George Anca: DIMITRIE GRAMA – Poeme / Poems

POEME DE DIMITRIE GRAMA

Predicatorul

M-am dus să-l ascult

în fiecare duminică m-am dus

era o iarnă grea și biserica

Era mai caldă decât camera

          mea de la subsol.

După predică beam vin cald

          și câteodată îmi era rușine

Căci beam până se încălzea inima.

Dar nu de asta m-am dus

Era bătrân predicatorul

Unii spuneau: fără vlagă

Eu însă nu-i ascultam

El îmi vorbea mie direct

Și despre ceva ce nu înțelegeam

          despre suflet.

Era o iarnă grea

Ca un păcat neiertat.

M-am dus la proces cu mari speranțe

M-am dus la proces cu mari speranțe.

Judecătorii îmi fuseseră

frați de arme.

Ne-am salvat reciproc viața,

sau mai bine ziz:

eu le-am salvat de multe ori viața

fiind cel mai bun ostaș.

Și de câte ori nu mi-au

mulțumit atunci în noroi,

în tranșee!

Acum, după aproape două ore

în care se pare că nici nu m-au recunoscut,

Frații mei de arme

m-au pus în lanțuri.

Temporar, doar temporar...

Mâine dimineață voi fi executat.

 

Când se reîntorc armatele

  

Când se reîntorc armatele

o parte dintre soldați

vorbesc o altă limbă,

o limbă străină.

Se pare că

doar copiii mai înțeleg

privindu-i respectuos

și ascultându-i

cu gura căscată.

 

Când Moartea îți va bate la ușă

 

Când Moartea îți va bate la ușă

vei simți un gol mare în stomac

și tremurând tot, cu genunchii moi

te vei duce să-i deschizi

te gândești că a venit prea devreme,

pe neașteptate, și ai vrea să te împiedici de covor

ai vrea să tragi de timp cât mai mult

ai vrea să nu ajungi la ușă

dar în același timp ceva te forțează să te grăbești

ca să treacă cât mai repede

momentul acesta care

n-ar fi trebuit să existe

și așa prins între ușa de la intrare

și Moarte te bate gândul că

acest moment se va repeta la nesfârșit!

 

Dispărut în timp

Din somnul uterin

precoce în lumină aruncat

mâini reci mă pipăie

și larma mă silește

să strig, să strig.

Un univers fereastra joasă și-a deschis

mă cațăr pe țărmul nou

și anevoie mă trezesc.

Și vară peste iarnă trece

cum risipite clipele adorm

în pleoape de bătrâni...

Alunec repede în timp cu gheare încă mai încerc

să zgârii urme în cristal

Zadarnic gând

sunt încă mic, știu bine pe aripă de vânt

aștept să cresc...

Încet, încet m-am ridicat deasupra coamelor de

munți să văd în depărtare

icoane

ridicate de străbuni pe umeri firavi de fecioară.

Uitate sunt acum și părăsite în povară

acolo unde ocrotiți de beznă tiranii timpului

mi-au pregătit sfârșitul...

Cu sulițe de foc am fost străpuns în gleznă

și am murit în universul lor.

Lumina roșie de sânge

își umole cugetul și firea

rămasă singură privirea

întoarsă înlăuntru plânge!     

Am dispărut în timp,

am dispărut în ruga interioară

cuvinte noi deschas-au alte porți

cuvinte-abia șoptite

m-au ridicat din beznă.

Știam că vii din neputință

cuget deșteptat și frate în credință.

Alături, greutate bună,

pământul ne ridică

în soare de când lumea răstignit

în evantai albastru.

Cu pas nesigur, stânjenit,

caut sprijin pentru-amândoi

și-aud

sunt tot aceleași vechi cuvinte noi

acum punte străvezie de cristal.

Și timp tot trece îngropat în timp

Sunt moș cu unghia răsfir

petale de migdal.

Țara lui Soron

A trecut războiul, dar cerul este încă o gură

fierbinte, dragon ce macină câmpuri de luptă

deznădejdi, suflete, speranțe.

Pe strada noastră lumea nu mai este aceeași:

doar un bătrânel culcat pe o carte deschisă, o

funcționară părăsită și doi-trei tineri care-și

privesc mâinile cu degetele albe, răsfirate.

Pantalonii, cămașa, pașii îmi sunt așezați frumos,

lângă cârciumă, îmi sunt mici acum și de aceea

i-am și promis cuiva venit de departe. Dar nu fi

trist, mi-au fost și mie doar împrumutați.

A trecut războiul, dar zilnic mă gândesc ce s-ar fi

întâmplat dacă nu m-aș fi reîntors și nu ți-aș fi

povestit despre țara lui Soron și desprea evadarea

din foc.

Anul trecut

Ar fi trebuit să fim deja plecați

Și în locul nostru să fi fost

Plantați pomi fructiferi

Sau altceva folositor.

În orice caz, asta s-a discutat,

Așa s-a promis!

Nu știu de ce, și nimeni

De fapt nu știe,

De unde și când au dispărut câini?

Trebuie să fi fost vreo neînțelegere.

Și acum bătrânilor le este frică

Și nu mai pot să plece.

Stau ascunși după perdelele

Căzute din cer

Anul trecut.

Prin vechi catedrale cathare

Mă întreb dacă ați știut

că în catedrale vechi cathare

sfinții, tulburați de pași străini,

de mirosul de om,

se sinucid?

Doar într-un singur loc

mai sunt supraviețuitori.

De aceea nu e de mirare

că la pagina patruzeci și șapte

și numai acolo

dintr-o ruină se aude un cântec

de durere, dar și de iertare.

Aceasta este pagina în care

noi ar fi trebuit

să fim arși pe rug.

Tutungeria

Într-un târziu mi-am dat seama

Că tutungeria din colț

De unde îmi cumpăr ziarele

- otrava mea zilnică -

a fost

clădită peste un mormânt.

Fiecare ziar are texte funebre

și mesaje de comunicare

între morți, cum ar fi:

- La câți metri ai putrezit?

- Acum nu mai simt umezeala!

                   sau

- Nici măcar aici nu pot scăpa de voi?

Până și țigările sunt altfel aici,

parcă inhalez suflete putrezite.

Și totuși e bine așa.

Mă gândesc cu groază

dacă vor dărâma tutungeria

și în locul ei

vor construi o creșă... !

Nebăgat în seamă cu brațele schilodite

Nebăgat în seamă

cu brațele schilodite,

artrotice

s-a prăpădit

          cel care

o viață întreagă

nu a sculptat

altceva, decât

răstignirea lui Cristos.

La înmormântare

          nu a venit nimeni.

Numai Dumnezeu.

Naufragiu

Am plecat să te caut

pe mare.

Eram în costum și pălărie

și marea era

de gală îmbrăcată.

Din cer oglinzi

ne reflectau

ținându-ne de mână

cu toate că noi

nu ne-am regăsit.

În adâncuri

veșnicul naufragiat

s-a înroșit la față.

Era gol și

gol pușcă a plecat

și nimeni

nu știe unde.

Eram în costum și pălărie,

eram plictisit,

eram naufragiatul veșnic

atunci când te-am regăsit.

Probabil

Probabil că oricât mă lupt

eu nu voi ajunge niciodată

să fiu din nou lut.

Probabil că sângele meu

este apa pe care

tu o bei.

Probabil că suntem împreună

doar pentru că făurim

cercei pe care luna

ni-i face cadou de nuntă.

Probabil că

aşa gândeam când

eram piatră.

Biblioteca cerului

Dintr-un cer prabusit, cazut ca o rana vie printre dealuri, case si oameni, dintr-un cer care se dezintegreaza undeva intre Soare si Pamint, cad nesfirsite mesaje umede. Si eu le citesc! Fiecare strop de cer cazut in ochii mei este o scrisoare, o odisee, un destin, iar hainele de pe mine, ude leorca si baltocile din drum, sunt bibliotecile cerului. Oricine poate citi marturiile cazute din cer ; orbii, surdo-mutii, sfintii, ticalosii, lupii si viermii. Si mai ales viermii, care stau de paza, dar si cu rabdare, rod timp, rod eternitate, transformind totul in ceea ce suntem.

-Linistete-te! Te rog sa taci, te rog sa nu-mi vorbesti aiurea in cap, fortindu-ma sa scriu cu totul altceva decit imi planificasem!! Tacere vreau, tacere…

Un colt de strada, un bulevard, pe care sunt obligat sa-l cuceresc, sa-l strabat, cu toate ca e complet gol, complet pustiu. Ma lupt cu el, pasindu-l hotarit si apasat si cu fiecare pas sunt tot mai convins ca acest drum nu duce nicaieri. Dar continui sa pasesc si alaturi de mine pasesc Prometeu, Ulise, Michelangelo, Isus Cristos si tatal lui Dumnezeu.

Calci greu in apa vie, calci in picioare cer, calci imortalitate si de aceea nu stii, nu intelegi! – Si iarasi, fara de voie, imi vorbesti in cap? Hai spune-mi esti tu, „Linistea” esti „Spaima”? Sau taci! De-a pururea sa taci!

……Si am ajuns acolo unde si bulevardul si ploaia brusc s-au terminat intr-o balustrada inalta de un schiop si jumatate. Aplecindu-ma putin in fata, pot foarte clar sa vad focul care incalzeste Pamintul, focul de care se tem cei care nu au pacatuit. Dar daca alunec si cad pina in centrul Pamintului, pot oare sa ma reintorc de mina cu Atlas. Si reintors, pot oare sa ard ca un sfat bun, ca o bucurie? Si daca ard asa, pe cine pot sa-l incalzesc, pe cine flacara mea poate sa-l lumineze, sa-l mistuie-n lumina din adincuri si sa-l salveze? Nu, nu-mi raspunde tu, Ulise si nici Tu, Doamne nu-mi raspunde. Sa vina un necunoscut si ala sa vorbeasca!

Acum e liniste deplina. Un fel de moarte cu ochii larg deschisi care inregistreaza totul, dar nu raspunde. Ce glas are Moartea? Cu ce cintec seducator, cu ce mars glorios sau cu ce soapta tainica ne atrage ca un magnet si ne trimite in murire? Sau poate ca intr-adevar este ne-murire, sau poate ca ne trimite intr-un cuvint necunoscut, care nu poate fi rostit de cineva inca in viata. Trebuie sa fii mort cu adevarat ca sa-i intelegi menirea, sa-l poti rosti, impartasi altora si atunci doar mortii te vor auzi, te vor intelege!?

Si ea, Moartea; ramine cu noi pentru intotdeauna, sau doar apare la balustrada, ne intinde mina si ne trece de partea cealalta? Ca apoi sa dispara ca o promisiune ne-implinita, lasindu-ne singuri sa pipaim intunericul sau lumina o eternitate? Eternitate care pare sa fie chiar mai lunga decit viata de toate zilele….

Cerul s-a ridicat pînă cînd încet, încet, a dispărut și mesajele lui umede nu mai pot ajunge pînă la mine. E liniște și nimeni nu-mi mai vorbește în cap. Să fiu oare mort? Mort pentru prima oară!?

Dimitrie Grama

POEMS OF DIMITRIE GRAMA

From Romanian by George Anca

The preacher

Every Sunday I was going

to hear him

on hard winter with  church

warmer than

          my basement room.

After sermon I took  hot wine

          getting ashamed sometime

when heart itself grew hot.

That's not why I went there

Some were saying

Of old preacher: flabby  

I did not listen to them

He spoke directly to me

About something I didn't understand

          on spirit.

It was hard winter

unforgivable sin.

I went to trial with great hopes

  

I went to trial with great hopes.

The judges had been

my brothers in arms.

We saved each other's life,

or better said:

I've saved often their life

being the best soldier.

And so many times they did

thank me in the mud

of trenches!

Now, after nearly two hours

it seems that they not even recognized me,

My brothers in arms

put me in chains.

Temporarily, only temporarily ...

I will be executed tomorrow morning.

When armies return

  

When armies return

some soldiers

speak another language,

a foreign language.

It seems that

only children still understand

watching them respectfully

and listening to them

with open mouth

When Death will knock to your door

  

When Death will knock to your door

you'll feel a big empty stomach

and shaking all over, with  soft knees

you'll go opening to her

thinking that she came too early,

unexpectedly,  you wanting to stumble on carpet

wanting to time it out 

wanting not  getting to door

yet something forces you to rush

to move as quickly

this time that

would haven't existed

and caught so between the front door

and  Death and you think that 

this moment will repeat itself  endlessly!

Disappeared in time

  

Precouciously  throwned  into  light

out of uterine sleep

cold hands touche me

and clamor compels me

to cry, to cry.

A universe opened low window

I climb on the new shore

and hardly get up.

And summer over winter passes

as scattered moments get asleep

in the eylids of old people...

Quikly slipping in time I still try by claws 

to scratch traces on crystal

Vain thought

I am still small, knowingly expecting to grow

on wind wing ...

Slowly I rose above the ridges

of mountains to see at a distance

icons

carried by ancestors on frail maiden shoulders.

Forgotten are they now and left in burden

where the tyrans of time protected by dark

prepared my end ...

My ankle was penetrated by fire spears

and  I died in their universe.

Blood red light

fills its mind 

left alone eye

turned inward cry!

I disappeared in time,

I disappeared in inner pray

new words open other gates

barely whispered words

rose  me from the darkness.

I knew you came from helplessness

brother in faith awaken conscience.

Together, good weight,

earth raises us

crucified in sun since the world

in  blue fan.

With uncertain step, embarrassed,

I search support for-both

and hear

they are all the same old new words

now transparent crystal bridge.

And time ever passes burried in time

I'm old man with fingernail scatter

almond petals.

Land of Soron

War past, but sky is still a hot

mouth, dragon grinding battlefields

despairs, O my soul, hopes.

On our street people are no longer the same:

just an old man lying on an open book, a

deserted clerk, two-three youths who

watch their hands, white, scattered fingers.

My pants, shirt, steps are nicely seated,

besides tavern, they are small now to me and thatfore 

I already promised them to someone came from far. But don't be

sad, they were also to me just borrowed.

The war past, but every day I think of what would have

happened it if I wouldn't returned to tell you 

about country of Soron and about escape

from  fire.

Last year

  

We should have already be left

And instead of us be 

Planted fruit trees

Or something else useful.

In any case, this was discussed,

So promised!

I don't know why, and no one

In fact doesn't know,

From where and when dogs disappeared?

It must have been some misunderstanding.

And now the elders are afraid

And can not leave any more.

They stay hidden behind curtains

Fallen from heaven

Last year.

  

By oldest Cathare cathedrals

  

I wonder if you knew

that in old Cathare  cathedrals 

The saints, troubled by  foreign steps,

by smell of man,

commit suicide?

In a single place

There are still survivors.

Therefore no wonder

that on page forty-seven

and only there

from a ruin is heard  a song

of pain but also forgiveness.

This is the page where

we should have

to be burned on the stake.

Tobacconist's

Much later I realized

That corner tobacconist's

From where I buy newspapers

- my daily poison -

was

built over a grave.

Every newspaper has funeral texts

and communication messages

among the dead, such as:

- At how many meters you rotten?

- Now I do not feel any moisture!

                   or

- Even here I can not escape from you?

Cigarettes are different here,

Like I inhale rotting souls.

And yet it's  better so.

I think with horror

if they'll tear down tobacconist's shop

and in its place

will build a nursery ...!

Unobserved with crippled arms

  

Unobserved

with crippled arms,

artrotic

perished

          the one

a lifetime

didn't carved

else, than

Christ's crucifixion.

at the funeral

          nobody came.

But God.

 

Shipwreck

  

I went by sea

in search of you.

I was in costume and hat

the sea was

full dressed.

From heaven mirrors

reflected us

hand in hand

Although we

haven't found again.

In depths

eternal wrecked

turned red at face.

He was naked and

stark naked left

and no one

knows where.

I was in a suit and hat,

bored,

shipwrecked forever

when I found you again.

Probably

Probably no matter how much I struggle

I will never get

to be clay again. 

Probably my blood

is water that

you drink.

Probably we are together

just for forging

earrings that moon

make to us wedding gift.

Probably

so I was thinking when

I was stone.

Haven Library  

Endless wet messages fall from a  collapsed sky, a living wound among hills, houses and people, from a sky which disintegrates itself somewhere between the Sun and Earth. And I read them! Every drop of heaven fell into my eyes is a letter, an odyssey, a destiny, and the clothes I wear, dripping wet, and  puddles in the way  are libraries of heaven. Anyone can read testimonials fallen from heaven; blind, deaf and mute, saints, scoundrels, wolves and worms. And especially worms that stand guard with patience, gnaw time, gnaw  eternity, turning everything into what we are.

- Quiet down! Please shut up, please do not talk to me crazy in the head, forcing me to write something completely different than I had planned ! Silence I want, silence ...

A street corner, a boulevard, which I am obliged   to conquer it, toramble through, although it is completely empty, completely deserted. I struggle with it, stepping to it decidedly and heavily, and which step I am   increasingly convinced that this path leads nowhere. But I continue to walk and with me walks Prometheus, Ulysses, Michelangelo, Jesus Christ and God the father.

You walk hard in living water, walk  heaven, walk immortality step and therefore do not know, do not understand! - And again, unwillingly, you talk in my head? Tell me, are you "Silence" are you "Fear"? Or shut up! For ever shut up!

......And I got there were both boulevard and rain suddenly ended in a  railing high of a limp and a half. Bending a bit forward, I can see very clearly  the fire that warms the Earth, fire  feared by those who have not sinned. But if I slip and fall up to center of the Earth, may I return by hand with  Atlas? And once returned, may I burn as a good advice, as a joy? And if I burn so, who can be warmed, who can be enlightened by may flame, devoured by  light of depths and saved ? No, do not answer you, Ulysses, nor thou, O Lord do not respond. Let come an unknown guy  and speak!

Now it is full silence. A kind of death  with wide eyes open that records everything, but not responding. What voice has Death? With what seductive song, what glorious march or what mysterious whisper  attracts us like a magnet and sends us into  dying?  Or maybe really it is no-dying, or sends us into an unknown word, which can not be uttered by someone still alive. You must be dead really  to understand its mission, to utter it, share to others and then only the dead will hear, will understand you!?  

And she, the Death, remains with us always, or only occurs at the railing, holds her hand and  move us to the other side? Then disappearing like an unfulfilled promise to us, letting us alone to touch darkness or light an eternity? Eternity that appears to be even longer than everyday life ....

The sky got high until slowly, slowly disappeared and his wet messages can not reach  me. It's quiet and no one speaks to me in the head. Am I  dead? Dead for first time!? 

Dimitrie Grama