Anul VI, nr. 8 (69). Parteneri:
Asociația Culturală Româno-Indiană,
Academia Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Asociația Culturală Aromâmească,
FundațiaDumitru Drăghicescu, Fundaţia Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu
Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei, Teatrul Robert Calul.Format:
Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și
publicații, Concerte, Proiecte,Portrete, Ateliere Creative
Tema: DANTE – MORUS -
BACH
Concert:
Sonata nr. 3 in Mi major pentru
vioară si pian de Bach
Mioara Moroianu – vioară
Viniciu Moroianu, pian:
Lansare:
Acad. Dumitru Radu Popescu
prezintă noua carte a lui Nicolae Dan Fruntelată: Lambretta, Semne, 2015
Comunicări:
Vasile Andru: Maria pe colina
Guadelupe
Sorana Georgescu-Gorjan: UNESCO
şi Ansamblul Monumental brâncuşian
George Anca: Utopia de la Morus
la Draghicesco
Angela Spica Djigola: In memoriam
B. P. Hasdeu
Bianca Michi Nema: Yeats 150
Marin Mihai Giurescu: Din nou
despre Dacia şi daci (lansare)
Teatru de poezie:
Candid Stoica: Autopoeme
Puşi Dinulescu: Tandreţe
tărăgănată (lansare)
Autori în lectură proprie:
Marinela Apostu, Adina Dumitrescu, Dan Predescu
Portrete: Cristian Radu Nema
Coordonator: Dr. George Anca
Vasile ANDRU
O zi-lumină pe colina Guadalupe,
locul unde Maica Domnului s-a arătat de 5 ori
Spre deosebire de toate
apariţiile mariane din lume, în Mexic la Guadalupe miracolul a produs și o
probă materială, pe care o putem vedea şi azi, cu ochii noştri. Cînd am văzut
această probă, fascinantă, am avut senzația hipnotică, ori poate trează, că
Maica Domnului mi-a făcut darul s-o întrezăresc!
Voi evoca un pelerinaj la Guadalupe, în Mexic, pe locul unde au fost
cinci apariții ale Maicii Domnului. Am fost în 2012. Am urcat colina sacră Tepeyac, loc numit
astăzi Villa Guadalupe. Sute de oameni urcau pe colină. Pelerini din toată
America Latină. Mă simțeam bine între ei, trup lângă trup, aglomerația anulează
străinia, smulge buruiana euforică a egoului, te înrudește cu toți. Pelerinajul
mă făcea neam cu tot Mexicul, dincolo de premisele unei înrudiri iberice (prin
hispanicul Traian).
Pe această colină, Maica Domnului
i s-a arătat unui indio, un aztec sărman. Era pe 8 Decembrie 1531, o zi de
sâmbătă, era dimineaţa. Aztecul s-a auzit strigat pe nume: „Juanito!”, numele
lui de după botezul creştin era Juan Diego. Înainte de botez se numea
Cuatla-ctoactzin, care se traduce: „cel care vorbeşte ca un vultur”. În
tetramorf, vulturul este simbolul evanghelistului Ioan. Poate de aici a
provenit numele creștin al aztecului.
La data când i-a apărut fecioara
Maria, Juan Diego avea 57 de ani. Era creştinat de când avea 51 de ani, la
puţin timp după ce Mexicul fusese cucerit de spanioli.
Când s-a auzit strigat pe nume,
Juan Diego s-a oprit şi a văzut o tânără foarte frumoasă, care i-a spus că este
Maica Domnului şi i-a cerut să transmită un mesaj misionar episcopului din
Cetatea Mexicului.
Maica Domnului i-a vorbit lui
Juan Diego pe limba lui natală, în nahuatl, limba aztecilor. Cred că i-a vorbit
în minte, pentru că persoanele divine, când ne vorbesc, nu rostesc fonic,
sonor, că dacă Dumnezeu ar vorbi fonic, ar fi un tunet cumplit care ne-ar
nimici. Maica Domnului i-a spus lui Juan Diego să-i ceară episcopului să ridice
în acel loc o biserică, în care să-L
reveleze pe Dumnezeu aici, în Lumea Nouă.
Juan Diego porneşte imediat spre
oraş, la episcopul Zumarraga.
Acest Zumarraga este chiar primul
episcop al Mexicului de după conchista: ierarh zbir, a ordonat să fie aruncate
pe foc multe codice aztece, şi să fie distruse 500 de temple străvechi…
Diego îi relatează apariţia
Fecioarei Maria, o descrie. A fost o apariţie concretă. Adică Diego n-a avut o
„viziune”, numai misticii au viziuni, el nu era un mistic. El a avut parte de o
apariţie fizică!
Episcopul l-a ascultat distrat
(se înţelegeau prin translator), nu credea că un indio prăpădit a avut parte de
o apariţie divină. Şi l-a expediat repede. Juan Diego s-a întors la locul
unde-i apăruse Fecioara Maria, ca să raporteze eşecul său. Astfel are loc a
doua apariţie a Maicii Domnului, care l-a ascultat, iar în final i-a spus ferm:
Îţi poruncesc să te duci din nou mâine, să-l vezi pe episcop şi să-i repeţi
cererea!
Nici la a doua audienţă, episcopul
Zumarraga nu l-a crezut pe Juan Diego. I-a cerut să-i aducă o probă concretă că
s-a întâlnit chiar cu Maica Domnului.
Au fost, în total, cinci apariţii; prima pe 8
decembrie, iar a cincea pe 12 decembrie 1531.
La ultima apariţie Maica Domnului
a pregătit proba concretă. Va lasa
imaginea feţei sale întipărită pe mantaua indianului, ca o fotografie!
Mantaua era un fel de pătură care
se încheia pe umărul drept. Era o ţesătură groasă din fibre deagave, de mărimea
1,67 m pe 1,05 m. Pe această mantie s-a imprimat imaginea Sfintei Fecioare.
S-a petrecut aşa: Când Juan Diego
s-a aflat iarăşi în faţa episcopului, a desfăşurat mantaua în care învelise
trandafirii, culeşi la îndemnul Fecioarei. Desfăşurând mantia, pe ţesătura de
agave s-a „revelat” lent, sub ochii celor de faţă, imaginea Maicii Domnului. În
culori vii, strălucitoare. Era ca şi cum pe o placă fotografică, introdusă în
soluţia chimică numită „revelator”, se iveşte chipul sub privirile tale.
Imaginea are calităţile şi fidelitatea unei fotografii, uimitor de expresive,
cu dimensiunile 1,43 m pe 0,55 m.
Deşi ţesătura din fibră de agave
e grosieră, „fotografia” Fecioarei s-a aşternut compact, armonios. La analize
vechi şi noi, nu se disting urme de „tuşe” (cum ar fi la o pictură), ci totul
are netezimea unei fotografii.
Impresia produsă de această
„probă material” a fost uluitoare. Cu aceasta, a început o fervoare religioasă
fără seamăn, care a făcut şi succesul cultului creştin printre mexicani.
Imaginea miraculoasă a lucrat asupra minţilor indigenilor mai mult decât oastea
de misionari.
Se poate spune că Mexicul a fost
creştinat de Nuestra Senora (Maica Domnului) de
Guadalupe, sau mai concret, de icoana miraculoasă adusă de ea însăşi
acestui popor. Mai ales asupra populaţiei indigene, imaginea Fecioarei a avut
un impact extraordinar. A fost ca un şoc metanoic, sau ca o „traumă” de
iniţiere, care a produs valuri de
credinţă, de atunci şi până azi.
Mantaua cu chipul Sfintei
Marii poate fi văzută expusă în uriaşa
catedrală din Guadalupe. Cine vede această
imagine se simte transportat, înnoit, înviat. Mi-a mărturisit un pelerin-poet,
ce a simţit dânsul: Este ca şi cum a venit nenăscut şi pleacă de aici născut,
în anul unu al fiinţei sale.
Se crede că imaginea de la
Guadalupe este adevăratul chip al Fecioarei Maria. Cazul este comparabil
întrucâtva cuGiulgiul de la Torino, pe care sunt întipărite trăsăturile
chipului lui Iisus Hristos.
Dar în cazul Giulgiului de la
Torino s-au născut multe discuţii cu privire la datare, autenticitate
(personal, înclin să cred, după argumente, că este o „relicvă” autentică). Dar
imaginea Fecioarei de la Guadalupe nu a suscitat discuţii pro şi contra.
Reperarea istorică este sigură, mărturiile despre fenomen sunt credibile,
înregistrate „la faţa locului”.
Expertiza neîntreruptă. Pânza a
fost examinată în toate timpurile: vizual, în evul mediu; ştiinţific în epoca
modernă; cu tehnică de vârf, astăzi.
Pictorii au confirmat că este
imposibil ca acea „pânză” să fie făcută de mână umană. Nici la microscop nu se
distinge vreo tuşă de penel: culorile formează o suprafaţă fără asperităţi.
Chimistul german Richard Kuhn, laureat Nobel, a primit două fibre din această
ayate (mantie). El zice că „coloranţii sunt de origine complet necunoscută” pe
pământ.
Ţesătura a fost studiată şi de experţi
NASA. Ei constată că nici o fisură nu apare pe imagine, după 470 de ani de la
miracol. Nici culoarea nu s-a spălăcit, nu s-a atenuat, după atâta vreme!
„Prospeţimea culorilor rămâne inexplicabilă.”
Numai adaosurile s-a degradat
complet. Adaosurile au fost făcute la bordura imaginii primare, ca ornamente
sau înrămări.
Testul ochilor certifică
miracolul
Proba cea mai uimitoare a
fidelităţii imaginii este dată de examinarea ochilor de pe „fotografia”
spontană. În ochii ei s-au păstrat chipuri şi reliefuri care au fost „privite”
de dânsa în momentul „revelării” miraculoase. Ochii au fost examinaţi de
oftalmologi, cu aparatură. Ei au caracteristicile unor ochi vii. Cu
oftalmoscopul, în 1956, un medic a surprins reflexii luminoase, proaspete.
Asemenea detalii nu pot fi observate în picturi, ci numai în ochii celor vii.
Din rezumatul studiilor, făcut de
Francois Brune, notăm:
S-a analizat şi cu
microdensitometru (aparat care, într-un milimetru pătrat, distinge 27778
puncte!). Numerizarea, sau digitalizarea, permite să recuperăm orice detalii.
Aşa s-a constatat că ochii Fecioarei reflectă ceea ce vedea dânsa în momentul
„imprimării” chipului: un indian cu barbă (probabil Juan Diego), un franciscan
(probabil episcopul Zumarraga), un tânăr într-o poziţie perplexă (probabil
translatorul). Se reflectă deci o întreagă scenă a încăperii în momentul în
care Juan Diego, desfăşurând mantia, a apărut desenul divin.
Antropologii aduc argumentele lor
în favoarea autenticităţii imaginii. Chipul apărut fotografic pe mantaua lui
Juan Diego nu are trăsăturile unei femei mexicane. Tenul imaginii originale
este alb, nu este brun oacheş decât în unele reproduceri manuale sau picturale,
făcute de-a lungul vremilor.
După atâtea ispite, o teofanie!
Seara, am coborât de pe colina
sacră, între mulți oameni, cu care îmi părea că am fost părtaș la o taină
primordială. Lumina de pe feţele lor mă face să spun: Dacă n-ar fi existat
sufletul, pelerinajul la Guadalupe l-ar fi inventat.
În fața pânzei miraculoase,
pentru prima dată am simțit preajma Maicii Domnului, cu o putere care nu se
poate povesti. Pe Athos eu n-am simțit
preajma Maicii Domnului, ci doar a lui Hristos. Vastitatea lui Hristos mă
copleșește, dar poate asta e problema mea personală. Vedeam că monahii de pe
Athos, în trăirile lor, o situează pe Maica Domnului mai sus decât pe Iisus
Hristos, o evocă mai des, mai cu însetare, și le înțelegeam evlavia univocă.
Dar la Guadalupe, pentru prima dată, eu am trăit în preajma slavei Theotokos,
am trăit clipa de răpire într-un halou din firișoare de lumină.
Îmi dădeam seama că am venit în
Mexic pentru ceasul acela! Tot restul a fost ispită! Sau a fost o suită de
ispite culturale, tropicale: Ispita de a parcurge 4000 de kilometri prin țara
vastă, Los Estados Unidos Mexicanos,
prin Sierra Madre și la Caraibe,
în zone arheologice, Uxmal și Chichen Itza. Eplorări! Părintele Teofil Părăian
le numea „ispita bună”... iar Ecleziastul le numea vanitas, adică abur.
Și ispita scrisului: am umplut
trei caiete cu însemnări pentru eseul care se cheamă: Topografia sacră a
Mexicului, de la Teotihuacan la Tula. Am scris cu sobrietate despre tolteci, cu
tristeţe despre azteci, mai cerebral despre olmeci şi cu pătimire despre
mayaşi… În Yucatan, între mayași, mă simțeam ca în Bucovina natală. Și nu mă
mai puteam smulge din Mexicul atemporal,
îmi venea să-mi fac o colibă lângă ferma lui Gabriel Garcia Marquez, pe
care l-am mai aflat în viață… Ieșisem din prezentul văzut și zadarnic un
SMS-alertă de la Ambasada română (care, ciudat, îi purta de grijă lui Andru!)
îmi aducea aminte să mă întorc în patrie și nu cumva să-mi găsesc patrii
alternative.
În paralel cu traseul
proto-istoric al vechilor regate precolumbiene, am parcurs şi Ruta de los
conventos: calea misionarilor din timpul Conchistei. Misionarii mi s-au părut
un fel de sanitari religioşi, vindecând cu agheasmă şi tămâie rănile
conchistei, învăţându-i pe indios cum este cu mântuirea în lanţuri... Dar un
popas la o mănăstire benedictină din Cuernavaca m-a împăcat cu toţi misionarii.
De altfel benedictinii, ca și franciscanii, mi s-a părut că au o supleţe
ortodoxă… M-au şi ascultat să le vorbesc despre oratio mentis, deși se fereau
de arcane filocalice!
Şi, la capătul ispitelor, iată, mă aştepta un
mare dar. Pot numi aşa ceasul întâlnirii cu chipul Fecioarei Maria. E mult spus
o teofanie! Dar am văzut că mulţi când se află acolo, în faţa chipului
miraculos de pe mantia de agave, trăiau clipa cu intensitatea extazului, ca şi
cum minunea se petrecea în acel moment. Feţele oamenilor mărturiseau această
reiterare a minunii.
Mai spunem că: Ziua când s-a
arătat a cincea oară Maica Domnului (12 Decembrie) a devenit sărbătoarea
naţională a Mexicului. Nuestra Senora de Guadalupe a fost declarată, de
Vatican, patroana Mexicului, apoi patroana Americii Latine. Evlavia pentru
Fecioara de la Guadalupe a generat uncatolicism popular, paralel cu cel oficial
din Sud-America. Din ce am văzut, popularitatea și faima Fecioarei din
Guadalupe îndulceşte catolicismul mexican, îl face mai puţin „geometrizat”, îl
face mai cald, mai emoţional: adică îi dă o aromă de ortodoxie...
vasileandru @ yahoo.com
DIN SPANIA
GERMAIN
Scurtă descriere a inițiativei ”O
poezie pe săptămână” -proiect inițiat și coordonat de poetul belgian Germain
Droogenbroodt –
Născută din ideea de a publica
săptămânal o poezie din lirica lumii în ziarul de limbă flamandă al comunității
olandeze locuitoare în Spania, inițiativa traducerii și publicării ritmice a
creației lirice a poeților din întreaga lume a crescut și s-a extins la nivel
internațional, apropiindu-se la ora actuală de poemul numerotat cu cifra
rotundă de 400.
Ideea de a dărui pe cale
tradițional-tipărită, respectiv pe calea virtuală câte un moment de reverie, ca
o pauză de respiro în mijlocul vieții agitate pe care o ducem cu toții, a
câștigat din ce în ce mai multă simpatie în rândul iubitorilor de frumos din
întreaga lume, care așteaptă deja cu nerăbdare în fiecare săptămână surpriza
literară, pentru a o savura ca pe un cadou prețios.
Limbii flamande i s-au adăugat
între timp versiunile în spaniolă, engleză, germană, chineză și română, fiind
pe cale a se extinde în curând și spre italiană. Simpla dorință de a face ca
inimile noastre să vibreze măcar pentru o clipă la unison, unite sub diapazonul
sensibilității artistice, dobândește anvergură și nu poate fi decât o
binefacere pentru noi toți.
Autorul și coordonatorul acestei
inspirate sincronizări este prestigiosul poet belgian Germain Droogenbroodt,
promotor al liricii poeților mai mult sau mai puțin cunoscuți, indiferent de
țara lor de origine. Neobosit, se dedică acestei pasiuni cu trup și suflet,
promovând-o prin intermediul celor două instituții pe care le-a înființat
special în acest scop: editura ”PoInt” (presurtare după Poesie Internationale”)
și Fundația Culturală ”ITHACA”, specializată și pe organizarea de concerte de
muzică clasică și recitaluri de poezie. Ambele au sediul în Altea, pe Costa
Blanca, în Spania, acolo unde rezidează Domnia Sa.
E o mare plăcere și onoare pentru
echipa de traducători și colaboratori la acest proiect să pună la dispoziția
publicului larg, fără niciun fel de cerințe sau obligații, acest regal liric
săptămânal. Vă invităm să gustați plăcerea poeziei și, eventual, să continuați,
lărgiți sau chiar îmbogățiți cu creații personale acest proiect.
Cu deosebită prețuire,
Germain și colaboratorii săi
DIN GIBRALTAR
DIMITRIE GRAMA
Patriotism. cateva generalizari
si concluzii.
Ce este, in fond, adevaratul
patriotism? Cum poate el fi deosebit de nationalism sovin sau de diverse forme
de propaganda indoctrinatorie?
Nu exista multe studii despre
patriotism si parerile academicienilor si cele ale filozofilor sunt destul de
diferite si reflecta, in mare, apartenenta spirituala si social-politica a
ganditorului in stradania lui personala de acceptanta a unor norme subiective
si de identificare cu si cu natia din care face parte.
Stephen Nathason (1993, 34-35)
incearca sa defineasca patriotismul prin:
1. Afectiune speciala pentru
propria patrie.
2. Identificare personala cu
tara.
3. Grija speciala pentru binele
tarii.
4. Consimtirea sacrificiului
personal pentru binele patriei.
Deci, doar "dragostea de
tara" exprimata demagogic de la tribunele parlamentare, la TV, la stadion
sau la cafenea, nu este de ajuns si nu poate fi acceptata ca patriotism. E mai
degraba vorba de interes social-politic, sau de mandrie superficiala,
trecatoare.
De asemenea de multe ori,
notiunile de patriotism si nationalism sunt confundate una cu alta si pe buna
dreptate, deoarece este destul de complicat sa iubesti doar locul=patria
(patriotism) facand abstractie de popor=natia (nationalism).
Lord Acton (Acton 1972, 163) a
comparat nationalismul si patriotismul ca fiind "afectiune si
instinct" versus o "relatie morala", spunand ca nationalismul
este conectia noastra cu rasa, care este implicit naturala sau fizica, pe cand
patriotismul este constiinta noastra fata de obligatiile morale in comunitatea
politica in care traim.
George Orwel zice ca
nationalismul este carmuit de dorinta de putere si este deci de natura
agresiva, pe cand patriotismul reprezinta afinitatea si devotamentul fata de un
loc anume si fata de modul de viata de acolo, dar fara ambitia de a impune
altora aceste sentimente. Patriotismul este, deci, de natura defensiva.
Pe langa cei care glorifiaza
patriotismul, exista si multi critici, unul din ei fiind Leo Tolstoy care
gaseste ca patriotismul este si "tampit" si "imoral". Este
tampit deoarece orice patriot considerra propria tara ca fiind cea mai
exceptionala din lume si imoral deoarece ne indeamna sa promovam interesele
propriei patrii pe socoteala altor natii si pe orice cale, chiar si prin razboi
si exterminare si acest lucru este in totala disarmonie cu cea mai fundamentala
regula de moralitate, care ne indeamna "sa nu facem altora ceeace noi nu
vrem ca ei sa ne faca noua", (Tolstoy 1972, 97).
Mai recent, teoreticianul politic
American, George Kateb, argumenteaza ca patriotismul reprezinta o greseala
dubla: este o eroare morala si sursa acesteia este, tipic, o stare de confuzie
mintala (pentru aprofundare: Kateb 2000, 901), pe cand Simon Keller studiaza
patriotismul din perspectiva omului care "crede in niste norme etice
locale".
Lumea a discutat si si-a exprimat
ideile despre diverse forme de patriotism incepand din antichitate, continuand
cu Machiavelli (1518, 1998, 515), adeptul patriotismului extrem si terminand cu
patriotismul moderat a lui Primoratz.
In 1979 Dolf Sternberger
introduce termenul "patriotism constitutional"(verfassunpatriotismus)
care este reluat si reactualizat de Jurgen Habernas.
Amandoi, inca umbriti de
constiinta proasta a national-socialismului german din anii 1930-45, incearca
cu disperare sa disocieze si sa desparta total patriotismul de nationalism,
venind, cum de obicei vin filozofii germani, cu niste explicatii greoaie si de
ne-nteles.
Multe idei, multe teorii, dar eu cred
ca in materie de patriotism si nationalism, fiecare om isi are ideile si
sentimentele lui proprii, formate in timp, atat de mediul in care a crescut si
s-a format ca individ matur, cat si de nivelul de intelepciune si moralitate pe
care acea fiinta umana a putut sa-l atinga.
Romania actuala este o natiuna
tinara formata din trei grupuri importante, care pina nu demult s-au considerat
ca fiind etnii de sine statatoare: moldoveni, regateni+olteni si
ardeleni+banateni. Acesti oameni au trait separat unii de altii constituiti in
principatele respective timp de 500-600 de ani si, cu toate ca imparteau o
limba asemanatoare, nu comuna (nici acum nu inteleg fara dictionar Letopisetul
Tarii Moldovei), de multe ori s-au razboit.
In timp de pace, nu-mi vine sa
cred ca vreun banatean isi batea capul cu ce se intampla cu "fratii"
lui moldoveni sub Stefan cel Mare sau invers.
Probabil ca 90% din oamenii de
rand habar nu aveau ca exista Muntenia sau Basarabia si de aceea sunt convins
ca de-a lungul secolelor a existat (si poate ca mai exista) o suspiciune
reciproca si chiar sentimente de dusmanie intre romanii din diferitele
principate. Doar patriotismul actual bazat pe basme istorice si nu pe date,
exagereaza sentimentul de "romanism", de "fratie" si
dorinta de uniune a romanilor din toate tinuturile daco-trace.
Nici acum, de fapt, nu exista
aceasta dorinta socotind situatia aromanilor din Macedonia si Grecia sau a
moldovenilor din Republica Moldova sau a celor din Valea Timocului. Din cand in
cand, un foc de paie, o rabufneala de patriotism, care trece altfel repede, ca
un fel de gripa.
Pe vremea lui Mihai Viteazul,
secolul XVII, deci destul de recent, nu exista nici un fel de patriotism sau
sentiment national generalizat la toti "romanii" si de aceea efortul
de unire a lui Mihai Viteazul a "tuturor romanilor" a foc un esec
exemplar si rusinos pentru cei care idealizeaza unitatea nationala de la
Burebista incoace. De asemenea, se poate ca ambitia lui Mihai Viteazul de a
"unii" cele trei principate, a fost una politica. Un simplu act de
cucerire a altor teritorii, fenomen obisnuit in acele timpuri.
Exemplul Romaniei nu este unic in
Europa. Asa a fost si in Italia pina la Garibaldi si in Germania pina la
Bismark, ca sa nu mai vorbim de Marea Britanie, unde si acum, englezii,
scotienii, irlandezii sau celtii din Wales se considera etnii aparte si dau
dovada in primul rand de "nationalism si patriotism local".
Italienii din Toscana nu se
identifica cu cei din Sicilia si catalanii sau bascii nu-i suporta pe spanioli.
Cred ca romanii cu privire la nationalism local se comporta la fel ca fratii
lor europeni din alte tinuturi ale continentului si de aceea suntem inclinati
spre barfa si generalizari.
Cine nu a auzit si acceptat fara
sa se revolte diverse comentarii sau chiar insulte la adresa tuturor
moldovenilor sau a oltenilor, dambovitenilor sau ardelenilor. Puturosi, betivi,
curvari, corupti, smecheri, grei de cap, hoti, etc., etc. sunt cuvinte cu care
descriem, nu un individ ci sute de mii, chiar milioane. Nu exista nici macar exceptii!!
Si apoi mai sunt si tiganii, care
cu toate ca au trait pe meleagurile noastre de cel putin 250 de ani si din care
o buna parte s-au integrat incat nici nu mai poti sa-i deosebesti de romanii
get-beget in grai, gust sau obiceiuri, sunt tratati altfel. De la caz la caz.
Daca-i muzician faimos, celebru, ne mandrim cu el ca-i roman, dar daca-i
cersetor la Roma sau Paris il injuram ca ne face de ras.
E normal, e in firea noastra sa
fim asa si de aceea ma intreb cata ingaduinta si cat efort am depus noi romanii
ca sa acceptam si alte natii cu care sa convietuim in noua patrie, Romania?
Poate ca am facut tot ce am putut face si poate ca un anumit ritm al evolutiei
unei societati nu poate fi schimbat doar de mofturile unor asa-zisi
intelectuali ca subsemnatul. In fata istoriei trebuie sa dai dovada de umilinta
si de rabdare. Ceeace de multe ori ma frapeaza este faptul ca romanul se
considera si, pina la o anumita limita, chiar este patriot adevarat, accepta cu
destul de multa usurinta o clasa politica corupta si irresponsabila. O clasa
conducatoare care, asa cum vad eu lucrurile de aici, este total lipsita de
patriotism si care da un exemplu execrabil generatiilor ce vin si mai ales ne
compromite international.
Fara nici o abtinere, elvetienii,
nemtii, francezii, italienii, spaniolii si altii isi permit sa ne trateze de
hoti, curve, puturosi, cersetori. Citesc in ziar, vad la televizor si nimeni nu
le raspunde! Cum isi permit olandezii, englezii, spaniolii, francezii si mai
ales germanii sa ne invinuiasca pe noi de discriminarea tiganilor, cand eu au
produs genocid dupa genocid pe toate continentele timp de sute de ani!? Cat de
scurta este memoria omenirii si cate circumstante atenuante li se pot accepta
invingatorilor?
Oricum, noi romanii, ne putem
mandri cu faptul ca, in general, am stat in banca noastra si ca nu am ravnit la
teritoriul si avutia vecinilor, ba din contra am acceptat sa vina si sa se
stabileasca la noi si alte natii si, cu toate ca din cand in cand, am mai
injurat si amenintat cu pumnul in vant, romanii au trait in armonie cu
orisicine. Om bun la suflet de la natura!
Cel mai frumos si nobil act de
patriotism la romani este Generozitatea cu care si-a impartit de-a lungul
secolelor si inca isi mai imparte si bogatia si saracia cu toti cei care il
accepta asa cum e el, un om printre alti
oameni.
Dimitrie G. 11/8 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu