joi, 18 septembrie 2014

D. Draghicesco: Adevăr și revelație (pp. 498 - 499)

traducere: George Anca

Pentru a face bine înțeleasă realitatea societății, s-a recurs la o comparație între societate și pădure. Partizanii societății spun individualiștilor: voi afirmați că pădurea nu există, pentru că nu vedeți decât arborii, arborii vă ascund deci pădurea?
Să ne oprim un moment asupra acestei comparații, foarte banală desigur, dar cum nu se poate mai sugestivă.
Pădurea este în fapt ca o abstracție materializată, concretă, căzând direct sub simțuri. Dacă se consideră arborii mai de aproape, ea dispare: nu există decât arbori. Dar dacă se privește de un pic mai departe, arborii sunt cei care dispar și nu se vede decât pădurea. Dar, privind bine arborii în pădure, se observă repede și net existența acesteia, căci ea dă arborilor o menținere, o factură, un fason pe care ei nu-l au atunci când trăiesc izolat. Viața colectivă a arborilor în pădure le disciplinează creșterea, le mărește talia, îi fac drepți, înalți și netezi. Pădurea împiedică puseul crengilor; ea nu permite arborelui decât pe cele din vârf, cele care privesc cerul și soarele; ea le dirijează creșterea spre înaltele sfere ale aerului și ale luminii. Din contră, arborii care trăiesc izolați cresc stufoși, îndesați, cu trunchi și crengi noduroase.
Societatea este pentru indivizi ceea ce este pădurea pentru arbori; societate, națiune, Stat sunt, ca și pădurea, abstracții concrete.
Când privim lucrurile sub un unghi restrâns, nu observăm decât sentimentele și interesele noastre egoiste; importanța pe care o acordăm eului nostru ne ascunde vederea realității sociale; când, dimpotrivă, ne depășim, atunci societatea ne apare în toată vivanta sa realitate și noi mergem până la sacrificiul de sine, pe care ea ni-l comandă uneori. Noi nu existăm, doar ea pare să existe. Mai mult, ea ne disciplinează. Așa cum pădurea comandă puseul arborilor spre lumină, astfel societatea ne forțează să privim în sus, mai departe decât interesele noastre egoiste, ea ne orientează către alte realități care ne transcend. Toată morala noastră nu este decât echivalentul a ceea ce este menținerea arborelui în pădure.
Dacă raporturile omului și ale societății sunt identice celor ale arborilor și pădurii, care sunt, prin analogie, raporturile omului cu Dumnezeu? Nu sunt oare aceste raporturi un pic aceleași precum cele dintre arbore și pădure, sau ca acelea dintre om și societate? Poate nu putem noi observa pe Dumnezeu pentru că propria noastră ființă ni-l ascunde. Pentru a vedea societatea, am spus că trebuie s-o privim dintr-o aruncătură de ochi în ansamblu, într-o vedere sintetică, așa cum trebuie privită de departe pădurea pentru ca arborii să nu atragă individual atenția. Se merge cu siguranță la fel pentru a vedea sau, mai bine, pentru a concepe pe Dumnezeu. Trebuie considerat nu printre obiectele sau evenimentele imediate apropiate nouă, ci să privim lucrurile și evenimentele în ansamblul lor, într-o largă perspectivă. La drept vorbind, natura fizică nu ne va arăta niciodată pe Dumnezeu, căci ea este făcută mai degrabă pentru a-l ascunde – și aici Kand avea grandios dreptate – trebuie a-l ascunde în regnul moral al societății și al istoriei, luat în ansamblul său, dacă nu, indivizii ne vor masca realitatea lui Dumnezeu așa cum ne-o maschează pe cea a societății.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu