”...Alături de legendele oamenilor
vremilor antice, dar și celor prezente, gâștele își au și ele legendele lor! Nu
sunt gâștele așa cum se crede, păsări fără de importanță!
Spre delectarea cititorului meu am cules
unele din aceste istorii ale gâștei în relație cu viața oamenilor, a existenței
și hranei acestora!
Iată că însăși Noe biblicul atunci când
a urcat animalele în Arca sa salvatoare, gâsca a fost a doua in rândul acestora
urcate in arcă! Era deci recunoscută valoarea
nutritivă a cărnii de gâscă!
Ca pasăre face parte din familia Anatidae,
și a fost domesticită în jurul anilor 5000 î.d.Hr. In această rasă gâștele sunt
de multe specii, având-o și pe acea ”gâscă de Dunăre”, desigur numită după zona
în care există. Altele au penele de culori diferite, avându-și numele adecvat
culorilor. Se poate crede că tocmai această ”gâscă de Dunăre” să fi fost urcată
in Arcă! Dar și până în ziua de azi avem și gâște sălbatice, alături de
cucoare, care ne vestesc anotimpurile prin migrările lor spre țările calde în
timpuri de iarnă! Se pare că mediul și
libertatea păstrează naturalul acestor păsări!
Apoi, din legendele gâștelor domesticite,
aflăm, cum ele au salvat chiar Capitoliul Romei antice, prin măcăitul lor la
năvalirea Galilor(Celților) la anii 38o î.d.Hr. Gâsca fiind o pasăre deosebit
de atentă și vigilentă, ne spune și Pliniu cel Bătrân, și Strabo, astfel
acestea privind și la un câine, chiar dacă acesta doarme, ele nu-l slăbesc cu
privirile lor! Se poate trezi! Nu?
Găsim gâsca și in fabulele
lui Esop, astfel avem fabula ”Lebăda și Gâsca”. În acesta aflăm cum un cetățean
bogat mergând la piață și-a cumpărat o lebădă și o gâscă. Gâsca o luase pentru
carnea ei gustoasă, iar lebăda pentru ai auzi în fiecare zi cântecul ei frumos.
Venind vremea să taie gâsca, bucătarul s-a trezit încă de cu noapte spre a
prinde gâsca, numai că nevăzând el bine, a prins lebăda și a dus-o la
bucătărie! Văzându-și moartea lebăda a început să cânte!
Bucătarul a recunoscut vocea
ei, astfel, cântând lebăda și-a salvat
viața.
Romanii creșteau mari turme de gâște, încât
tot Strabo ne spune, că au fost date și edicte oficiale de interzicere a
acestora a sta pe pășunile vitelor, de prea multă manure lăsată de acestea.
Mari turme de gâște erau îndreptate spre Roma, pentru carnea lor, dar mai ales
pentru ficatul lor, care era o adevărată delicatețe! Devenise pentru mediul
rural o preocupare foarte avantajoasă.
Fermierii italieni, dar și
francezii, germanii, românii, ungurii, începuseră a le îngrășa cu forța,
introducându-le hrana pe gât și împinsă cu degetul sau cu ajutorul unui lemn rotund
șlefuit bine!
Astfel spun legendele fermierul roman Apicius
a început să îngrașe gâștele sale cu smochine(figs). Astfel gâștele deveniră
responsabile pentru înlocuirea vacabulei vechi”fegatos” în ”ficatum”, deci
ficatul cum i se zice azi, tocmai de la acea smochină(figus) cu care se hrănea!
Smochinele nu numai că adăugau test cărnii, dar măreau și volumul ficatului, care
ajungea până la aproape o jumătate te de
kilogram greutate, chiar și mai mult, iar gâsca peste 15kg. Egiptenii, Grecii,
aveau imnuri dedicate acestei păsări, care în intregime era folosită, înclusiv
picioarele ei în formă de evantai! Era socotită un adevărat ”corn de
abundență”. Și numai porcul va fi acela care mai târziu îi va lua locul.
Dar ce era mai înteresant și de apreciat,
era faptul că ”pana de gâscă” ajunge a servi cancelariile, scriitorii biblici
și istorici din încă cele mai vechi vremi! Nu mai vorbim de puful cu care
gospodinele umpleau dunele și perinile, fiind moi și călduroase pe timpuri de
iarnă!
Apoi nici în cele divine gâsca nu
lipsește. Amintind de ”gâsca de aur”, care o reprezenta pe Sheba cea biblică, o
găsim până azi pe turla unor biserici
germane! Legendele spun căci în Europa, evreii au fost cei mai buni și
pricepuți crescători de gâște. Se pare că ei au și început practica de
îngrășare a acestora.
Românii până în ziua de azi le îngrașe
forțat, cu porumb sau pisat!
Eram
copil, și o țin minte pe mama mea, cum, stând jos pe un ștergar, așeza gâsca sub
picior. Îi deschidea larg ciocul, apoi cu o mână îi îndesa porumbul umezit pe
esofag, presând apoi totul cu degetul arătător!” Mie mi se făcea milă de biata
gâscă, cum își răsucea gâtul zbătându-se parcă de neplăcere! Apoi erau puse la
odihnă, să nu alerge nici prea mult, ca să crească în greutate cât mai repede!
Cu
timpul sa micșorat această preocupare de creștere a gâștelor, ba devenind
acestea și subiecte folclorice, proverbe peiorative, ca de exemplu ” a avea
minte cât o gâscă”, ”a avea cap de gâscă”. Și, nu-s prea potrivite proverbe,
din moment ce intotdeauna aceasta a dovedit atenție și vigilență, așa cum o
descriu legendele lor în relație cu cele ale oamenilor. Potrivit ar fi să le
valorificăm adevărata sursă de hrană, pentru că indiscutabil, deseori depășește
pe cea preparată cu mulțimi de ingrediente!
IOAN MICLĂU-GEPIANUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu