi poate săpa o groapă ţie, în faţa duşmanului. In faţa duşmanului, care duşman e şi al lui şi al meu. El se uneşte cu duşmanul lui şi al meu ca să mă distrugă pe mine. Am observat că multe întâmplări din acestea s-au întâmplat şi asta-i dureros.

Vedeţi? Asta-i ca şi cum ar fi un blestem pe capul nostru. Vasăzică, zici să fim mai uniţi, împreună, cu aceleaşi idei şi pe urmă te faci fals, vezi? Asta-i o slăbiciune, da, o slăbiciune. Cel mai dureros lucru. N-avem darul ăsta al unirii. Românii care se duc în America, la toţi le e ruşine să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla”. Nu. Ei, dacă învaţă engleza, de-acuma le e ruşine să mai spună că-s români şi se unesc cu alţii. […]

Vezi, şi la noi, nu ziceau vechii noştri români că „unirea face puterea”? Dacă este unire, ai putere. […] Dar dacă nu-i unire, e dărâmare, s-a terminat. (2002)

Părintele Dionisie: De vină sunt conducătorii – să zicem – sau păcatele oamenilor, de-o ajuns aşa scumpa noastră patrie care, atunci când am venit noi în Sfântul Munte, era întâia ţară, cu toate bunătăţile. […] Ce să zicem? Ne pare rău de naţiunea noastră, dar să facem răbdare, că se vede treaba că s-au depărtat oamenii de adevăr şi de aceea conducătorii au devenit falşi, n-au avut grijă de naţiune şi uite, s-a ajuns acuma că milioane de români s-au împrăştiat în toată lumea ca să poată trăi. Auzi dumneata, n-are de lucru românul în ţara lui! Auzi dumneata, ce batjocură! Dar cine ştie, păcatele, poate or fi păcatele. Dar să mulţumim lui Dumnezeu şi să facem răbdare şi Dumnezeu ne va binecuvânta. „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.” Să ne ajute Dumnezeu ca dincolo să căpătăm fericirea. Să facem răbdare! Ne pare rău, tare rău, că a devenit ţara noastră cerşetoare. Românul îşi leapădă ţara şi se duce să fie argat la străini. […] Eh, răbdare, cu speranţă la Bunul Dumnezeu că poate se vor îndrepta lucrurile. Dacă n-o fi cumva spre mai rău, fiindcă duşmanii s-au înmulţit şi numai Dumnezeu ştie ce o mai fi. Dar fie voia Domnului! Noi să facem răbdare şi să avem ambiţia aceea că suntem români şi creştini. Că astea două o să ne ajute ca şi naţiunea să n-o pierdem, şi Ortodoxia, sufletul, să-l putem scăpa din ghearele Satanei. Eh, Domnul să ne fie întru ajutor. (2003)


MODERNISM

Părintele Dionisie: Toate ajutoarele de-acuma, pe care le primesc ţările astea de la Uniunea Europeană, ce bunătate au adus? în România de când se chinuie ei ca să meargă lucrurile mai bine…

Nu ne amestecăm în chestiunile astea politice, că nu ştim, decât numai cât auzim, dar ce progrese are acuma România faţă de când am venit noi în Sfântul Munte? Când am venit în Sfântul Munte, România era cea mai avută ţară, cea mai curată, cea mai apropiată de Dumnezeu şi cea mai bogată. În România erau mulţi străini care veneau la lucru. Ţin minte că eram încă mic, şi când treieram grâul, erau nişte batoze mari şi acolo unde ieşeau paiele era greu tare, şi străinii erau puşi la cele mai grele lucruri – să ieie paiele, să le dea la o parte, să le lege, să le ducă-n fabrică. Şi uite cum a devenit acuma, că străinii sunt boieri, şi românii, cu atâtea bogăţii la ei în ţară, s-au împrăştiat din România că n-au ce mânca. Mii de oameni pleacă peste graniţe, şi intelectuali şi cutare, pentru că nu pot trăi în România. Numai Dumnezeu ştie ce-o mai fi, dar nouă tare ne pare rău de cele ce se întâmplă.

Or fi şi răutăţile astea şi sărăcia ca să ne smerească şi să ne îndrepte către Dumnezeu. Vedeţi că bogăţia şi banul nici grecilor şi nici europenilor şi nimănui n-a adus mai multă bogăţie duhovnicească, dimpotrivă. Poate că o fi spre binele nostru şi nădăjduim la Dumnezeu ca să facem răbdare.

Părintele Dionisie: Sigur, dacă omenirea şi-ar pune toată speranţa în bunătatea lui Dumnezeu, nu-i cu putinţă să nu te audă, să nu te ajute Dumnezeu, că Dumnezeu este în tot locul şi vede şi gândul tău. Dar vezi că noi, cu ocazia asta ne îndepărtăm de Dumnezeu. Dacă lumea ar trăi mai modest, aşa, cât să aibă de ajuns, ar fi bine. Dar lumea, cu propaganda asta care a intrat în omenire, zice: „De ce să am casa aşa de mică? Am trei-patru copii, am de toate, dar de ce să nu am o casă mare ca a celui de acolo?” De-acuma femeia îl trimite pe bărbatul său: „Du-te şi adă bani, să facem şi noi casa mai mare”.

Moda, moda, moda! Vezi? Asta-i o propagandă magică a satanei ca să nu fie omul niciodată în pace, să nu se mulţumească cu atâta. Dar vezi cum spun bătrânii: „întinde-ţi picioarele cât te ţine plapuma, că dacă te întinzi mai mult te răceşti”. Ar trebui omul să gândească aşa: „Acela are mai mulţi bani, şi-a făcut casă mare, treaba lui, bine că poate. Eu sunt mulţumit că am una mai mică şi chiar dacă mănânc mai prost, mă îmbrac mai prost, sunt stăpân în casa mea.” Nu! Fiecare vrea să fie ca celălalt. „De ce să nu am şi eu televizor, prima dată?” Aşa-i omul. Moda! (2002)

Sunt limbile acestea moderne, internaţionale, care nici nu cuprind, nu au cuvântul acesta, „smerenie”. Văd că şi la noi, la români, din ce în ce mai mult parcă, omul smerit este considerat prost. Şi mai ales aşa sunt educaţi copiii astăzi, tinerii, să fie competitivi, individualişti, egoişti, să nu audă de smerenie. Mă refer mai ales la tineri, la familiile tinere care au copii; care ar trebui să fie atitudinea lor în faţa acestei situaţii?

Părintele Dionisie: Da, situaţia e înfricoşată. Datoria părinţilor, cât sunt copiii mici, este să le arate adevărul, că noi suntem creştini şi ortodocşi. Că după ce copiii merg la studii şi fac tovărăşii cu alte persoane mai rele decât ei, cu mare greutate poţi acum să-i mai întăreşti în bine, după cum scrie şi ne învaţă veşnic Sfânta Scriptură şi Biserica.

Astea-s răutăţile veacului al VIII-lea! S-a terminat, omenirea s-a stricat cu desăvârşire. 

Dar vedeţi cu câtă diplomaţie a intrat răutatea în omenire?! Conducătorii omenirii au iscodit, au descoperit multe înlesniri, multe maşinării, cum e şi televizorul. Dacă conducătorii ar fi nişte oameni cu frica lui Dumnezeu şi ar pune la televizor ceea ce e de folos sufletului şi trupului omenesc, ar fi toată omenirea în alt mod. Dar ei, ca să te amăgească, pun o imagine, două, ceva omenesc, şi pe urmă arată toate mişeliile şi spurcăciunile şi toate păcatele la care numai cu gândul dacă se gândeşte omul, are păcat. De-acuma omenirea le tot vede la televizor şi, ca şi cum ar fi un curent, zice că aşa trebuie să fie lucrurile, că „aşa a văzut la televizor”. Împărăţia lui Antihrist deja lucrează! Eh, numai Bunul Dumnezeu să facă milă cu noi. (2002)


UNIUNEA EUROPEANĂ

Părintele Dionisie: Ne modifică, ne modifică pe toţi propovăduirile ăstora care au luat puterea omenirii. Uniunea Europeană sub nici un motiv nu-ţi dă voie să aminteşti de cele adevărate, decât numai de cele ce le spun ei. Asta-i adevărul, ce spun ei. “Drepturile omului”, dreptul omului! Uite, un exemplu de drepturile omului – încă de mic, copilul, dacă părinţii l-au crescut oleacă, de-acuma are “dreptul” ca să nu-l supere părinţii, să-l lase să facă ce vrea el. Asta-i dreptul omului, să-l lase să facă ce vrea el.


Încotro duc toate acestea?

Părintele Dionisie: La pieirea, la distrugerea omenirii. Cunosc lucrul ăsta cei care au pus legile Uniunii Europene, dar ei vor să distrugă omenirea. Fiindcă nu cred în Dumnezeu, ei spun că aici îi raiul şi aici îi viaţa, şi că după ce ai murit ai pierit ca orişice vietate care nu îi după chipul lui Dumnezeu. Eh, aşa socotesc ei. Şi de aceea oamenii se osârduiesc să facă numai doi-trei copii sau unul sau deloc. “Ce ne trebuieşte copii? Noi să ne distrăm şi cutare şi cutare”, zic ei. Şi te distrezi, dar cât? Cât eşti tânăr. Dar după ce îmbătrâneşti, ce distracţie mai ai? Nu mai poţi ca să te distrezi, că cea mai mare distracţie a omului este să se împreuneze cu femeia. După aceea tu nu mai poţi, şi care mai este bucuria ta? Aşa că, cazi. De aia nu înţeleg oamenii lucrurile astea, fiindcă e instalat în cugetul lor gândul că aici îi raiul şi aici îi iadul, şi de-acuma, sigur, se osârduiesc să trăiască în raiul ăsta de pământ. Ei spun că acuma-i adevărul; că ce-i asta, ce-a fost până acuma? Dar adevărul lor este adevărul Satanei şi “adevărul” Satanei este ca să ne distrugă cu desăvârşire, nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, ca să nu poţi căpăta împărăţia Cerului, să te duci direct în partea lui.


Legat de vremurile noastre, se poate spune că cei care conduc lumea pun adevărul lor în locul lui Hristos?

Părintele Dionisie: Apoi asta-i. Pentru asta se osârduiesc ei şi asta-i împărăţia lor, împărăţia lui Antihrist, că nu se poate să împărătească Antihrist până când nu îngenunchează Adevărul. Adevărul nu este altceva decât Hristos care s-o pogorât din cer, asta-i Adevărul. Ei vor să îngenuncheze cu totul lucrul ăsta, pe toţi cei care cred în Hristos şi cred că El este Adevărul, fie el catolic, fie el cutare. Şi îl pregătesc pe Antihrist. De ce i se zice Antihrist? Pentru că e contra lui Hristos. Orice a făcut Hristos, el e contra – anti-Hrist. (1999)

Părintele Dionisie: Vedeţi cât îi de meşteşugăreţ vrăjmaşul? A inventat “Drepturile omului” şi-acuma avem dreptul omului ca să facă cele mai mari răutăţi. Dacă omul nu vrea să se căsătorească religios, da’ vrea să trăiască în fărădelegi, îi dreptul lui. Şi i se dă dreptul, li se spune oamenilor că aşa trebuie să fie. Vezi? O ajuns desăvârşită lucrarea satanicească. Nu mai ascultă nimenea de Biserică şi de Adevăr. Dacă-l pedepseşti pe copilul tău, îţi vin imediat cu drepturile omului: “De ce-l ocărăşti pe băiatul tău că se duce la desfrâu? Ε dreptul lui.” Auzi, dumneata! Ε sfârşitul. Ce să mai zici?

Părinte, acuma dacă-l trag părinţii pe copii de urechi, copiii au voie să se ducă să-i reclame, să-i bage în puşcărie.

Părintele Dionisie: Ei, acuma să judece omenirea cei mai proşti oameni: a cui lucrare e asta? Îi lucrarea Satanei, ca să devină vremurile cum citim la Psaltire, că “nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul”. Vezi? Pe copilul tău, pe care tu l-ai născut şi tu eşti dator ca să-l creşti în frica lui Dumnezeu şi să-l pedepseşti şi cu varga dacă altfel nu te ascultă, nu mai ai dreptul să-l creşti normal. Vezi? Şi asta pentru ca să ajungă omenirea toată la o destrăbălare cu totul neomenească. Vezi, asta înseamnă drepturile omului. Dumnezeu să ne fie întru ajutor şi să ne lumineze, că omul în cel rău zace. (2002)

Părintele Dionisie: Zicea cineva că un om mare de acolo, de la Parlament, a spus aşa: „După părerea mea n-avem nici un folos să ne băgăm în Uniunea Europeană. Ce folos să avem? Noi să ne ţinem ţara noastră deoparte”. Că ei, cei de la Uniunea Europeană, spun că te ajută, dar eşti obligat să dai şi tu bani acolo, îţi comandă cât să plăteşti ţărilor care-s mai înapoiate sau cine ştie cum e… Dar primejdia e că nu mai eşti bun stăpân în ţara ta, ca român, fiindcă ei au legile lor. De la începutul începuturilor, tot aşa a fost, omenirea s-a schimbat când într-un fel, când în altul, până la turnul Babel, când oamenii s-au adunat cu toţii ca să facă o clădire, să întreacă norii şi să nu se mai teamă de potopul pe care l-o dat Dumnezeu înainte. Şi vezi, Dumnezeu le-o încurcat mintea şi o rămas nefăcut turnul.


Dar acuma nu-i tot turnul Babel?

Părintele Dionisie: Da.
Conducătorii Uniunii Europene vor să facă un sistem fără de Dumnezeu, care să n-aibă nevoie de nimic altceva, „perfect”, cum zic ei. O să reuşească?

Părintele Dionisie: Eh!… O să reuşească, cu Antihrist. Antihrist o să fie cel mai bun om, cel mai milostiv, contra închinării la idoli, contra curviei, a dezmăţului, până când va amăgi toată lumea. După aceea îşi va arăta răutatea lui. Eh, să ne lăsăm în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. ( – )

Părintele Dionisie: Îmi spunea cineva venit din ţară că s-o dus cinci demnitari de afară la Patriarh [Teoctist] şi i-au spus: „- Noi suntem toţi sodomişti, niciunul n-avem femeie. Aşa vrem noi, aşa ne place, şi aşa să le daţi voie tuturor, ca să vă băgăm în Uniunea Europeană.” Patriarhul le-ar fi zis: ,,- Voi faceţi ce vreţi, eu sub nici un motiv nu aprob lucrul ăsta.” „- Dacă n-aprobi, n-o să te mai băgăm în Uniunea Europeană.” „- Eu sunt apostolul neamului, apostolul Bisericii, sub nici un motiv nu aprob asta.” Au zis:„- Ei, nu-i nimica”, şi apoi s-au dus la conducătorii Parlamentului. Vezi? Sunt lucruri înfricoşat de serioase, adică clar ne declarăm împotriva lui Dumnezeu. Ce să mai zici? O venit timpurile din urmă, o venit timpurile acelea.

Dar sunt oameni, atei, care spun:”Eu nu vreau să cred în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeu. Ε dreptul meu, nu?” Cum vine asta?

Părintele Dionisie: Cum îi asta? Na, drepturile omului. Vezi că o proorocit Sfinţii Părinţi că în timpurile astea, al optulea veac, lumea va ajunge să spună… „eu nu vreau să cred.”

Dar pe ei nu i-a silit nimeni, cum a fost în timpul comuniştilor. Ei singuri se declară aşa. Cum poate omul să facă asta când el e creat de Dumnezeu ? Dumnezeu e izvorul vieţii lui, e totul pentru el.

Părintele Dionisie: Pentru cel care crede. Cel care nu crede în Dumnezeu crede că aşa trebuie să fie, cum fac acuma ăştia, „europenii”. Dacă nu crede omul în Dumnezeu s-a terminat, orice i-ai face. Eh, să lăsăm astea, să nu iscodim noi astea, că ne dărâmăm. 

Aşa-i, aşa-i, că acuma-i libertate. „Libertate”. ( – )


http://www.familiaortodoxa.ro/2009/01/27/batranul-dionisie-de-la-colciu-despre-romanii-vremurilor-de-pe-urma/
Sursa: Pr. ASB

COMENTARII

DUMBRAVA DORIN
Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu , Maica Milei si a Indurarii , milostiveste-te de mine , pacatosul si ma miluieste !+

MIHAI B.
Dumnezeu sa ne apere si sa ne pazeasca!

GABI M
Adevarat a spus parintele! Ne aflam in vremea Anticristului,lucruri mai teribile decat in aceste timpuri,n-au mai fost de cand e lumea.Vai noua! Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,apara,miluieste,mantuieste,binecuvanteaza si LUMINEAZA pe poporul Tau!

MIREL
daruieste Doamne intelepciune celor ce ne conduc numai ei ne pot reda tara de altadata ,si ai grija de noi pana la sfarsitul veacului

JANA
Are dreptate Parintele! Cine are ochi sa vada si urechi sa auda intelege cele ce se intampla in jurul nostru. Sa nu ne lasam , toti cei care mai avem un gram de credinta si cunoastem Adevarul , sa-L facem cunoscut si celor care traiesc in necunostinta.Suntem soldati,chemati la lupta sa indreptam pe cine si cum putem pe cei din jur.Este datorie, si chiar sa murim daca e cazul, aparand Adevarul.Si rabdare,multa rabdare! Doamne ajuta!