Între singurătate şi
destin
Să trăieşti frumos şi să spui mereu:
< Viaţa e-o
poveste, e stare, e emoţie, e vis...
ca
visul din vis, ca ochiul din lacrimă !>
Asemeni picturii lui Bruegel - iluzie şi vis -,
năluci par oamenii
ca-ntr-un teatru al umbrelor ni se desfăşoară.
Căutând dantela veche a amintirilor,
oglinda viitorului rămâne numai trecutul.
Prin trecerea discretă a serii,
într-o zi crudă de noiembrie, o intuiai pe
lumina lunii.
- Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!
….......................................................................................
Conştiinţa-i
o provocare!
Fiecare-şi
are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea.
Ce vor, de fapt, femeile? Să fie iubite!
Să se privească în oglinda lor, să se cunoască
şi releve!
De ce se caută jumătăţile spre completarea
sferei
separate la începuturile lumii? Nu există
indicatoare!
Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze
de lumină.
O poartă deschisă-ntre lumi, o
întâlnire-cheie,
rezonanţa pe care-o simţi perfectă.
Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea
destinului!
Cuvinte cu-adânci înţelesuri,
o singură viaţă nu poate să le pătrundă.
Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse.
Regăsiri.
Întrebări. Răspunsuri. Explozii de lumină.
Culori de cuvinte, cuvinte de iubire,
de dor, de durere,
şoapte, poveştile memoriei. Oamenii vin, pleacă.
În ceaţă dispar lucrurile!
Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.
Bărbaţii iubesc recţiile femeilor,
dar nu au timp să le cunoască, să le
iubească.
Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea
te-aştept.
Nu există constrângeri când iubeşti! - îi
spuneai.
Pătimaşe
sărutări, un vis eşti, mă răvăşeşti!
Dorinţa-i reciprocă, intră în visul
meu,
acoperită erai de sărutări. Peste tot câte
una,
să dai drumul fluturilor spre înălţimi,
Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi
respiraţia!
Pe tine te cunosc, structura ta o am, o nebunie de emoţii
simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!
În casa cu grinzi de lemn,
în acea casă te-am văzut singură.
Acolo, în mine, s-a născut ceva!
În liniştea
nopţii doream să fii cu mine,
dorinţa de a-ţi simţi conturul feţei
şi-al
trupului a prins viaţă.
În gândul nopţii am ajuns lângă tine,
în vis ai fost cu mine, vie, adevărată,
adorabilă.
O veşnicie a
durat, o clipă, dorita clipă!
Am reţinut repetiţia:
"atinge-mă cu respiraţia ta!"
Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa,
vie,
ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea,
prin unda iubirii căutăm adevărul Luminii.
Avem nevoie de iluzii,
vreau ecoul acelei camere, un alt timp!
Acolo ne risipim şi
ne-adunăm
înainte de venirea zorilor?
Nemăsurată-mi e dorinţa de-a fi cu tine,
nu pot reda emoţia!
E doar iubirea, chemarea ţi-am simţit-o!
O lume paralelă realităţii,
dincolo de conştiinţă
este perfecţiunea!
Voi intra în visul tău! Divină întâlnire,
perfecţiunea iubirii prin evantaiul de
simţuri!
Ne-atingem sufletul, comunicăm prin priviri,
apa vie din fântâna interiorului!
Prin tot ce trăim ne-activăm,
înflorind lotusul iubirii, cerurile se
deschid.
Mi-ai venit în vis, salbatico,
îmi transferi totul
prea mult!
Închid ochii şi-acolo
te văd în zbucium,
strigăt în strigăt - extaz şi durere -
ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!
Încet şi
blând se micşorează acest spaţiu.
Să păstrăm pietrele noastre,
am gustat lacrima, e lacrima hoya, floarea
inimii!
Trăieşte
visul! Felia ta este la mine.
A venit vremea, închide ochii,
trăieşte
secvenţa de-acolo!
Un timp premeditat altor timpi,
te-aştept în
vis sau, şi mai bine,
primeşte-mă
în visul tău!
Voi veni în visul tău, te vei oglindi,
vioara mea,
un cântec a trecut prin zidul de piatră!
Pasăre de foc e iubirea, priveşte marea întâmplare!
Simţi, spune, tu simţi? O fată ţi-a străbătut
timpul,
un alt timp în acest Poem nocturn,
- Timp de-amintire, timp de uitare -
Două clipe, mai mult decât una!
Mâine e prea departe,
odată venit aici somnul se desprinde,
totul se uită, rămân sclipiri, frânturi de
vise,
incertitudini,
un gest, un zâmbet, o adiere,
iubirea ce-ndepărtează întunericul,
nori agăţaţi, umbre profilate pe cerul
nimănui.
În lacrimă e împletită iubirea,
tu... eu...
atât de aproape şi totuşi departe!
...........................................................................…......
Între singuratate şi
destin ne pendulează timpul!
Totul se derulează ca şi
cum, pe un drum nesfârşit,
pentru o clipă, ţi-apar călători în calea ta
care, ca şi
tine, nu-şi ştiu
ţinta,
alţii, te-nsoţesc un timp,
apoi la o intersecţie de drum,
dispar fara motiv, topindu-se ca nişte umbre.
E un mister cum de ajung oamenii întâlniţi
să-ţi ocupe gândurile şi
fantezia,
rupându-ţi chiar inima,
înainte de a-nţelege ceea ce erau, nişte năluci.
Poate că şi
ei, la fel, credeau despre tine...
Irina Lucia Mihalca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu