Dor de Orade
Scumpă Orade, oraș
frumos,
Când melancolic stau
și gândesc,
L-al tinereții timp
aurit,
Cu drag la tine
gându-mi opresc.
Parc-aud glasul
râului tău
Așa de dulce prin
sălcii șoptind;
Parcă văd încă a tale
culmi,
Ce împregiuru-ți
frumos se-ntind.
Și-acea grădină cu
bolte verzi,
În care fruntea-mi se
răcorea;
Apoi de-o seară îmi
amintesc,
Ce până la moarte nu
voi uita.
Sta să apuie
soarele-acum...
Cu dor de tine
m-apropiam;
Lăsând în urmă
dealuri și văi,
Privirea-n zare o
adânceam.
De-odat-un dulce fior
simțesc:
A tale turnuri apar
frumos,
Zăresc biserici, case
zăresc,
Zăresc tot chipul tău
maiestuos.
În fugă mare caii mă
duc,
Pieptul îmi arde
de-un tainic foc;
De neastâmpăr adânc
cuprins,
Fugari-mi pare că
stau pe loc.
În sfârșit iată...
iată-m-ajuns!
Moment ce-n viață
n-oi mai gusta!
La o fereastră cu
ochii plânși,
Un chip de înger mă
aștepta.
Mulți ani, Orade,
de-atuncea sunt,
Totuși la tine
gândesc cu dor
Căci, dragă-n sânu-ți
eu am visat
Al vieții mele vis de
amor!
(Familia, XVII, 1881,
p.330)
Miron Pompiliu,
POEZII, Ed.”Mihai Eminescu”, Oradea, 1998, p.130
Ediție ingrijită de
Mircea Popa.
Inspectoratul Pentru
Cultură BIHOR
***
Glasuri de toamnă
I
Încă-s verzi
copacii-n codru,
Plaiul incă nu-i
uscat;
Dimineața-n zori vezi
încă
Turmele ieșind din
sat.
Însă draga rândunică
Nu se vede-acum
zburând
Și pe case
cocostârcii
Nu se mai aud tocând.
Vântul printre crengi
când trece,
Glasu-i sună jălitor,
Frunza dureros
tresare
Ca atinsă de-un fior.
Încă-s verzi
copacii-n codru,
Blândul soare încă-i
sus,
Dar zadarnice
iluzii...
Nu mai vine ce s-a
dus!
II
Codrul verde nu mai
este,
Frunza-i scuturată
jos;
Lunca-i jalnică și
mută,
Râul trece tânguios.
Soarele se uită-n
vale
Cu ochi trist,
posomorât,
După florile-i
frumoase
Câmpul geme amărât.
Dar ce văd? O
floricică
Pe mal singur-a
rămas,
Fluturi, păsări,
flori și frunze,
I-au zis toate bun
rămas.
Tristă floare, lângă
tine
Cu plăcere mă opresc;
Dorul meu ș-a mea
durere
Pe-ale tale foi
citesc.
III
Frunze galbene,
uscate,
Ce așterneți drumul
meu,
Când mă uit pe vânt
cum treceți
Nu pot spune ce simt
eu.
Acum sufle vânt de
iarnă
Ori zefirul cel
iubit,
Pentru voi tot una
este,
Veacul vostru s-a
sfârșit.
Ah! Eu încă-s tot pe
cale
Rătăcit și neștiut!
Vestitori de
pace-adâncă
Cu plăcere vă salut!
IV
Trist la vale trece
râul,
Și în drumu-i
nesfârșit
Zice-un cântec ce
răsună,
Ca un plâns
nepotolit.
În el iarbă, flori și
fluturi
Acum nu se oglindesc,
Crengi de frunze
despoiete
Undelor se tânguiesc.
Pe al soarelui chip
dulce
Văl de negură s-a
pus;
Nouri ce vestesc a
iarnă
Pribegesc mereu pe
sus.
Și aproape și departe
Stinse-s toate pe
pământ,
Pare că natura dragă
Se gătește de
mormânt.
Însă râul se tot duce
Și în drumu-i
nesfârșit
Zice-un cântec...eu
pe malu-i
Stau în loc ș-ascult
uimit.
V
Pe când soarele de
vară,
Din senin cu drag
zâmbea,
Scump amic, frunza
cea verde
Pe noi vesel ne
umbrea.
Trist sunt astăzi,
trist răzbate
Printre ramuri asprul
vânt,
Frunza cu a mele
lacrimi,
Cade-acum pe-al tău
mormânt.
VI
N-am cui spune-a mea
durere,
N-am cui spune al meu
chin,
Lumea n-are dulci
cuvinte,
Pentru-un suflet cu
suspin.
Florilor cu drag
le-aș spune,
Însă ele nu mai sunt,
Frunzelor...însă și
ele
Triste rătăcesc în
vânt.
Ah! Căci n-am aripi,
ca gândul
Spre apus să plec în
zbor
Peste munți și văi și
dealuri,
Unde-ades merge-al
meu dor.
Chinu-mi cu suspin și
lacrimi
Eu l-aș spune fericit
Celei ce iubesc pe
lume
Și de care sunt
iubit.
VII
Grădină mult iubită,
la tine iarăși vin
Cu vechea-mi
tânguire, cu netrecutul chin.
Când te-am lăsat în
haină frumoasă străluceai
Ș-albastrul cer de
vară în râu-ți oglindeai.
Prin verzile tufișuri
voioase ciripiri,
Cărările-n podoabă de
crini și trandafiri!
Acum grădină dragă,
în doliu te găsesc,
Deasupra-ți nori de
iarnă mereu călătoresc.
Dar ca și altădată
îmi place visător
Printre cerniții
arbori cărarea să cobor.
Cu râuri pe-a ta vale
în jos să rătăcesc,
La cea căsuță albă
puțin să mă opresc.
Și-n mersu-mi
singurtic să-ngân încetișor
La dulcea-i amintire
un cântec de amor.
VIII
”Ziua bună, ziua
bună”
Florile duios
șoptesc,
Și din zi în zi mai
tare
Câmpurile se cernesc.
”Ziua bună, ziua
bună”
Sună glas iubit din
cer,
Sunt cucoarele
drumețe
Ce departe-n zare
pier.
Ziua bună-mi zice mie
Un glas dulce,
fericit,
Este pacea care
pleacă
Și mă lasă nimicit.
În curând pe văi, pe
dealuri
Trista iarnă s-a
primbla
Și prin crengile
pădurii
Crivățul va șuiera.
În curând, amici, de
mine,
Voi cu dor veți
pomeni,
Însă eu pierduta pace
Supt o cruce voi
găsi.
Convorbiri literare,
XIV, 1880, Nr.12, p.478-481
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu