Filmul „Drumul nostru”, de Ben Todică, invitaţie la reflecţie

Vasilica Grigoraş

Joi, 23 iulie 2015. O zi de vară caniculară, o zi din luna unui cuptor mult prea fierbinte. O zi în care, de dimineaţă soarele arde puternic, trimiţându-şi razele parcă anume pentru a pârjoli fără milă totul în cale. Avertizare meteo, atenţionare specială şi pentru zona de est a ţării, în judeţul Vaslui. În asemenea condiţii, fiecare încearcă să stea cât mai departe de pământul şi atmosfera încinse de astru diurn înflăcărat. Cu toate acestea, un număr însemnat de  iubitori de cultură şi artă, de frumos din Bârlad, Huşi, Puieşti şi Vaslui s-au îndreptat de dimineaţă spre Colegiul Economic „Anghel Rugină” din Vaslui, unde a avut loc Colocviul ştiinţific „Ben Todică- ambasadorul românilor de pretutindeni în dialog cu vasluienii”

Invitat de onoare, e adevărat prin mijloacele tehnice moderne de comunicare, scriitorul, jurnalistul şi cineastul Ben Todică, fiu al acestor meleaguri, trăitor de 35 de ani în îndepărtata Australie. Dacă, în anii trecuţi, Benoni Todică ne-a fost oaspete în calitate de scriitor şi jurnalist, de această dată, ne-a făcut marea onoare de a ne oferi prilejul să vizionăm una din producţiile sale de film: „Drumul nostru”. Un film despre exploatarea minereului de uraniu din Banat  luat ca plată pentru datoriile de război de sovietici. Un film despre realităţile în care au trăit oamenii din acea zonă în perioada comunismului.

Moderatorul colocviului, dr. Valeriu Lupu a dat cuvântul unor personalităţi marcante ale învăţământului, literaturii, artelor, muzicii de pe meleaguri vasluiene: ing. Vasile Pavăl (primarul municipiului Vaslui), prof. Theodor Codreanu, (scriitor, eminescolog), prof. Andrei Petruş (scriitor, poet), prof. Gheorghe Alupoaei (sculptor), prof. Dumitru Jijie (compozitor, orchestrator), prof. Teodor Pracsiu (scriitor şi critic de teatru), Geta Modiga (responsabil Centrul Mihai Eminescu din Bârlad), poeta Dorina Stoica, Bârlad, prof. Valentina Lupu, prof. Angela Rusu, prof. Elena Anuşca-Doglan.

Intenţia organizatorilor a fost promovarea filmului cineastului vasluian/australian, trezirea interesului unui public cât mai extins pentru vizionarea filmului. Colocviul a avut un real ecou în comunitatea vasluiană. Dacă, la momentul respectiv se vorbea doar despre un fapt reprobabil de viol, participanţii la colocviu au fost impresionaţi de ceea ce au văzut şi auzit frumos şi interesant la această întâlnirea de suflet cu cineastul Ben Todică şi filmul său „Drumul nostru”. Cu toţii au povestit or au scris despre  aceste lucruri, reliefând importanţa unor asemenea acţiuni, invitând la vizionarea filmului de pe youtube.

Ben Todică face film cu aceeaşi pasiune descoperită în tinereţe şi cultivată în timp până la confirmare şi performanţă. Dragostea sa pentru semeni este oxigenul care întreţine flacăra actului creatiei. A învăţat în timp, în ţară şi în anii de pribegie că iubind aproapele este cel mai mare cadou şi respect adus Creatorului. Afirmă că atunci „când am propus să-l facem sfânt pe Eminescu, nu m-am referit la salvarea lui, ci la salvarea semenilor săi, a poporului român. Românii sunt cei care au nevoie de un stâlp adânc înfipt în pământ".

Revenind în ţară, observă că în locurile în care a crescut şi muncit, din primăvară până în toamnă, peste sudoarea înaintaşilor nu mai există decât verdele naturii, iar iarna,  doar zăpadă. Verdele deplin şi albul imaculat, din voia Domnului, sfinţesc şi întreţin viaţa acestor locuri. Însă ce s-a întâmplat în ultimul timp? Sub pretext ecologic s-a distrus tot, s-a nivelat totul, s-a şters orice urmă de existenţă a exploatării miniere din zonă. Cu alte cuvinte, unii şi-au bătut joc de întreaga naţiune. A fost demolat un întreg muzeu ancorat cu trudă incomensurabilă în trupul ţării, un document de necontestat al sacrificiului unei întregi generaţii de români. O gaură neagră de 50 de ani în istoria noastră.

De aici, ideea realizării filmului „Drumul nostru".

Filmul vrea să asigure prin dovezi întreaga naţiune, dar şi pe străini, că poporul român nu poate fi incriminat de niciuna din învinuirile care i se aduc sau i se propun de „unii" ca să-şi recunoască trecutul ca pe un păcat. Românii nu au de ce să-şi incrimineze trecutul, un trecut impus de alţii (vezi comunismul) căci în oricare trecut ar fi fost el, românul ar fi trudit la fel de greu ca să-şi crească copiii şi să-şi apere credinţa şi demnitatea de om. Cei care ne cer acest lucru ne spun în continuare „ţine capul plecat, eşti vinovat!" pentru ca ei să continue cu furtul şi distrugerea, fără procese de conştiinţă.

Filmul este realizat după 20 de ani de la plecarea lui Ben Todică de pe meleaguri bănăţene, timp în care, în România a avut loc înlăturarea comunismului. „Drumul nostru” este o călătorie în spaţiu şi timp, o reîntâlnire cu oameni şi locuri dragi, într-o lună de iarnă. Zăpada albă dă culoare şi parcă încălzeşte cumva imaginea locurilor pustiite. Ben Todică îşi exprimă nostalgia pentru meleagurile natale, pe care o mărturiseşte cu tristeţe în film. Pentru el, zăpada este ceva poetic, iar în ţara adoptivă se întâlneşte doar pe crestele munţilor. Un motiv al realizării filmului este şi alinarea dorului pentru patria mamă.

Filmul este o îmbinare, tehnic vorbind, fericită între călătoria sa în România, străbătând cu emoţie şi uimire drumuri cunoscute şi bătătorite cândva de Ben Todică  şi pasaje filmate de cineast în perioada când locuia în Ciudanoviţa şi lucra în mină. Această alternaţă în timp a imaginilor sporeşte valoarea filmului.

Filmul e muzical. E un cântec de leagăn, o mângâiere. Este şi o întâlnire cu prima iubire sau o reîntâlnire. Inima vibrează la maxim, emoţiile clocotesc precum la o întâlnire de poveste. O întâlnire cu toate fragrantele ei. Secvenţele din film sunt asemenea unor coarde de instrument muzical. Acestea nu fac zgomot, însă fin atinse, în mişcarea  lor încep să cânte, să râdă sau să plângă. Să cânte şi să râdă pentru că acolo musteşte şi, parcă şi acum tresaltă copilăria şi tinereţea, uimirea şi curiozitatea cineastului; să plângă asemenea unui semnal de alarmă pus în funcţiune cu dibăcie şi rost. Identificarea şi declanşarea acestor resorturi printr-o formă artistică precum filmul este meritul incontestabil al lui Ben Todică.

Filmul este şi un SOS faţă de dezastrul din zonele miniere ale Banatului. Noi, românii suntem renumiţi prin toleranţa răului sau poate prin „e bine şi-aşa”, fenomene pe care unii le numesc laşitate, lipsă de respect faţă de noi înşine; acceptăm cu prea mare uşurinţă ceea ce vine de la cei care ne vor răul sau suntem în cârdăşie cu ei.

„Drumul nostru” îndeamnă spre conturarea şi manifestarea simţului datoriei faţă de trecutul, prezentul şi viitorul neamului din care ne tragem. De la vlădică la opincă avem această datorie. Însă, cine mai vorbeşte astăzi de datoriile indivizilor faţă de societate? Nici de datoriile şi obligaţiile clasei politice, nici ale magistraţilor, nici, ale... şi aş putea continua în modul cel mai trist cu putinţă. Toţi vrem drepturi cât mai multe, libertăţi depline, n-are importanţă că nu construim nimic bun, că nu facem nimic spre binele altora sau al neamului; parcă nu conştientizăm nimic, nici atunci când  facem rău semenilor sau chiar facem acest lucru cu bună ştiinţă. Filmul „Drumul nostru” este o invitaţie la reflecţie, la analiză a stării de fapt din Banat, ca de altfel din întreaga Românie, dar şi o invitaţie la acţiune, la construcţie, la dezvoltare a ţării. Filmul trebuie văzut de cei  mai în vârstă spre readucere în memorie a vremurilor postbelice cu lumini şi umbre, cu bucurii şi tristeţi, dar şi de cei tineri pentru cunoaşterea, păstrarea şi continuarea valorilor milenare.

Filmele lui Ben Todică sunt toate la stadiu de „manuscris” pentru că el a „pictat” întotdeauna cu mâna, a pictat ce a simţit el şi niciodată agenda vreunui sistem. A învăţat singur de la giganţii filmului savurând prin iubire şi admiraţie măiestria şi talentul lor,  însă la aplicare, întotdeauna s-a izbit, cu nedumerire, de eschivările celor care sunt în posturi de conducere, care ar fi trebuit să apere adevărul şi dreptatea, dreptul de a ne dezvolta, de a ne îndrepta întru împlinire, înspre cinstire. Dar n-a fost să fie aşa nici în România şi nici în lume, aşa cum mărturiseşte Ben Todică: „în Occident, cu cât se vorbeşti mai tare de pace, ei şi mai mult se înarmează”.

Prin revenirea pe meleagurile natale şi călătoria împreună cu prieteni şi cunoscuţi, Ben Todică mărturiseşte încă odată faptul că iubeşte până la dăruire fiecare caramidă şi fiecare pietricică de granit care mai sunt în aceste locuri. Consideră că „Filmul «Drumul nostru» este pentru români exact ce sunt piramidele pentru omenire”.

Cineastul Ben Todică a făcut o ofertă mai mult decât generoasă instituţiilor culturale publice din România (biblioteci, muzee, posturi TV, centre culturale...) donând filmul „Drumul nostru”, fără a avea pretenţii pentru drepturi de autor. Generozitatea lui se explică prin dragostea pentru România şi români, pentru tânăra generaţie şi cele care vor veni pentru a-şi cunoaşte cu adevărat trecutul, cu bune şi mai puţin bune.