„Eminescu ne-a
învăţat un grai al minunii, limba Eminescu!”
(+ANTONIE
PLĂMĂDEALĂ-Mitropolitul Ardealului)
„Acum ştiu de ce sunt
cum sunt...
Pentru că am fost
îndrăgostită cândva de o stea.
Şi-n fiecare zi mi-e
dor de ea.
Acum ştiu de ce sunt
cum sunt... Nu, nu mai poţi fi
niciodată a ta dacă
într-o noapte, cândva,
în odaia ta a coborât
un luceafăr.
Nu, nu mai poţi fi
niciodată a altuia,
când un luceafăr ţi-a
şoptit să vii.
Nu, nu mai poţi fi
niciodată pe pământ,
când un luceafăr te-a
chemat cu el.
Nu, nu mai uiţi
niciodată de cer,
chiar dacă atunci nu
ai avut curajul să te duci
după el. Acum ştiu de
ce sunt cum sunt...
Pentru că am iubit
cândva un luceafăr.
Şi în fiecare zi mi-e
dor de el.”
(Românca ALEXANDRA
SVET)
<<Eminescu e
alfabetul literaturii române
căreia cronicarii îi
sunt ideogramele>>
(MIRCEA PLATON)
Pe măsură ce
caleaşca anilor mei zboară tot mai departe, spre azurul serafic al Naţiei,
devin tot mai recunoscător marilor noştri Înaintaşi, pe umerii cărora s-a
aşezat destinul ortodox al Neamului nostru creştin, în inimile cărora a
odrăslit mireasma cântării de Dumnezeu şi de Plai dacoromân, în sufletele
cărora s-au înălţat atâtea imne şi poeme de dor, de dragoste şi de mulţumire
pentru viaţa primită, întru taina şi jertfa ei, întru iubirea şi mărturisirea
mai presus de sine.
Poezia,
cântarea, trăirea, asceza, suferinţa, bucuria sunt jertfe mistice ale cugetului
spre împlinire duhovnicească peste care se revarsă harul lui Dumnezeu pentru a
le întregi arhetipal, căpătând astfel, mireasmă, culoare, expresie, misiune,
vocaţie, mărturisire, închinare, atribute spirituale unei culturi creştine
autentice şi înălţătoare spre transcendent, spre unire deplină cu Inefabilul.
Prin
constituţia ei teandrică, divino-umană, Biserica lui Hristos trăieşte existenţa
şi misiunea ei în bipolaritatea dimensiunii: cea revelată, dumnezeiescă,
circumscrisă Sfintei Treimi, Cerului, dar şi cea umană, centrată pe spiritul
Culturii, ca expresie naturală, harismatică a Omului inspirat, a Neamului, a
pământului sacralizat.
Aşadar, Omul
ales, religios este o dimensiune preponderent-culturală, iar prin conlucrare cu
harul divin tinde spre desăvârşire, spre geniu, spre cealaltă dimensiune
dumnezeiască.
Omul ales,
slujitorul, profetul hărăzit de Dumnezeu îşi aşează temelia existenţială pe
Adevărul revelat de Duhul Sfânt, iar stâlpul, coroana spirituală, pe Iubirea
întru Atotcreator şi Neamul său.
Cultura
religioasă, cea ortodoxă devine pentru cel ales, poet, preot, pedagog, artist,
profet, etc., o împreună lucrare, o lucrare harică a celui inspirat şi Creator,
pentru desăvârşirea creştină a Neamului ortodox.
Cel ales îşi
pune în trăire, în jertfire cea mai profundă simţire mistică a raţiunii
sufletului său, cea de zămislire a culturii, cea de continuator al Creaţiei
divine.
Acesta este
geniul ori sacerdotul cerului de pe pământul Patriei sale.
Toate
însuşirile spiritului său sunt luminate, inspirate, îndrumate de harul
dumnezeiesc, care-i dau totală strălucire aristocraţiei sale traco-dace.
Cel ales,
Geniul, aristocratul spiritului este aşadar, Sacerdotul mistic, slujitorul
Cultului ortodox, ca viaţă şi misiune a Bisericii lui Hristos, care se cuminecă
culturii noastre creştine, împărtăşindu-se apoi tuturor, aflaţi în pantheonul
spiritual universal.
Graţie
Bisericii Ortodoxe naţionale se împleteşte o legătură indestructibilă, aproape
consubstanţială între Revelaţia evanghelică şi cultura spirituală a poporului
nostru geto-daco creştin.
Evanghelia lui
Hristos trăieşte în realităţile spirituale, sociale şi naturale prin cultura
fiecărui veac, ca un prezent continuu.
Creaţia
Tatălui ceresc prin Fiul Său, prin Duhul Sfânt şi Sensul Întrupării Fiului lui
Dumnezeu-Mântuitorul lumii în Om, au fost şi sunt dovezile faptei de a sfinţi
şi transfigura firea omului prin asceză, mistică, jertfă şi cultură spirituală
spre îndumnezeire.
Creaţia a fost
înfăptuită prin Logosul-Fiul, prin Cuvânt, deci, iar Omul a primit drept chip
al său, dumnezeirea Cuvântului strălucitor, în gând, cuvânt şi faptă.
Evanghelia lui
Iisus Hristos acelaşi rol divin îl are: de a transfigura cultura prin Biserică,
desăvârşind-o apoi în Cultura Duhului.
Biserica
Ortodoxă este şi rămâne temelia şi Sânul Culturii duhovniceşti, izvorul continuării
Creaţiei lui Dumnezeu, iar ce este în afară de Biserică este iluzie,vânare de
vânt, amăgire, închipuire.
Până la
venirea Dumnezeului-Hristos pe pământ, omenirea, excepţie făcând Neamul
pelasgo-traco-daco-get, curgea doar în vatra panteismului, fără esenţa trăirii
în mistica libertăţii, adevărului, iubirii.
Numai prin
har, prin credinţă, prin dăruire Omul ales este capabil să devină cu adevărat
făuritor de cultură sub autoritatea Duhului Sfânt.
Biserica lui
Hristos şi Cultura creştină ortodoxă nu se confundă şi nu se substituie una
alteia, ci sunt împreună lucrare, împreună slujire.
Prin urmare,
genialitatea mistică spiritual-creştină, fie a ţăranului dreptmăritor creştin,
a poetului, a dascălului, a eseistului, a filosofului, a artistului, a teologului,
a preotului, a monahului rămâne veşnic-testamentară, a tezaurului
naţional-universal.
Cultura unui
neam creştin trebuie să aibă totdeauna trăirea unui sens profund al trăirii
sale mistic-ortodoxe, o neîncetată prezenţă a lui Dumnezeu în Creaţie astfel
încât omul artist-creator să aibă emergenţa numai spre transcendentul divin al
nemuririi.
Cultura unei
naţiuni care dezertează din Sânul Cultului, al Bisericii, ajunge, subcultură
autonomă, grea de sine, plină de ifose.
Niciodată un
stat, care nu este naţional-creştin nu va sprijini Cultura şi implicit
Biserica. Statul, care poate fi ateu, liber-cugetător, social-democrat, vasal
intereselor străine, stăpân propriilor interese, nu va avea aplecare spre
Cultură, graţie neputinţei sale spirituale.
Şi tocmai de
aceea el va percepe numai taxe, impozite, dobânzi, crize, imixtiuni,
împrumuturi, contracte, ordonanţe, suspiciuni, tergiversări, legiferări,
propagandă, compromisuri, trădări, laşităţi, liberalităţi, burghezii,
inutilităţi, îngrădiri, interziceri, persecuţii, prigoane, mistificări,
dezinformări, subversiuni, demagogii, falsităţi, înşelăciuni, ascultări,
supravegheri, interogări, proscripţii, etc.
Convinşi
fiind, că adevărata cultură ortodoxă izvorăşte doar din şi prin credinţa
creştină, putem afirma cu certitudine că Mihail Eminescu este geniul nostru
religios, creştin prin excelenţă, adică Profetul Naţiunii Dacoromâne,
profetice, pilduitoare.
Toată
preocuparea sa culturală a căpătat strădania unui sens religios al cunoaşterii,
al viziunii cosmice care, sinergic fiind înfăptuită prin credinţă şi har
trebuie să se reflecte în Elita spirituală a unui Neam spre a-i da sau reda,
demnitatea aristocrat-naţionalistă, conştiinţa sensului divin, continuitatea
mesianică, vocaţia şi dimensiunea sa mistică, înnoitoare, mântuitoare.
Aşa cum
credinţa zugrăveşte icoana sufletului creştin, la fel cultura spirituală a unui
Neam, zugrăveşte sufletul unui geniu religios, ales, surprins în aura
rugăciunii, în nimbul frumuseţii angelice, în candela adevărului revelat, în
amvonul binelui dăruit al azurului serafic, declanşând sublimul divin, în
încercarea de a idealiza şi de a investi sacru, FEMEIA, ca paradigmă a
imperativului: cultul FECIOAREI MARIA-prototipul Frumosului dumnezeiesc.
Nu există
geniu religios universal recunoscut, transcendent (cei care n-au aură
religioasă, primesc doar confirmarea imanentului) să nu fie sacerdot al
rugăciunii, al Adevărului şi să nu cânte, să nu se închine, să nu se încline,
să nu îngenuncheze, slujind cu dăruire sfântă, jertfelnică lui Dumnezeu,
Fecioarei, Cerului, Neamului, Patriei, Femeii (Fecioara-Femeia-Mama), Naturii,
Pământului...
Mihail
Eminescu, fiind un geniu religios aduce adorare Atotcreatorului-Tată, în
viziunea sa cosmogonică: „... Pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns...
Dar deodat un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. Iată-l/ Cum din haos face
mumă, iară el devine Tatăl”..., Atotcreatorului-Fiu, ca sens al Întrupării:
<< La steaua care-a răsărit/ e-o cale atât de lungă/ că mii de ani i-au
trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>..., supravenerării Fecioarei Maria, ca
Maică atotmilosârdă: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc
d-odinioară;/ O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,/ În noaptea gândurilor mele
vină!” , Neamului ori Patriei atât de dragi: „... Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie,/ Tânără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ ca
a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu
tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta
ţi-o doresc!” sau iubirii unei pământence: „... Cum ea pe coate-şi răzima/
Visând ale ei tâmple,/ De dorul lui şi inima/ şi sufletu-i se împle” , precum
şi naturii în splendoarea răsfăţării sale miraculoase: „ Tresărind scânteie
lacul/ Şi se leagănă sub soare;/ Eu privindu-l din pădure,/ Las aleanul să mă
fure/ Şi ascult de la răcoare/ Pitpalacul. ... Cucul cântă, mierle, presuri-/
Cine ştie să le-asculte?/ Ale păsărilor neamuri/ ciripesc pitite-n ramuri/ Şi
vorbesc cu-atât de multe/ Înţelesuri.”
(Eminescu, Poezii. Ed. pentru Literatură, Buc. 1965)
„Un om de
geniu, spunea alt mare geniu, poet-filosof-teolog, Nichifor Crainic, îngenunchează
în faţa Sfintei Fecioare. Smerenia, condiţie iniţială a rugăciunii, îl face
să-şi vadă întreaga măreţie ca pe o adâncă nimicnicie. Oricine ai fi, în faţa
cerului şi a veşniciei, simţi că nimica nu eşti cum a zis el altă dată. Această
smerenie e şi mai intensificată de conştiinţa dureroasă a păcatului: adânc
noian de vină. Sentimentul nimicniciei şi al păcatului pune o distanţă morală,
cutremurătoare între el şi neprihana cerească a Sfintei Fecioare. Nevoia
rugăciunii e deci cu atât mai fierbinte..., priveliştea sufletului său,
absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne
determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. El o cutează, fiindcă ştie că
deasupra veghează privirea ei plină de lacrimi îndurătoare.” (Gândirea, anul
XVII, nr.1, Ianuarie, 1938)
Prin toată
creaţia sa genială, Mihail Eminescu devine ctitorul care defineşte sensul
spiritual al Culturii ortodoxe naţional-universale.
Profetul
nostru a asimilat selectiv domeniile sufletului, poezia, gândirea, cugetarea,
cosmologia, credinţa, libertatea, adevărul, numai în concordanţă cu
mărturisirea Evangheliei Hristice.
Geniul său religios-creştin
ni s-a descoperit în toată amploarea şi splendoarea sufletului său, în
intensitatea trăirii sale ca promotor al Culturii autohtone, spiritual-culte,
întemeiată pe o sinteză originară a Tradiţiei precreştine şi creştine, liantul
de suflet al etnogenezei nemuritoare a poporului dacoromân:
„Mărturiile de
credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel,
mărturiseşte marele teolog genial şi duhovnic ales Părintele Galeriu, într-o
egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii
sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca
şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă,
neostentantivă în manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimii ei.
La interferenţa, paradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism,
Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator.” (Studii Teologice...,
Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, Ianuarie-Februarie, 1991)
Seva
excepţionalei noastre culturi populare şi harul hristic au odrăslit şi s-au
concretizat în Profetul Neamului prin subtilitatea şi bogăţia spiritului, prin
covârşitoarea forţă de creativitate, prin demnitatea aristocraţiei sale dace,
prin rafinamentul gândirii,al erudiţiei sale creştin-ortodoxe enciclopedice.
Mihail
Eminescu rămâne pentru Neamul protodac, pe care l-a iubit şi l-a slujit cu
sfinţenie întreaga sa viaţă: trecutul, prezentul şi viitorul spiritualităţii
dacoromâne, aşa cum inspirat afirma Patriarhul Teoctist Arăpaşu despre relaţia
Biserică-Cultură: „ tot trecutul, prezentul şi viitorul neamului nostru se
concentrează într-un singur cuvânt: DUMNEZEU.”
Crezul său
naţionalist, rugul aprins al poeziei, împlinirea şi strălucirea lirică, mistica
sufletului său aristocrat, l-au încununat ca misiune şi vocaţie profetică a
Neamului dacoromân creştin-ortodox.
Elementul lui
genial, specific eminescian, cel de autoritate profetică este certitudinea
fenomenului de taină, atitudinea, sinteza de rămânere permanentă, definitivă şi
nicidecum impresia de mister, de trecere prin timp: „...stiliceşte Eminescu
avea sunetul lui specific, remarca filosoful genial al culturii Artur Gabriel
Silvestri, ... compoziţia, publicistica eminesciană e memorabilă prin
atitudini. Sintezele lui sunt ale unui polemist de forţă, cu gânduri
învâlvorate, pornind uriaşe roţi sufleteşti din te miri ce sugestie exterioară,
văzând mereu generalitatea în incidental, durabilul în clipă,... această
publicistică masivă, care e de fapt filosofie, istorie şi eseu de cel mai înalt
nivel, e atingătoare de alte domenii şi scapă de sub imperiul ruinător al
momentului.” (Artur Silvestri, Critica Prozei, vol. I [1973-1989], Prozatori
(A-G),Ed. Carpathia, 2015, p. 200-202)
Conştient de
harul primit de la Dumnezeu, de forţa sa creatoare şi împreună lucrare cu
divinul ca autoritate genială: <<Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor
cum soarbe soarele un nour din marea de amar>>, profetul rămâne în
simplitatea sa aristocrată, încântătoare, care-l însoţea permanent alături de
cei mari sau de cei mici, situaţi pe scara socială, păstrându-şi aura sa
regală. De această stare a sa, firească şi suprafirească, profită conservatorul
Titu Maiorescu, când oferă premiul academic pretendentului la mâna Veronicăi,
Iuliu Roşca, justificându-se ca o compensaţie prin portretul abstract pe care
il construieşte, cel al geniului neînţeles.
Desigur că
geniul nu poate fi deloc uşor de înţeles nici de capetele pretins luminate, el
trăindu-şi oprera prin conştiinţa religiozităţii sale creştin ortodoxe şi
misiunea sa mistică purcesă din Adevărul revelat.
De aceea
antinomiile sale creştin-creatoare, par pentru foarte mulţi iniţiaţi doar
paradoxuri, necunoaşteri, neînţelegeri, rele voinţe.
Sunt chiar
voci grele, creştine, ca nişte dangăte de clopot poate, care neagă creştinismul
lui Mihail Eminescu.
Dar
creştinismul ortodox este o stare înaltă, spirituală, mistică, divină a
sufletului religios, nu o abordare ştiinţificistă. Sunt oameni procupaţi de o
cercetare religioasă profundă, pot fi chiar teologi remarcaţi, dar asta nu
înseamnă că sunt şi credincioşi autentici, trăitori, jertfitori întru Neam şi
Dumnezeu, întru Creaţie şi Atotcreator.
Creştinismul
autentic este sinonim cu Milostenia. Sunt oameni donatori care împart cu
regularitate în anumite perioade, daruri de orice fel, dar asta nu înseamnă că
sunt şi milostivi. Milostenia trăieşte permanent în viaţa celui darnic, în
sufletul său plin de lumină.
Aşa şi
creştinismul ortodox, nu este o manifestare în diferite ocazii, de sărbători,
în gătiri ale campaniilor electorale sau la alegeri de domni ori de ierarhi, ci
o atitudine jertfelnică continuă, o comuniune permanentă întru Mântuitorul
nostru Iisus Hristos şi aproapele, întru Cultură Duhului în Sânul sfânt al
Ortodoxiei.
A scrie
profund, elevat, elitist despre creştinism, despre valorile Ortodoxiei, ale
Tradiţiei, nu te defineşte ca şi creştin mistic, slujitor al esenţelor
teologice: Adevărul, Libertatea, Mărturisirea, Crucea, Suferinţa, Jertfa,
Iertarea, Învierea, Iubirea, Îndumnezeirea.
Aşadar, să
luăm aminte!
„Eminescu şi
creştinismul” Răzvanului Codrescu, este un astfel de text care neagă, categoric
chiar, arată profesorul Nicolae Georgescu, posibilitatea de abordare
creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel:
<<Ne place sau nu, Eminescu
n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul-în
resorturile intime ale personalităţii sale-acuitatea metafizică, intuiţia
organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar
Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul
de dezangajare religioasă a modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o
măsură sau alta, creştinismul-aceasta stă în „căderea” şi-n „libertatea” lui
noetică şi creatoare.>> (Revista Veghea, an II, nr.3, 2009)
În
inadvertenţa grăbită a intervenţiei sale mişcătoare..., Răzvan Codrescu se
contrazice cu brio: „...acuitate metafizică, intuiţia organicului, reverenţa
faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare...”, chiar dacă s-a raportat:
<< pe bază de texte şi de surse autorizate>>(ibid, p. 8),
ştiindu-se de altfel şi de fapt că textul nu are doar literă, ci şi har. Mai
ales Har!
Păi, dacă
iubeşti Neamul tău aşa cum l-a iubit Profetul nostru dac, cu toată fiinţa sa,
cu toată inima sa şi cu tot cugetul său, oare pe Dumnezeu: „Din Care îşi trage
numele orice neam în cer şi pe pământ ”(Sf. Ap. Pavel, Epist. către Efeseni
3,15), Care este Părintele ceresc şi al neamului nostru, oare nu L-a iubit mai
presus de toate?
Creştinul nu
este cel care doar crede şi contabilizează păcatele celorlalţi faţă de ale
sale, privind împrejurările istorice, ci acela care mărturiseşte credinţa prin
jertfa faptelor sale permanente.
Creştinismul
trăit şi mărturisit ortodox, constituie în persoana credinciosului milostiv şi
iubitor, modul şi sensul esenţei sale existenţiale, iar pentru geniul creator
de supravalori naţional-universale, dincolo de acestea, pogoară peste crezul
său intuiţia harică a plenitudinii sale serafice, nicidecum „intuiţia
organicului” ca garnitură la „acuitatea metafizică”.
Apoi,
„reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare”, nu exprimă aşadar,
relaţia-referinţă a Geniului cu Sfânta Tradiţie?
Păi această
„reverenţă”, nu arată deplin veneraţia Luceafărului faţă Tradiţia Creaţiei
dumnezeieşti? Nu, defineşte atitudinea, existenţa sa creştină, dimensiunea
spirituală absolută a alterităţii sale geniale ca vocaţie ortodoxă
mărturisitoare?!?
Geniul creştin
nu este unul abstract, nu se mişcă doar în sine, ci prin lumina harului divin
se răspândeşte înmulţind talanţii, se dăruieşte prin prisosul de iubire
Neamului, lui Dumnezeu, întregii lumi.
Mărturisirea
iubirii sale de Neam, care devine implicit şi dragostea sa întru Dumnezeu este
în egală măsură o dimensiune dumnezeiască atât ca misiune cât şi ca vocaţie, ca
asumare în transcendentul divin.
În Cultura
noastră ortodoxă n-a prea existat răsfrângeri metafizice, fiindcă filosoful,
gânditorul, poetul, artistul, pedagogul, teologul le-au inserat misticii
creştine, ortodoxo-hristice.
Profetului
nostru Mihail Eminescu, nu trebuie să i se repartizeze doar <<evanghelia
politică a românismului>>, cum definea Goga, inegalabila Doină, ca
simţire naţionalistă sau cum vor unii bine intenţionaţi să-l încoroneze numai
ca referinţă eminesciană...
Mihail
Eminescu este un geniu creştin-ortodox care se însumă prin creaţia sa întru
trăirea arhetipală Hristico-evanghelică.
Fiind cel mai
devotat şi mai însufleţit partizan al adevărului, Eminescu ştia că Hristos este
Adevărul absolut prin excelenţă.
Când urci spre
Amvonul cunoaşterii lui Eminescu, trebuie să te înalţi cu sufletul doldora de
iubire sau măcar să te situezi pe prima treaptă a urcuşului tău, altfel calci
pe urma hulitorilor sau te agăţi de remorca
detractorilor condusă de un Horia Roman Patapievici.
E drept „că
Eminescu era <<piatra de poticnire>> a tuturor, repet a tuturor
politicienilor zilei”(de ieri şi de azi, aş zice, n.a.), afirmă genialul Virgil
Maxim,
dar tot el înalţă Imnul divin:
„Rugăciune”, Preacuratei Maria, cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui
Eminescu, adaugă acelaşi mare poet şi mărturisitor Virgil Maxim.
Pietatea
creştină universală s-ar înnobila haric şi serafic dacă Psalmul (Rugăciune)
închinat cu supraveneraţie Fecioarei Maria-Crăiasa Cerului şi a Pământului, al
nemuritorului geniu, ar fi alăturat ceremonialului liturgic al Bisericii
Soborniceşti a lui Hristos.
Învierea,
Rugăciunea unui Dac, Răsai asupra mea, La steaua, Luceafărul, Colinde, Împărat
şi proletar, Scrisoarea I ş.a., ne descoperă fiorul său sacru contemplativ,
care este caracteristica de taină a sufletului Marelui Emin.
Reputatul
sociolog creştin Ilie Bădescu
l-a numit pe Eminescu al nostru
şi al lumii: eroul eponim al culturii româneşti, arată eminescologul Theodor
Codreanu, la care subscrie că: Eminescu are statura unui mit naţional. (
Revista Veghea, an II,nr.3, 2009, p. 18)
„Că autorul
Luceafărului, spune Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, cunoştea bine
Biblia şi că citise numeroase cărţi bisericeşti, e fapt sigur. Că intelectul
său era atras cu precădere de textele profunde, nu e nici o îndoială. Tot atât
de învederată este şi aspiraţia spiritului său către zonele absolutului,
prezentă în întreaga sa operă.”(ibid. p. 10)
Într-o altă
parte, Maica Benedicta, academician Buşulenga spune: „Mihai a dobândit primele
învăţături de la preotul satului care, fireşte, l-a iniţiat în buchiile
vechilor scrieri bisericeşti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele
cărţi care cuprindeau toată tradiţia ortodoxă. De aici i-a rămas lui Eminescu
acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe
savantul Gaster,
pe care-l consulta, cerându-i
sfatul şi chiar înprumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit
în el iubirea pentru preţul şi savoarea cuvântului vechi, şi, mai cu seamă, de
atunci s-a născut în el ataşamentul, respectul şi admiraţia pentru instituţia Bisericii
Naţionale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie şi
dăinuirea neamului.”(Veghea, an II, nr. 1, 2009,p. 21)
Privilegiului
admiraţiei geniului-profet Mihail Eminescu se adaugă şi marele preot, profesor
teolog şi duhovnic Părintele Ilie Moldovan, care mi-a făcut onoarea să-l am ca
profesor de taină la Facultatea de Teologie-Sibiu şi să-l cinstesc ca pe un
mare Dascăl al Ortodoxiei. Contemplând geografia noastră spirituală,
transfigurată de Hristos, spunea: „...unul dintre fiii acestui neam s-a
apropiat de acest paradis, i-a însuşit graiul şi i-a descoperit minunile
frumuseţii lui divine. Iar acesta a fost marele nostru poet, Mihai Eminescu.
Poezia lui are darul să ne integreze în noua rânduială divină a lumii, în
ordinea care ne conferă accesul la o cunoaştere din interior a peisajului ţării
noastre, o cunoaştere în adâncul şi esenţa existenţei pe pământ străbun. Căci
paradisul acesta este plaiul nostru originar, este biserica unei liturghii
cosmice, unde au loc nunţile cele de taină şi de unde curg izvoarele vieţii
neamului... Când poetul se apropie de sufletul său ancestral din care izvorăsc
harurile poeziei pure cu intenţia de a ne descoperi frumuseţile paradisului
etnic românesc, se depăşeşte pe sine, trece dincolo de arta poetică şi cântă cu
îngerii pământul în care se oglindeşte cerul desfăcut în focşi aur.”(ibid.
p.26)
Părintele
Constantin Voicescu, fost deţinut politic şi mărturisitor, mărturisea că Imnul
„Rugăciune” , poeziile Eminului pentru cei din temniţele regalo-comuniste erau
considerate <<adevărate file de acatist>>, iar o altă demnitate a
Neamului nostru dac, la rându-i deţinut plitic, eseist creştin de înaltă
spiritualitate ortodoxă, Aspazia Oţel-Petrescu, indignată de mişelia laşilor
denigratori întreabă: „... ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra
ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de
martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea de ateu comunist i-au fost
scurtate zilele. Cine are urechi de auzit să audă! (ibid. p. 36)
Un alt mare
artist român, creştin ortodox, Dan Puric, care-şi cerne Dorul de Poetul genial,
subliniind imperativul poporului român de a rămâne în hotarul cu cetăţi al
demnităţii sale, subliniază: „Pesemne, de aceea Eminescu spunea că poporul
român trebuie să se întoarcă la un proces de dacizare. Simţea nevoia să ne
reîntărim cu această neînfricare, cu această tărie sufletească incomparabilă şi
unică pe care am avut-o. Tot timpul Mihai Eminescu mergea către aceste esenţe
tari şi inalterabile din dorinţa lui de a reface condiţia superioară a
poporului român. <<Înapoi la Muşatini>>, spunea, vrând să reînvie
în noi dimensiunea voievodală, partea cea mai curată şi eroică cu care am
înfruntat vitregiile sorţii.” (Suflet românesc. Bucureşti, 2013, p. 135)
Un model de
medic, de deţinut politic, de creştin şi de român, Doctorul Teofil Mija,
evocândul pe Luceafărul Daciei
spunea: „Eminescu este expresia supremă a neamului românesc”(ibid. p. 37)
Miron
Scorobete
se înclină smerit şi fascinat
Eminiului: „...Nici un alt scriitor român, nici înainte şi nici după el,nu a
aparţinut într-o atât de mare măsură, prin sentiment şi prin operă tuturor
românilor.” (Gândirea, Anul VII, Nr. 4-5/ 1998, p. 35)
Pesimismul ca
stare sufletească are două naturi: una lumească, naturală, filosofică, alta
harică, cerească, creştină. Cea creştină are genă religioasă, biblică, un
pesimism-optimist sau un pesimism-eminescian, ce urcă întru: <<Cred,
Doamne, ajută necredinţei mele!>> şi „Credinţa zugrăveşte icoanele-n
biserici.
„Geniu după
chipul lui Dumnezeu, mărturiseşte Nichifor Crainic,
gânditor, poet, teolog, deţinut
politic, mărturisitor, român, creştin-ortodox, academician de aur, admirându-l
pe Eminescu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra
genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină al Luceafărului.”
(Gândirea, anul IX, nr. 1-3/ 2000,p. 72)
Mihail
Eminescu este pentru noi dacoromânii de pretutindeni, Pâinea noastră literară
cea de toate zilele.
„Din creaţia
aşa zisă <<cultă>>a poporului român, noi i-am zice cărturărească,
pentru că nici poporul nu e lipsit de o cultură, relevă cel mai mare teolog al
Ortodoxiei secolului XX, academicianul-teolog Dumitru Stăniloae,
numit de academicianul (şi nu
numai...) Răzvan Teodorescu, socotim ca un element specific ortodox reflectat
în ea, viziunea cosmosului transfigurat. Elementul acesta iese puternic în
relief cu deosebire în scrisul lui Eminescu şi al lui Sadoveanu. Socotim
semnificativ faptul că acest element apare atât de pregnant mai ales în creaţia
a doi scriitori moldoveni crescuţi în ambianţa spiritului mânăstirilor în a
căror gândire filocalică transfiguratoare cosmosului prin lumina învierii a
început de pe acum, dar se va desăvârşi în viaţa viitoare. Un spicuitor prin
sutele de manuscrise de Paterice din Biblioteca Academiei Române mi-a
mărturisit că într-o filă a unuia dintre ele, a descoperit semnătura lui
Eminescu.” (Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism. Ed. Elion,
Bucureşti,2004, p. 279)
Peste aura
Luceafărului străluceşte şi dragostea Mitropolitului şi cărturarului ales al
Ardealului, al spiritualităţii naţional-universale, basarabeanul Antonie
Plămădeală:
„Eminescu cel trimis din zonele
inefabile de sălăşluire a Fiinţei, şi-a ales limba română ca să poată spune
lumii ceva despre frumuseţea originară. Aştrii, aşezaţi în poziţie de onor, îl
salută seară de seară când apare iară şi iară pecerul românesc.” (Antonie
Plămădeală, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia. Sibiu, 1997, p. 16)
„Te-au slăvit
în cărţi şi în poeme/ şi te-au înălţat iconostas,/ ca să fulgeri tânăr peste
vreme,/ cu vecii de cremene sub pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră/
care sparge piscul viforos,/ şi fierar înfierbântând, pe vatră,/ vorbele călite
sub baros.// Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme./ Făt-Frumos, ţi-au pus în
mâini hanger./ Şi-au cules, din pana ta, blesteme,/ viscole şi răzvrătiri de
cer...// Ci, netrebnic, eu adulmec zării/ paşii tăi pe unde te-au fost dus/
şi-nsetat pe drumurile Ţării/ dibui urma ta de blând Iisus./ Caut picurii de
sânge, neşterşi încă,/ ai crucificării pe furtuni/ şi sărut lumina lor adâncă/
şi-i ating cu mâini de rugăciuni.// Umbră care trepte-nalte suie,/ dăruind azur
din mâini subţiri,/ sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/ scânteind înalt, din
răstigniri.// Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,/ biruit de ramuri de
arin,/ îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,/ ars ca Nesus în cămaşe de
venin...// Nu, tu nu eşti meşterul, nici câneazul,/ nu eşti înstelatul
împărat./ Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul,/ tu eşti marele însângerat!//
Te-ncrustăm, zadarnic, în agată/ şi-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu
vor stinge, niciodată,/ umbrele cununilor de spin.// Eu nu-ţi pipăi steme şi
nici laur.../ Numai rănile mă plec şi ţi-le strâng/ şi le fac medalii mari de
aur,-/ în genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.” (Radu Gyr, Baladă pentru
Eminescu, în Balade, Ed.Lucman, Bucureşti, 2006)
Poem apărut în
revista <<Convorbiri literare>>, numărul din 15 Iunie 1939,
închinat lui Mihai Eminescu.
Gheorghe Constantin Nistoroiu
Ne-eminescolog, dar iubitor de
Luceafăr
Brusturi-Neamţ, +14 Ianuarie,
2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu