Istorie e ceea ce
facem, ceea ce scriem. Daca intrebi pe cineva in strada despre istoria scrisa
ei iti vor raspunde ca sunt evenimente inregistrate si ansamblate cronologic pe
hartie si ca lectura lor e plictisitoare.
S-o facem atractiva
istoria trebuie transformata in arta, asternuta pe hartie precum o poveste
adevarata plina de emotii si sentimente umane. Daca povestea e trista avem
obligatia sa-l transpunem si pe cititor in acea stare. Daca e vesela – radem
impreuna.
In drumul nostru,
despartirea si revederea trec printr-o perioada de inexactitati – confruntari
cu monstrii, rataciri, ganduri disperate, dezamagiri, intuneric, si in final
reinoiti de calatorie triumfam. (Un roman se desparte de tara. Acest act ne
ajuta sa ne cunoastem si sa realizam cine suntem. Este metafora emigrantului.
Daca incepi sa gandesti metaforic si sa privesti metaforic descoperi lumea de
dincolo – lumea visarii de care mai toti avem nevoie.) De multe ori, pentru ca nu
ne putem gasi locul, ne intrebam: “Oare ce caut eu aici ? Am crezut ca e
suficient ca-ti cunosti adversarul dar m-am inselat. Secretul sta in a te
cunoaste pe tine insuti ! Si atunci unde raman copii nostrii ? Captivati fiind
de tehnologie si fast food, forta imaginativa li s-a asociat in favoarea
placerilor rationale cu profit instant, lucru care ii forteaza pe autorii din
ziua de azi sa gaseasca tehnici noi de exprimare.
Este o mare
diferenta intre cultura noastra, a primilor veniti si cea a copiilor nostrii,
nascuti si crescuti aici in diaspora. Un mod de a ne cunoaste este de a
patrunde in metafora partilor. De ce ? Pentru ca intr-o zi se vor intreba “cine
sunt ?” si “de unde vin ?” De aceea ei trebuiesc incurajati sa viseze – sa aibe
sansa de a se cunoaste si spiritual in timp si spatiu.
Noi descoperim si
acceptam adevarul nu din spuse dar din experiente. Experienta unei piese de
teatru te poate maturiza cu o banala conversatie ! Cu ajutorul instrumentelor
de virtuozitate si cu talentul sau Ioan Miclau, a luat si combinat ideile cele
mai simple cu amintirile si povestile oamenilor, ca prin amestecul lor sa
creeze ceva nou:
Comedia “Mitrea
Sucitu si mireasa “, care poate fi vazuta nu numai pentru ceea ce se intampla
pe scena si pentru ceea ce isi spun personajele, dar si pentru a descoperi cine
sunt si ce i-a adus in starea de fata pe eroi, si in felul acesta sa descoperim
adevarul despre noi si trecutul nostru. Toti suntem interesati in aflarea lui
si cu atat mai mult romanii din diaspora. Aceia care au fost nevoiti sa isi
paraseasca tara, sa adopte o alta, sa invete o noua limba, cu alte povesti. Sa
invete sa priveasca viata prin prisma meta- forelor noii tari. Aceasta
incrucisare, aceasta rafinare a emigrantului este cheia vietii unei mari si vii
experiente culturale. Autorul devine misterios si uneori ironic prezentand atat
de complexele adavaruri comuniste sub forma unei piese de teatru a carei
actiune se petrece intr-unul din satele colectivizate ale Romaniei. Este un bun
observator al moftului oranduirii, al noilor obiceiuri create de noile clase de
asupriti si asupritori. Cunoaste multitudinea siretlicurilor generate de sistem
si de situatii. Ioan Miclau, a fost inconjurat de miturile timpului, de
dorintele oamenilor si de visele acestora, care se vad unite ( cu ajutorul
imaginatiei sale) in lucrarea sa.
Sunt multe motivele
pentru care un specialist sau consumator se grabeste sa arunce in “uitare” un
manuscris sau o pagina, unu: nu cunoaste locul de unde vine povestea; doi:
uraste continutul, limbajul si persoanele, si trei: uraste autorul sau pe sine
insusi pentru ca nu este capabil sa se identifice cu simtamintele autorului sau
sa intre in rezonanta cu metafora folosita pentru ai spune cine e si sa-i dea
confidenta.
Miclau culege toate
situatiile si se adaoga lor cu interpretatea sa si sentimentele cu care a
ramas, ca sa ne faca sa le simtim ca el – fara violenta sau cuvinte murdare.
Fiecare spectator contribuie la finalizarea ei cu experienta si cunostintele
vietii sale – devenind coautor. Asa se complecteaza orice creatie. O piesa de
teatru pe hartie e ca un svhelet la care regizorul vine cu plastelina colorata
si creaza un corp impunator, cu forme elegante si expresive caruia in final
prin puterea imaginatiei, spectatorul ii pune sangele in miscare dandu-i viata.
Ce este o lucrare care nu seveste nimanui ? Ea nu exista. Datoria noastra este
ca sa participam la complectarea ei. De aceia gasesc ca e important sa ne
cunoastem, sa invatam din experientele trecutului, sa devenim intelegatori si
sa gasim o balanta interetnica. Pentru ca numai atunci vom fi bogati si
puternici cand vom fi capabili sa ne salvam fiinta. Daca dorim sa intelegem
cine suntem va trebui sa participam la complectarile lucrarilor artistilor
nostri, devenind co-autori. Vorbim si visam la globalizare, care nu este
altceva decat o reflectie virtuala a iubirii, a vremilor primare si a creatiei
prin iubire de oameni. Tot universul o simte Hai sa respectam aceasta iubire !”
Ben TODICĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu