luni, 28 decembrie 2015

Învăluită într-o tăcere de mătase

Irina Lucia Mihalca






Ce simplu şi ce greu crezi că este!
Nu ai răspuns,
nici nu vrei să cauţi,
cuprins de nostalgie priveşti timpul,
în jurul tău doar haos, habar nu ai cum să ieşi.
Ce puţin a rămas până la orizontul
care fuge bezmetic
în zilele fără noimă, fără inimă,
în nopţile când spiritul
îţi rătăceşte
ca polenul păpădiilor
prin labirintul de gânduri,
printre cuvinte, miresme şi doruri,
în ciuda distanţelor
şi-a barierelor care te sufocă!

Poveste înmiresmată, sufletele sunt legate,
sângele care zvâcneşte în încheietura mâinii ei
pulsează şi-n tine, şi mai e ceva
- mai e şi Ea, şi e tare frumoasă, şi copil,
şi o iubeşti aşa cum o ştii,
şi n-ai vrea s-o pierzi niciodată!
Eşti Tu, fata învăluită într-o tăcere de mătase
din poveştile, gândurile
şi mintea mea! - îi spui inimii ei.

Dantelă de sentimente,
iubirea înlăcrimează, iubirea vindecă
şi te-ameţeşte până la Helios,
iubirea-i mister sau nu este deloc.
O parte din mine stă în lumină,
altă parte în umbra stăvilarului din nori,
jumătatea trupului meu pluteşte
în aerul îmbibat de stropii de sare,
iar altă jumătate este urma
pensulei de culoare,
când, spre sfârşit, revin la mal
gândurile mele ridică ancora
şi dispar în afara apelor teritoriale,
aşa că ţie îţi rămâne
să salvezi
castelul de nisip
construit
pentru mine
înainte de a veni
spuma mării odată cu valul.
................................................
Iubirea eşti Tu şi Eu,
iubirea este metamorfoza noastră,
singuri, în dansul mut,
în câmpul întins de zăpadă,
când nu mai vezi început şi sfârşit,
când gândul nu se mai vindecă de răni,
când inima ţi-e făcută zdrenţe.
Cu rănile nocturne încerci să nu o uiţi,
lacrimă-rouă întârziată
se va usca pe aripi de fluture,
gândul tău se va întorce
în sufletul meu,
vântul cel nebun
va semăna
lumina în calea ta
(ce frumos o iubeşti!),
un parfum sublim
îţi ameţeşte sângele,
un zâmbet răsfrânt,
ochii asiatici şi-atâta iubire.
.....................................................
Sub un cer incert, cu nori în formă de întrebări imposibile,
cu păsări care-şi pregătesc zborul din cuiburi,
în toamna plină de frunze şi amintiri aurii,
în anul acela în care-ai renăscut,
pe această planetă albastră
în care sufletul ţi-a rămas,
undeva,
agăţat între tine şi cer,
acum că şansele-ţi sunt tocite,
iar moirele dorm,
zbori şi-mi faci semne neliniştite,
încet mă strigi, chemându-mă
în corabia de vise
ce ne pluteşte prin inimi
şi râuri de lumină,
poposind la mal
doar dimineţile
când încă mai dorm,
zâmbind,
visând departe,
departe, tare departe.
Vrei să ştii adevărul? Tu eşti

cea mai mare operă a creaţiei, Tu!







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu