vineri, 20 februarie 2015

Ştefan Ciobotăraşu – Poezii




CÂNTEC DE OBCINĂ

În liniştea Agapiei, blajină
Întinsă peste brazi şi stei
Ascult părinte Dosoftei
Cântarea ta care suspină
Rămasă de la bunii mei.

Plînsul Moldovei îşi anină
De cetină ciorchinii grei
În limba noastră de obcină
Făcînd din cetină condei,
Din lacrimi călimară plină.

Simţim amara rădăcină
Prin care ne-am legat toţi cei
Întru credinţă-nvăţăcei
La judecata ce-o să vină
Căci nu mai plâng ca-deobicei.

Din slava ta grădină preţioasă
Şi eu mă-ntorc ca o albină
La pământescu ei ştiubei.
Şi-n loc de plâns mă-ndrept-ehei
Spre vremea care stă să vină.

Vreme durată cu temei
Spre care ridica-te-vei
Tu însu-ţi faguri de lumină
Şi-n care psalmi toţi se-nchină
Moldovei şi dreptăţii ei!
Mănăstirea Agapia, 1957



DOR

Cupidon, ferindu-şi nudul,
A trecut pe uliţă.
Inima, mi-o poartă, crudul,
Într’un vârf de suliţă.

Chipul cui îmi vine’n minte?…
Mâna cui îmi flutură?…
Stau şi-aştept, ca mai’nainte
Sub castani, pe butură.

Sus, la geamul dragii mele,
Umple luna vazele, –
Chip bălai, între perdele,
Pieptănându-şi razele…
„Însemnări ieşene”, Anul I, nr. 23, 1 decembrie 1936, p. 436



BASM

Umbra mea, – pe unde treci,
Singură cu luna,
Zice plopul cânt de veci,
Basm de totdeauna.

Fă-ne iar tăcuţi şi mici,
Lângă tâmpla veche
…Dragostele noastre-aici
S’au legat pereche…

Peste visul îndelung
Noaptea’i apă lină
Stelele, spre noi, împung
Deget de lumină.

Cad de sus, ca nişte ploi,
Cetinile joase;
Mâna lor, mătăsuri moi
Coase şi descoase.

Vremea cere multe vămi,
Vremea mi te fură;
Dă-mi acum, iubito, dă-mi
Gură după gură.

Cerul, greu de frumuseţi,
Fă-l fântână-adâncă,
Ochii să s’adape beţi,
Încă… încă… încă…

Pomi or fremăta privind
Chipul lunii, – ciuntul.
Apele călătorind,
Joace de-amăruntul;

S’or întoarce şi opri
Gândurile’n voe.
Drumul meu pe unde-o fi?…
Calea ta’ncotro e?…
„Însemnări ieşene”, Anul I, nr. 23, 1 decembrie 1936, p. 437-438



Ştefan Ciobotăraşu
TOAMNA

Toamnă grea, de peste veacul veacului,
Moartea şi-a bătut în mine cuiele.
Svârle de pe suflet haina dracului, –
Gândurile la văratec suie-le,
Ţipă sus, în ceruri, să ne mântuie,
Ploile, – netălmăcite şopote –
Singur, numai soarele, să bântuie,
Linişte ca după val de clopote. –
Murmurând în fumuri de descântece,
Arde-mi toate rănile iubirilor.
Viitorul pune-mi-l în cântece,
Iar trecutul lasă-l mănăstirilor.
Rupe toate sforile cuvântului,
Fă morman din jalnica paragină,
Arde tot şi dă cenuşa vântului,
Rând cu rând şi pagină cu pagină.
Vântul mi-o aduce de pe-o ramură,
Pe deasupra anilor şi-a sorţilor,
Smulse din trecut, ca dintr-o flamură,
Fire albe de mătasa morţilor…

– Haideţi paşi, bătătoriţi aleele,
Chiuind răsbit, ca la petrecere.
Zilele-mi bătrâna moarte iee-le, –
În curând vă veţi culca sub secere…
Că de când tot bat şi vântur lumile
Inima de-atâta bocet acră mi-i;
Ia-mi de mână sorţile şi du-mi-le
Să nu beie din paharul lacrămii.

Mi-or urzi cu vântul şi cu ploile
Gândul răvăşit pe drum, ca şetrele,
Dorul mort, rătăcitor ca foile,
Sufletul nepăsător ca pietrele
 „Însemnări ieşene”, Anul II, Vol. III, Nr. 2, 15 ianuarie 1937, p. 90



SARĂ MOLDAVĂ…

Sară lină şi domoală…
Norii duc lumină’n poală.
Peste lan, a prins să curgă
Apa veacurilor murgă.

Boii, bând, răsfrâng în iazuri
Truda grea de pe grumazuri.
Şi-i atâta necuprins…
Numai zare, – numai brâe, –
Parcă Dumnezeu a’ntins
Plutitoarea lui tămâie.

Sub lumina ca o veghe,
Ţara s’a culcat pe zeghe.
Peste anii ei cei mulţi,
Ca o turmă fără număr,
Au trecut români desculţi
Robi cu soarele pe umăr. –

Svon adânc, ecou rotat, –
Gura freamătului muşcă:
Clocotind îndepărtat,
Lung harapnicul împuşcă…

Car cu boi, alene tras,
Merge cu tălanga’n pas.
Bate’ncet şi pe’ndelete
Toaca roţilor încete, –
Parc’aşează’n urma lui
Pace plină de căţui,
Cârduri de urechi ce-ascultă
Şi câmpie multă…. multă…

…Cine s’a oprit s’ntreme
Basmele, pe lângă foc?
Ca la un sfârşit de vreme,
Veacurile stau pe loc;
Şi’n lumina asta moartă,
Peste ierburile vii,
Numai liniştea se poartă,
Plină de hulubi târzii…

Ce minuni roiesc în hău?
Pe ce creştete de munţi,
Ard, în’noaptea lor de tău,
Stelele, cu ochi mărunţi?

De pe culmea ei, pădurea,
Plimbă buciumul pe-aiurea…
Aplecate pe oblânc,
Dealurile dorm cu totul;
Apa fură cer adânc, –
Crengile şi-apleacă botul,
Greerii, ca un îngân,
Parcă şi-au rărit îndemnul…

…Numai stelele rămân
Sfârâindu-şi undelemnul.
Însemnări ieşene”, Anul II, vol. IV, nr. 17-18, 15 septembrie 1937, p. 237-238



VECIE

Pe singuratecele văi,
Strâng negurile clăi pe clăi.
Aici, vecie, să mă ‘ngheţi,
Cu faţa către dimineţi…
Aleargă ochii cât ce pot,
Spre largul ulilor înnot,
Sau cad cu negurile ‘n gol,
Pe apa ta cu vad domol.

Şi toate vin şi toate trec
Şi toate pier, ca ‘ntr’un înnec.

Pe ţărmul ce-a ‘ncuiat în morţi
Tăceri cu lacătul la porţi,
Vin pomii să ‘nflorească iar,
Cu gâtul peste pălimar.
Din ierbi, se uită uneori
Tăcerile, la căpriori,
Le dă, din mână, mugur crud
Şi le desmiardă bolul ud…
Foşnind cu frunza pe potici
Vin clopotele pân’ aici,
Vin glasuri, să le tot ascult
Vin de departe, – de demult,
Şi stele vin, cu tot cu zări,
Şi vânturi cu miresme ‘n nări,
Şi toate vin şi toate trec
Şi toate pier, ca ‘ntr’un înnec…
Dar codrul tău, muncit de vânt,
Stă cu picioarele ‘n pământ,
S’adune liniştile lui,
Peste mormântul nimănui…

Dintr’însul – abur, – mă ridic
Şi-ascut urechea spre nimic;
Cu flori ce cresc de capul lor,
Singurătatea mi-o ‘mpresor;
Cu soare mă culeg din stropi;
Cu noapte mă ‘nvelesc prin gropi;
M’aud crescând în trunchi bătrâni;
Mă uit cu stelele ‘n fântâni…

Şi – Doamne, în acest noian,
De zi cu zi, de an cu an,
Pământul tău, mi-i căpătâi,
Frumos, ca ‘n ziua lui dintâi…
„Însemnări ieşene”, Anul III, Vol. IV, Nr. 21, 1 noiembrie 1937, p 481-482
Ştefan Ciobotăraşu



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu