marți, 5 ianuarie 2016

Ca să ne LĂMURIM cu „soarta"


Domnule Ben Todică,
Aşa i-a fost dat acestui neam năpăstuit "să fie slugă la dârlugă" şi să fie trădat, mai ales de vecini, dar şi de "cozile noastre de topor" (inclusiv cele autohtone!). Ca fapt divers: după câţiva ani de la premiera filmului "MIHAI VITEAZU",







un teatru din Bucureşti susţinea câteva spectacole în Timişoara. În distribuţie figura şi un actor plecat din Timişoara, care se stabilise  în Capitală.
Era într-o sâmbătă spre prânz şi aveam treabă în oraş, drept pentru care am urcat într-un troleibuz (în Timişoara multă vreme îi spuneam firobus!) şi pe cine văd în faţa mea sprijinindu-se de bară? Pe actorul ex-timişorean. Ca vechi "consumator de teatru", l-am recunoscut imediat şi - ca atare -, l-am abordat:
- Bună ziua. Domnule, ce aţi avut cu... Mihai Viteazu de l-aţi răpus mişeleşte, împreună cu câţiva nesăbuiţi?" Bietul om a rămas perplex. De moment, nu ştia cum să reacţioneze... Apoi, după ce "şi-a tras sufletul", a zis:
- Domnule, nici nu ştiţi ce bucurie mi-aţi făcut prin faptul că m-aţi recunoscut după atâţia ani. Se vede că frecventaţi teatrul. Diseară vă invit la spectacol. Vă aştept la "intrarea  actorilor". I-am mulţumit şi m-am scuzat că aveam altceva în program.
Am mai conversat până la staţia unde urma să coboare.
De dată mai recentă, în urmă cu vreo cinci ani, aflându-mă la Cluj, ca participant la Festivalul Naţional de epigramă, am vizitat şi Monumentul de la Câmpia Turzii, ba chiar am făcut şi o poză pentru arhiva personală.







Mănăstirea şi Stabilimentul măicuţelor erau în lucru.







Ca să vină nişte nemernici post-decembrişti şi să-şi bată joc de toţi domnitorii noştri, de Tricolor, de simbolistica neamului.










Asta, cică, se cheamă umor... NU! Asta se cheamă trădare. Iar trădătorii trebuie pedepsiţi în funcţie de gravitatea faptelor.
Cu urări de bine pentru România,
IONEL IACOB-BENCEI



Dragul meu, stimate domnule Ionel Iacob- Bencei,
Guvernanţii de la Bruxelles au ajuns la concluzia că singurul fel de a unifica şi controla Europa este distrugerea ideii de naţional, de istorie, patriotism şi cultură locală, altcum nu vor avea succes. Eu am fost întodeauna împotriva acestui fel de unire. Pentru mine ce fac ei e colonizare şi exterminare a naţionalităţilor şi a identităţii lor. Americanii dictează din umbră şi râd pentru că pe ei îi interesează doar banul. Vor face Europa praf şi vor crea un nou lagăr economic. E un virus pe care nu-l mai poate opri nimeni. Majoritatea guvernelor lumii sunt infectate. Numai Bunul Dumnezeu ne mai poate salva. Nu ne rămâne decât să ne adaptăm la o noua formă de minciună şi sclavie. Abia acum zece ani am început să-i înţeleg pe cei care l-au dat jos pe ţar şi tare mi-e teamă că vom asista la o repetare a istoriei. Dă, Doamne, să greşesc! Am să vă trimit mai jos o explicaţie mai elocventă a domnului dr. Nicolae Iuga la cele ce se întâmplă în Europa acum.
Cu stimă,
Ben Todică



Invazia musulmană în Europa,
dr. Nicolae Iuga
Problema invadării și ocupării Europei de către musulmani, așa-numitul „terorism” musulman, precum și impactul acestei agresiuni împotriva Spiritului creștin al Europei, atâta cât a mai rămas într-o Europă post-creștină, presupune cauze mai vechi, ascunse și cronicizate, care necesită o serie de clarificări prealabile.
Trebuie să pornim de la observația că, în istoria recentă, au existat două valuri ale migrației musulmane spre Europa. Primul s-a produs lent, insinuant și într-un timp mai îndelungat, pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Migrația, inclusiv cea musulmană, a fost stimulată de căderea regimurilor comuniste, cu frontiere practic închise, și de o relaxare a regimului circulației persoanelor în țările occidentale. Musulmani pașnici, proveniți în principal din Turcia și din zona Magrebului, au pătruns continuu în Europa, atât pe căi legale cât și ilegale, în încercarea de a scăpa de sărăcie și de a căuta un trai mai bun. Astfel, treptat, în țările mari europene, Germania sau Franța, s-a ajuns la minorități musulmane integrate și stabile în jurul cifrei de cinci milioane de locuitori, reprezentând între 7-10% din totalul populației din respectivele țări europene. Aceste comunități musulmane au constituit apoi veritabile și eficiente capete de pod pentru puternica presiune migraționistă musulmană din anul 2015. Al doilea val l-a constituit evident cel al refugiaților de război, de dată recentă. Însă minoritățile musulmane din țările europene occidentale, din populații conlocuitoare vor deveni populații înlocuitoare, din motive lesne de întrevăzut.
În primul rând, trebuie avute în vedere diferențele uriașe între cele două civilizații, creștină și musulmană, în ceea ce privește mentalitatea referitoare la viața sexuală.
În cultura europeană post-modernă și post-creștină, relațiile interpersonale de ordinul sexualităţii pun în prim plan componenta hedonistă. După cum am arătat și în alt loc[1], în Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie. Viaţa sexuală, în mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase. Omul occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios. Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur, obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică. Problema este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul politic şi din cinism, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normativitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat. Acesta se va simți total liber și cu adevărat liber, va ajunge la iluzia perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Individul captiv hedonismului sexual va fi dezinteresat de politică, dezangajat, labil, lipsit de opinii proprii, o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe termen lung însă este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.




Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin, în ipoteza că vor mai supraviețui astfel de comunități. În rest, Europa ipocrită și decrepită, travestită și fardată grosolan, simbolizată prin femeia cu barbă, se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări. Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000, în prezent atigând un procent și mai mare, dar imposibil de stabilit cu acribie. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 – 4 neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20 – 30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiştii de azi cu atentatele lor teroriste, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios. Vor fi, cum am spus mai sus, o populație înlocuitoare.
În al doilea rând, războaiele anti-musulmane din ultimul deceniu și jumătate, declașante de către SUA sau la instigarea SUA, au radicalizat lumea musulmană care, firește, a reacționat.
De exemplu, războiul împotriva Irakului, de fapt bombardarea și devastarea Irakului. Evident, miza principală a destabilizării Irakului a fost acapararea petrolului, dar nu era singura. A existat şi o miză politică. Ţările arabe au două posibilităţi. Prima, să admită pe teritoriul lor baze militare americane şi să aibă conduceri-marionetă filoamericane. A doua, ţările arabe care nu îndeplinesc aceste condiţii, trebuie să fie slăbite ecomonico-militar şi „integrate” într-un sistem care să asigure dominaţia regională a SUA și a aliatului lor local. Aşa se explică şi de ce SUA acţionează cu atâta fermitate şi consecvenţă în această zonă. Prima metodă de slăbire a acestor ţări constă în a le pune în imposibilitatea de a decide ele însele, în virtutea suveranităţii naţionale, cu privire la bogăţiile lor naturale, respectiv rezervele de petrol. În unele ţări arabe, au fost plantate mai demult guverne marionetă. În celelalte, guvernele au fost, sunt şi vor fi date jos cu forţa.
Următoarea etapă în războiul împotriva țărilor musulmane a constituit-o, așa cum am mai scris[2], regizarea așa-numitei „primăveri arabe”. De ce s-a făcut această destabilizare a țărilor musulmane în lanț, din Tunisia până în Yemen, chiar și cu riscul ca această destabilizare să afecteze și Europa?
Cel mai interesant răspuns la această întrebare îl aflăm de la William Engdahl, un economist şi politolog contemporan, consultant economic şi jurnalist independent. El descrie SUA de după al doilea război mondial ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale[3]. Un imperiu informal, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu ajuns, după prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere din istorie. Şi acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit, iar sfârşitul SUA va veni exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla anumite resurse la scară planetară.
Scopul final al SUA în momentul de faţă (arată în continuare Engdahl[4]) este acela de a pune sub controlul său militar resursele din Africa şi Orientul Mijlociu, spre a putea bloca în acest fel creşterea economică în China şi Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia în întregime. Numai că în prezent, după Engdahl, SUA au intrat în declin, deşi nimeni de la Washington nu este dispus să recunoască acest lucru, la fel cum în Marea Britanie în urmă cu o sută de ani nimeni nu voia să admită că Imperiul este în declin. În prezent, SUA depun toate eforturile nu numai ca să-şi menţină intactă puterea la care au ajuns, dar şi să-şi extindă dominaţia asupra întregii planete.
William F. Engdahl demonstrează că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt departe de a fi o serie de mişcări oneste şi spontane, pornite din interior şi menite să înlăture regimuri politice abuzive, ci aceste revolte au fost provocate din afară şi fac parte dintr-un plan politico-militar anunţat de către fostul preşedinte al SUA G. W. Bush la o reuniune a G8 din anul 2003, proiect numit „Orientul Mijlociu Mare”. Acest proiect a fost pus la cale de către SUA pentru a lua sub control – prin „democratizare”, de fapt prin „balcanizare” – întreaga lume islamică, din Afganistan şi Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, până în Tunisia și Maroc, adică până la Gibraltar.




Aşa-numita „primăvară arabă” a fost planificată şi organizată în prealabil, instigatorii de pe reţelele de socializare fiind manipulaţi și plătiți. Liderii arabi ai răscoalelor din statele islamice au fost instruiţi la Belgrad, de către specialişti americani din organizaţiile Canvas şi Otpor, unde s-a constituit o adevărată şcoală de diversiune şi destabilizare politică, după înlăturarea violentă de la putere a fostului preşedinte sârb Miloşevici[5].
Care ar fi motivele pentru care SUA ar urmări o demantelare sistematică a statelor musulmane? După Engdahl, primul motiv ar fi acela că în mâinile liderilor lumii arabe se află concentrată o bogăţie uriaşă, constând în fonduri acumulate şi resurse. Aceste state trebuie „democratizate”, cam în felul cum s-a procedat în Rusia pe la începutul anilor ’90, pentru ca aici să poată pătrunde „economia de piaţă”, respectiv să se poată restructura economia după indicaţiile imperative ale FMI, astfel ca „băncile şi societăţile financiare occidentale să poată veni şi să-şi ia prada”[6].
Al doilea motiv ar fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a Chinei. Acest lucru nu a fost dezvăluit numai de către Engdahl și abia în anul 2014, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o carte publicată în anul 1998[7].




Aici politologul american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că nici un concurent al SUA nu trebuie lăsat să ajungă capabil să domnie Eurasia şi să conteste pre-eminenţa globală a Americii. Pentru aceasta, în primul rând trebuie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general.
În anul 2006, China a invitat la Beijing 40 de şefi de state din Africa, făcându-le oferte de afaceri deosebit de avantajoase și propunând-le în acelaşi timp să facă investiţii, să construiască în Africa locuinţe, spitale şi să realizeze mari proiecte de infractructură, tot ceea ce nu a făcut FMI în Africa timp de 30 de ani de când se află înfipt acolo. Imediat după acest eveniment, Pentagonul a constituit un „Centru de comandă” special pentru Africa, Africom, şi a început cu destabilizarea ţărilor bogate în resurse din nord. Rezultatele înfricoşătoare ale politicii americane se văd la tot pasul: Tunisia, Egiptul, Siria şi Libia – altădată ţări prospere – sunt acuma ajunse prin ele însele la anarhie şi ruine. În fine, exodul refugiaților din cauza războaielor civile din țările musulmane destabilizate anterior de către SUA, cu concursul unor state europene, este lovitura de grație pe care o primește Spiritul creștin european.
Epicentrul exodului de refugiați s-a aflat în Siria. Războiul civil din această țară a fost declanșat la începutul anului 2011, în contextul a ceea ce s-a numit „primăvara arabă”, destabilizarea Siriei urmând după aceea a Tunisiei și Egiptului. Totul a început cu manifestații anti-guvernamentale, organizate și finanțate din afară, după scenariul binecunoscut: manipularea din exterior a cetățenilor proprii cu ajutorul asa-ziselor „rețele de socializare”. Protestatarii cereau libertăți politice și manifestau împotriva dinastiei Assad, președinții Hafez și fiul său Bashar aflându-se la conducerea țării de aproape o jumătate de secol. Organizatorii străini ai destabilizării au speculat abil și disensiunile confesionale intra-musulmane existente aici, respectiv faptul că secta alawită era apropiată a familiei Assad și majoritatea persoanelor care dețineau funcții importante în stat erau membri ai acestei secte. De asemenea au fost speculate și interesele politice ale importantei minorități kurde, populație musulmană dar ne-arabă. La fel ca și Gaddafi în Libia și Mubarak în Egipt, președintele Bashar al-Assad a recurs la reprimarea manifestanților. Diferența este că Gaddafi și Mubarak au căzut în scurt timp, dar Assad a rezistat neobișnuit de mult. Liderii autoritari ai Libiei și Egiptului nu au fost ajutați de către nimeni, în schimb în sprijinul regimului lui Bashar al-Assad a intervenit Rusia.

PS
Şi ca să facem haz de necaz că aşa-i românul:
În 1944, în timpul al celui de-doilea război mondial, a avut loc o recepție la Rio de Janeiro și ambasadorul ungar a fost printre invitați. Ambasadorul ungur, purtând uniforma de ceremonie, a intrat în cameră și a adresat un salut nazist. Gazda recepției, un bancher influent, a luat act de venirea ambasadorului și s-a apropiat de el.
"Excelență, aţi salutat cu Heil Hitler. Presupun că oamenii din țara dumneavoastră aparțin rasei nordice?"
Ambasadorul a răspuns: "Nu, noi suntem de origine mongolă."
Bancherul a fost curios și a continuat. "Cred, aşadar că țara dumneavoastră ar trebui să fie situată în Asia?"
"Nu, Ungaria face parte din Europa Centrală."
"Știu că există un război în Europa Centrală. Este Ungaria implicată în asta?"
"Da, într-adevăr. Ne luptăm împotriva Uniunii Sovietice."
"Și aveți oarece pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică?"
"Nu, noi nu avem nicio pretenție teritorială față de sovietici.Cu toate acestea, avem față de România și Slovacia. "
"Deci, România și Slovacia trebuie să fie vrăjmașii voștri, atunci?"
"Nu, ei sunt aliații noștri."
Bancherul a fost uşor confuz de răspunsurile ambasadorului, dar în cele din urmă el a văzut o insignă regală pe uniforma lui și a continuat: "Eu socotesc că Ungaria este un regat. Ce face Regele vostru?"
"Nu avem un rege. Suntem conduşi de un amiral."




"O, de un Amiral? Deci Ungaria trebuie să aibă acces la mare."
"Nu. Suntem o ţară fără ieșire la mare."
Bancherul a fost şi mai mult nedumerit." Oricum, cum e amiralul tău?"
"El a fost capturat de germani."
"Ei sunt, de asemenea, vrăjmașii voștri?"
"Nu, germanii sunt cei mai mari aliați și prieteni ai noștri."
Bancherul a fost complet pierdut. "La Naiba! Chiar nu înțeleg. Locuiți în regatul fără ieșire la mare, în inima Europei, care este guvernat de un amiral, care a fost capturat de cei mai mari prieteni ai lui. Sunteți în luptă o cu țară de la care nu doriți un singur hectar de teren. Pe de altă parte, aveți pretenții teritoriale față de aliații dumneavoastră. Asta este o situație cu adevărat bizară!"
"Nu domnule, este noua ordine europeană!. "

La urma urmei s-a ajuns un BABILON in care toata lumea e dezorientata.







Un comentariu: