duminică, 5 octombrie 2014

Poemul toamnei

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Cu stele-ramuri îmbrăcând
fruntea de nufăr alb surâde,
luna se-nalţă lin şi râde,
de ceruri fruntea rezemând,
aud luceferii plângând
în păpădiile plăpânde.

Se cern ninsori în suflet cald,
se-alină gându-n ploape-nchise,
în cochiliile de vise
Salcâmii Toamnei foşnesc fald
cu zâmbetul luminii dalb
pe purpuriile aprinse.

Pe câte drumuri şi cărări
străbat cu dorul viu-ursită
şi în dorinţa hămesită
se-aştern întinsele mirări
pe-ngălbenitele uitări
urzindu-mi viaţa hărăzită.

Respiră soarele-n ciorchini,
gutuia se mai coace încă,
din pârga ei răsar suspini,
iar păsăretul de pe luncă
în simfonia lui adâncă
e-un ritual ce i te-nchini.

În brazi mai picură smarald,
Stejarii mai veghează dârz
hotare sufletului cald...
Coconul-Soare ca un mânz
cu turmele de nori la prânz
le urcă cerului-herald.

Iarba se ţese a caşmir
prin flori de câmp frumos gătite...
Sunt pline aleele cu mir,
şi-ntre chindiile rumenite
stoluri de berze trec grăbite
cu Toamna nouă într-un chimir.

Și rândunele-n viers ales
de pe la case se adună,
pe cerul lin ele au purces
să pună zborul lor cunună,
pe Iea Toamnei roadă bună,
prinos al Marelui cules.

Îmbietoare crengi cu nuci
se-apleacă peste oaspeți dragi,
ca-n vremi doinite de haiduci...
Domnițele, parfum de fragi
pe buze pun surâs de magi
peste sublimul cânt de cuci.

Suie vinul foc pe ruguri,
altul spumegă-n ulcior,
sare mustu-n tăvăluguri
jocuri dănţuie-n picior,
răsfrângându-se cu dor,
Fetelor cu sâni de struguri.

Şi-atunci când vii, parcă te duci...
ducându-te, de parcă vii...
cu dorul tău pe unde - apuci,
cu Toamna blândei rapsodii
aduni în tril de ciocârlii,
mireasma sfântă la răscruci.

Cu coloritu-i princiar
toamna se-nalţă mai măreaţă
în legiuni de Murfatlar.
Și-n fiecare dimineaţă,
ca o vestită cântăreaţă,
repetă în cor al vieţii har ...

Pe roua dimineţii-arzânde
cad frunze, parc-ar fi ninsori...
Și-n adierile plăpânde
mai bate vântul lin, fiori,
mai sună-un cântec din viori,
mai umblă dorul: unde? unde?

Caleştile Toamnei trec pe rând:
de aur, de-argint şi de-aramă,
mai lasă un nour o năframă...
Pădurea toarce tremurând,
și vântul viei lăcrimând,
brodează a frunzelor maramă.

Când Toamna peste noi se lasă
rostogolită-n mlădieri,
îţi pare viaţa mai aleasă,
trăindu-ţi azi, sublimul ieri
iar viitorului să-i ceri
Cotnarul plin de tămâioasă.

Sublimă Toamnă-curcubeu
de munţi, de roade şi divin,
la nunta ta poftesc şi eu,
în cinstea ta ridic şi-nchin
carafe noi, pline cu vin
din care gustă Dumnezeu.

S-a cuibărit sublim în Ie
tot coloritul sacrului pământ
aşa cum dulcea rapsodie
cuminecându-se-n cuvânt
răsfrânge tainicul ei cânt
peste frumoasa Românie.

Nicolae Vermont - alegoria-toamnei





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu