Una dintre
marile tragedii ale României interbelice a fost fără îndoială incendiul
bisericii din Costești (Argeș) din anul 1930. Au murit atunci, în seara de
Vinerea Mare, 144 de oameni. Dintre aceștia 118 au fost copii – aproape toți
copii satului. Săptămâni la rândul evenimentul a ținut prima pagină a ziarelor.
Mărturiile erau cutremurătoare. Imaginile de la fața locului la fel. Mult prea
dure pentru a-și găsi locul în presa de azi...
Emoția
românilor era atât de mare și pentru că la Costești mai avusese loc cu câtva
timp înainte un alt eveniment: fusese furată salba de aur de la gâtul moaștelor
Sfintei Paraschiva. Acest eveniment nu se putea să nu fie pus în legătură cu
tragedia care a urmat. Am găsit în revista “ Realitatea ilustrată” mărturia
unui martor al celor două evenimente de la Costești și o să îl las acum pe
el să vă povestească cele două
întâmplări, așa cum le-a trait:
BLESTEMUL
“Pe podețul
Teleormanului, a trecut procesiunea care aducea moaștele Sfintei Paraschiva la
bisericuța noastră din Costești. Mulțimea șerpuia pe poteca îngustă, în frunte
cu sicriul de aur și mătase în care se afla Sfânta făcătoare de minuni. Racla
era adusă dintr’un alt sat: bisericuța noastră era tare săracă și nu avea moaște
sfinte. Vecinii ne-au împrumutat pe Sfânta lor, pe care o așezarăm în
bisericuța noastră de lemn, lângă altar.
Preotul făcu
rugăciuni și Sfânta minuni. Pentru prima oară în viața lui a călcat în biserică
Ion Calpu, ca să vadă moaștele. Moaște bogate, cu salbă de aur pe gâtul format
din vertebre usoare ca o coloană de arșice negre, cu inele în degetele subțiri
ca de nuiele. A venit lume multă, din toate satele vecine, să vadă pe Sfânta
Paraschiva. Au venit bolnavi, ca să se însănătoșească. Ghiță Clăeru, cel bolnav
de șapte ani de gălbinare, cu capul mic și chilug ca o bilă galbenă de biliard,
a plecat vindecat, roșu la față cum nu mai fusese de șapte ani. A venit Maria
lui Dogaru cu fata cea mică, aceea care are boala copiilor și de atunci fata nu
s'a mai svârcolit pe jos, în balele ei proprii. A venit Ionică invalidul, care
a plecat înapoi acasă tot fără un picior, dar nici el nu spera să-i crească
piciorul la loc; a plecat însă cu inima crescută de o răbdătoare nădejde, căci
în ajun voia să se ducă la București să verse sânge de om, din cauza pensiei…
Vedeți,
domnule director, eu nu știu să scriu așa frumos, cum se scrie în gazeta
d-voastră, dar vă scriu toate astea, ca să vadă lumea cum a fost de la început
cu adevărat…
După cum vă
spun, a fost atunci un adevărat pelerinaj la bisericuța noastră; au venit cu
mic, cu mare, ca să sărute oasele prea sfintei făcătoare de minuni. Și
preasfânta a făcut minuni. Baba Safta nu mai are de atunci gura strâmbă și
Vasile, feciorul lui Moș Toader, s'a întors acasă ca în Scriptură: pierdut a
fost și s'a aflat…
Și a venit
sorocul când a trebuit să ducem moaștele în satul care ni le împrumutase. S'a
făcut iară convoiul, cu moaștele și preoții în odăjdii și cu icoane în frunte.
Dar nu știu cum și-a aruncat ochii părintele spre sicriul de aur, că deodată se
făcu galben ca ceara lumânărilor și rosti:
- Ce nelegiuire!... Blestemat să
fie tâlharul, până într'a suta spiță. Moaște să vă faceți !...
Procesiunea se opri. Părintele,
cu brațele spre cer, invoca mânia Domnului.
- Ce s'a întâmplat, Sfinția ta? –
îl întrebă Episcopul.
- Nelegiuiții au furat salba de
aur de la gâtul Sfintei !
Scheletul sacru din raclă nu mai
avea salba de aur pe vertebrele negre ale grumazului… ”
TRAGEDIA DE LA
COSTEȘTI
“Mânia
Domnului s'a deslănțuit mai târziu asupra noastră. Era, după cum știți, în
Vinerea Paștilor. Bisericuța noastră n'avea mai mult de șase metri pe cinci.
Bărbații întârziați, rămăseseră pe afară. În biserică se înghevsuiau unul lângă
altul, peste o sută de copii și femei. Ion Calpu a venit a doua oară în viața
lui la biserică. Și-a ascuns în mâini capul fioros și suspina adânc. E și
Clăeru și Maria lui Dogaru cu fata… Învățătorul, notarul… Ca la denie…
O vălvătaie.
Un murmur. O mulțime de obraji se umflă, ca să sufle în coroana care a luat
foc. Coroana uscată mai tare se aprinde.
- Smulgeți-o
jos!- strig.
E prea târziu.
Păretele de lemn e în flăcări. Lemnul uscat pârâie, trosnește; copiii țipă,
femeile urlă; învălmășeală. Femeile dinspre ușă se reped spre altar, ca să-și
scape copii care cântau în cor. Copiii fug spre ușă. O mamă închide ușa,
amenintându-ne că nu vom ieși, dacă nu-i scăpăm copiii. Bărbatii, furioși ca
fiarele, se reped spre ea. Femeia cade lângă ușă. Tavanul de lemn e în flăcări.
Oamenii dinspre altar au luat foc. Da, oamenii ard cu flacără, ca niște torțe
vii. Valul de oameni aprinși se năpustește spre ușă. Ușa nu se deschide. Un
morman de oameni striviți o acoperă.
Cei care vin din spate,
amenințați de flăcările ce-i urmăresc repezi, se cațără pe mormanul de trupuri
vii, de la ușă. Curentul de oameni înebuniți, mă înalță… Mă înalță deasupra
trupurilor care au baricadat ușa. Singurul meu gând, e să stau în picioare,
păstrându-mi echilibrul, pe mormanul omenesc ce colcăie sub mine, morman care a
întrecut acum pragul de sus al ușii. Ușa, îngustă ca o fereastră, nu se mai
vede.
Din spatele meu, un țăran îmi
urlă în ureche:
- Loc !... Fă-mi loc, că te
ucid!...
Sunt primul
obstacol din fața sa. Și simt răsuflarea fierbinte în ceafă. Un fum gros,
amestecat cu praf și scântei, ne orbește, ne sufocă. Tăranul din spatele meu mă
lovește eu pumnii în ceafă. Un altul, de sub mine, m'a mușcat, ca un câine
turbat, de picior. În panica aceea destrăbălata, omul devenise sălbatic. Ion
Calpu își făcea loc prin mormanul de oameni striviți, dând cu cuțitul în
mulțimea vie, care ardea cu flacără, în intreaga biserică.
Zece minute a
durat drama: turlele bisericii s'au prăbușit cu sgomot peste noi; înmormântați
sub lemnele ce ardeau, am fost lapidați, cu bucățile zidurilor ce se prăvăleau.
Cruntă pedeapsă a lui
Dumnezeu…
A urmat o
clipă de liniștire a zgomotului. Auzirăm o voce:
- Și s'a prăbușit, rupându-se în
două, catapeteasma…
Cineva
anticipa în delirul său, evenimentele biblice din noaptea Învierii. Cei de
afară deteră buzna pe mormanul de cenușe, în care eram îngropați. (…). Cum am
scăpat, nu știu. La spital, unde m'am trezit, mai toți răniții aveam mușcături
făcute de semenii noștri înebuniți…”
***
În căutarea celor
dragi
Bilanțul
tragediei din noaptea de Vinerea Mare de la Costești este unul cutremurător:
144 de morți dintre care 116 au fost copii. Mărturiile publicate în presa
vremii despre mamele care își căutau copii în mormanele de cenușa erau
cutremurătoare. La nivelul întregii țări emoția colectivă a fost pe măsura tragediei.
La Costești au ajuns în zilele imediat următoare incendiului ajutoare din toata
țara. La fața locului au venit reprezentanți ai regenței și ai guvernului.
Copiii au fost înmormântați în ziua de Paște, în prezența Reginei Maria.
Ziaristul “Realității illustrate” consemnează:
“ - Pedeapsa Cerului
!... șoptesc credincioșii. Prea a venit
fulgerătoare și prea a nimicit totul…
Pedeapsa Domnului …”
Ziua de 18
aprilie a fost decretată zi de doliu național – victimele acestei drame fiind
pomenite în fiecare an până la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. În
perioada 1932-1934 la Costești a fost construită o biserică nouă, dar locul în
care a fost vechea biserică a fost împrejmuit și acolo a fost construit un
monument pentru pomenirea celor morți. După incendiu, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în fiecare luni de după Paşti să se facă
pomenirea celor arşi în biserica din Costeşti. Pomenire care se face până
zilele noastre. De 85 de ani, în fiecare an, victimele incendiului din anul
1930 sunt pomenite la slujba de Înviere și femeile din Costești împart colaci,
ouă roșii și colivă în memoria lor. O baladă a locului pomenește și ea
tragedia:
"A ars biserica,
cu toata lumea’n ea,
Tocma'n zi de
Sărbătoare,
Chiar în Vinerea cea
Mare ".
***
Sursa: articolul “Groaza din Vinerea Mare” – textul mărturiei
supraviețuitorului “D.C.“ fiind aranjat de reporterul Radu Vornea al revistei
“Realitatea ilustrată” și publicat în numărul din 1 mai 1930.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu