Decalogul după comunism – ep.4

Un film de Ben Todica

Aşadar, iată-ne la început de An Nou, iar cineastul Ben Todică din Melbourne are bunăvoinţa a ne întâmpina cu un nou film al domniei sale, Decalogul după comunism –Ep.4. Acest film a avut darul a mă impresiona adânc. L-am vizionat de mai multe ori şi am fost atât de mişcat încât mi-am propus să scriu câteva rânduri despre filmul lui Ben din Ciudanoviţa, cum obişnuiesc eu a-i zice, aşa între noi! Nu sunt critic de filme, deci mă voi baza pe propriul sentiment, al simţirii şi bucuriei ce le am atunci când citesc ceva interesant sau vizionez un film plăcut, cu toate cele aparţinătoare unei vieţi simple dar omeneşti, şi care au darul să te propulseze iar în lumea amintirilor proprii, din încă vremile copilăriei şi adolescenţei, iar filmul Decalog după comunism – Ep.4, are această tendinţă, cum se spune pe la noi,” cu vârf şi îndesat!”

Când îmi amintesc de romanul “Ion” a lui Rebreanu, de scrierile lui Ion Creangă, despre “Catrina” lui, şi mulţi alţii, vedeam în scrierile lor un tablou critic la adresa educaţiei celor ce dictau şi guvernau, nicidecum prostituarea autorilor. Dacă în acest film vom auzi şi de lucruri zise “ruşinoase”, trebuie să înţelegem bine, că avem de-aface cu o stare care caracterizează unele sisteme sociale, grupuri, instituţii, şi nu a autorului ce metaforic încearcă să taie şi să vindece o rana ce puroiază în societăţile de azi!

Tot filmul are un traseu turistic, în care cineastul nostru revede şi recunoaşte frumuseţile locurilor, veselia şi pofta de viaţă a oamenilor pe care îi cunoaşte şi îi iubeşte din tot sfletul său de artist. Şi îi iubeşte nu fără tristeţe, acum, după ani de zile trăind în Australia, îl vom auzi în film exclamând cu emoţie: “Ce măreţie Doamne! Toată această privelişte a zonei arată ca o zână frumoasă!”. “Mi-e dor de locuri, de oameni cu toanele lor fericite”.

Filmul începe cu o frumoasă călătorie cu trenul, care şi acesta îşi are istoria lui, circulând pe linia Oraviţa – Anina, încă de pe vremea imperiului austro – ungar.

Tras de o locomotivă Diesel românească, trenul opreşte pentru călători în gările Gârlişte, Ciudanoviţa, Brădişor, Lişava etc. Aflăm că ultimele vagoane au o construcţie specială pentru transportul de uraniu. Uraniu ce ni l-au dus, germanii, austriecii, sovieticii etc.

Ei, tocmai într-un astfel de tren găseşte a fi bine şi potrivită şi aranja acţiunea filmului dl. Ben Todică, fiindcă zice dlui: Atât sunt de frumoase peisajele naturale, vara şi iarna, atât de populate erau pădurile cu cerbi, urşi, porci mistreţi, lupi, căprioare, păsări, încât aveai impresia că eşti în Rai. Dar, după însăşi titlul filmului observăm deja sentimentul artistului, o reflectare despre acel decalog biblic şi cele zece porunci, după comunism, când faptele au dus spre destrămare. Deja filmul capătă un caracter istoric. Se desprinde din film neglijenţa faţă de valorile turistice ale locurilor unde cândva erau minele de aur şi de uraniu. S-au închis, s-au făcut vreo zece mii de şomeri. Dar la Nagasache şi Hirosima cât turism, câtă lume merge să le viziteze! Este istoria unei ţări, avem şi noi istoria noastră!

Atunci de ce la noi aci nu se poate dezvolta turismul şi refacerea în general a vieţii de odinioară spre care năzuieşte şi a năzuit acest neam românesc bănăţenesc? Pe cine asteptăm să ne dea startul? Se întreaba dl. Ben Todică.

Având o viziune şi un îndemn direct în aceasta direcţie, bine orientat în realizarea filmului său, autorul purcede la o asemenea zi turistică, copleşitor de populară prin tradiţie folclorică, a cântecului şi bunei dispoziţii, adăugând şi un subtitlu corespunzător momentului: “Cu cinci poveşti şi două sticle de vin roşu”, din care se va desprinde acea vervă a “minerului ieşit din schimb, care la un pahar de vin roşu, povestea despre păţaniile sale nemaiauzite, dar aducătoare de râsete şi veselie”, la fel şi actorii din filmul lui Ben procedară! Deci cei “cinci pasageri discreţi”, Interpreţi de o reală valoare umoristică cei doi actori, Nosek Ioan, Magdas Gheorghe, “O tânară solo”, “O doamnă cu batic”, nu s-au lăsat mai prejos. Dar şi Ben realizatorul filmului era cuprins în echipa, care, înveseliţi în această zi de tăria vinului roşu, începură a-şi povesti păţănii în care cu adevărat, după spusele lor, se căcară în pantaloni. Unul abia-şi cumpărase un costum nou, celălalt mergând la cules de măcriş a ajuns la diaree, iar al treilea şi el într-o excursie prin Japonia o păţi mai ceva, fiindcă mergând trenul cu circa 300 km pe oră, i-a luat şi pantalonii, pe care ţinându-i la geam să se usuce, după ce-i spălase, i-a smuls aerul vitezei!

Eu nu mă mai puteam opri din râs ascultând poveştile păţaniilor lor, şi…, cam întotdeauna în împrejurări publice aveau a li se întâmpla păţaniile! Deci să aibă o notă cât mai dramatică! Dar era aci vorba şi de acea simplitate a omului din popor, pus pe ghiduşii şi nevinovăţii, ba chiar de o sinceritate care a existat întotdeauna la oamenii cătunelor noastre româneşti.

Punctul culminant creşte când se observă că în scena filmului apare “O tânără solo” şi “O doamnă cu batic”, pasămite erau din cei cinci interpreţi ai filmului în vagonul trenului ce se apropia acum de gara Ciudanoviţa. După ce cântară bănăţeneşte, cu mult foc, “A mea mândră-i bănăţeană”, Cucule, şi altele, se mai calmară oamenii, iar realizatorul filmului îi zise cu respect “Doamnei cu batic”: Îmi pare că acum vreo 21 de ani eu te-am mai văzut!?

“Se poate că eu am lucrat multă vreme aici la mine”, răspunse femeia. Din vorbă în vorbă, amintirile lor devin realitate. Se cunosc. “Ce mică e lumea” exclamă Ben. Dar pe “domnişoara în solo” nu o cunosc, continuă actorul zâmbind. Răspunsul veni prompt: “Nu sunt domnişoară, sunt doamnă!

Un potop de râsete inundă vagonul de tren, vagon ce purtase multe mii de oameni la minele Oraviţei şi Aninei, din anul 1914, când se zice că a fost construit. Un martor dupa uşă, adică un călător, se distra şi el, trecându-i vremea mai repede, căci era şi un anotimp de iarnă geroasă cu multă zăpadă pe dealurile şi munţii localnici. Era mai bine înainte, se adresă cineastul  “Doamnei cu batic”, aşa să audă o parere!“ Ei, au plecat securiştii şi au venit alţii”. Pe geam se puteau vedea peisajele unei ierni coşbuciene, iar la un moment dat cineastul şi totodata interpretul ciudanoviţean Ben exclamă cu multă înfiorare ce o poate aduce doar o amintire vie: “Uite, Salaşul lui Baba Anca!”

Se puteau vedea gările scorojite, distruse, cu păreţii clădirilor acestora rupţi şi înegriţi de cursurile ploilor, frig, şi totuşi oamenii locului erau pofticiosi de viaţă şi cu speranţe de reînoire. Prin faţa gărilor, pe treptele înzăpezite zgriburea câte un câine sau o pisică. O pisică pe care tocmai o surpinde camera stătea liniştită, ghemuită aproape îngheţată de frig. Ia uite-o, cum stătea acolo! Poate o fi zicând, “râdeţi voi neisprăviţilor”, obsevă unul dintre cei petrecăreţi. “Avem o ţară aşa de frumoasă iar noi trăim în mizerie”, observă celălalt.

Acum trecem viaductul Jitin, înalt de 37 metri, ridicat peste o prăpastie, pe piepturile ălor două dealuri abrupte, o adevărată minunaţie arhitectonică, şi de localnici construit, ne spune acest film turistic. Se trece iar un tunel de 600 metri lungime, de minerii localnici săpat şi zidit, şi nu fără tragice experienţe, sacrificii. Dar, din decalogul comunist postdecembrist, nici o poruncă pentru Oficiul turistic românesc. O complectă nepăsare!

“Vă daţi jos la Ciudanoviţa”? întrebă Ben pe “Doamna cu batic”.

“Da, aici ne dăm jos amândouă”. Bine, “Să fiţi iubite”, le răspunse el cu acest a lui binecunoscut salut, cunoscut şi noua aici în Australia!

   

IOAN MICLAU/Australia 2014

***

Calea ferată se va închide, iar ce se vede în film, jumătate a dispărut deja. Nu te forțez spectatorule și nu mă supăr dacă filmul nu-ți incită interesul de a elabora un comentariu obiectiv,  matur și cu conotație  artistică. Înțeleg. Majoritatea sunt pudici, țin capul în nisip și nu realizează că a sosit timpul "ciomagului".  Să ridice privirea și să pătrundă printre gratii. Eu nu am avut posibilitatea să urmez IATC-ul in țară ca să satisfac cerințele criticului profesionist. Asta explică stilul meu liber și neorthodox. Am învățat de la zece ani pe băncile cinematografului din Ciudanovița limbajul cinematografic. FIIND O COMUNĂ ȘANTIER, LA NOI FILMELE AJUNGEAU TÂRZIU, după ce erau rulate și făcute ferfeniță, rupte și relipite, cu părți lipsă din secvențe, zgâriate și pline de praf, care pe ecran îl prezenta pe Roco din “Rocco și frații săi” plângând într-o ploaie de zgârieturi și gaze pe ecran, că filmul din cauza părților lipsă sărea din sărut drept în cuțit, că filmele vizionate de mine nu erau toate frumoase și strălucitoare ca cele pe care le vizionau proaspăt criticii și dumnezeii filmului din România. Eu fac film de la 12 ani și îl fac așa cum simt eu, educat de marii regizori ai lumii pe ecranul unui cinematograf de țară, la capăt de linie distribuțională. Camera la mine e extinderea inimii și trebuie să iubești locurile filmate dacă dorești să le împărtășești. Dacă nu le iubești, nu poți scoate frumosul din ele. Fiecare tăietură și zgâlțîiere de cameră e parte din emoția dialogului meu cu subiectul și dacă aș scoate-o afară și-ar pierde energia mesajului. Dacă vorbești azi cu specialiștii din tv și cinema, ei îți vor răspunde profesional și rațional, dar nicidecum artistic. Ei ÎNȚELEG DOAR REGULI ȘI PROFIT.

Parcă nu mai avem țară. Desacralizăm totul în jurul nostru. Părinții noștri au trăit cu DEVIZA că OMUL SFINȚEȘTE LOCUL. Au construit linia Oravița - Anina, acea salbă de perle, pentru că practic a fost ca o sculptură presărată cu gări și cantoane făcute din piatră de granit, ornamentate elegant, la fel ca și viaductele și tunelurile la capetele lor cu mici sculpturi și statuete (pentru că acești specialiști aduși din Italia nu erau numai pietrari, ci erau și artiști sculptori printre ei), și au lăsat (SFINȚIT) locul (LINIA) cu statuete de marmură și granit încât atunci când ieșea trenul din tuneluri te minunai, nu doar când vedeai priveliștea, dar și la căldura statuetelor, unele cu fântâniță de apă. Toate furate azi și așezate prin casele hoților sau vândute. Au demolat gările și cantoanele și au construit altele (ca pe niște veceuri din cărămidă) și le-au așezat în alte locuri de pe traseu ca să se piardă orice urmă de aducere aminte. Chiar și crucile morților au fost furate. Unde e respectul din partea noastră și a autorităților. Mii de oameni au muncit pentru această perlă a Banatului și sute poate că au fost răniți sau unii chiar și-au dat viața, iar noi privim pasivi cum ne este furată de sub priviri.

Români! Voi chiar nu meritați nimic pentru contribuția voastră și a părinților voștri la viață?

E timpul să facem deosebire între istorie și comunism, între viață și orânduirile trecătoare.

Eu mă bucur ca filmul să fie vizionat pe You Tube de oameni ca tine, tu care simți existența într-un mod nobil de înălțare.

Încă odată ”Mulțumesc Spectatorule”!

Benoni din Ciudanovița,

Blocul A, Ap 22

(așa cum zicea Țuțea)