Acesta-i
misterul, aceasta-i cheia timpului Ei!
Între veghe şi
somn, praful purtat de vânt
îi poartă vocea:
“Te iubesc prea
mult ca să te las să mă iubeşti!”
Între cuceriri şi
părăsiri, amintirea ta, uitarea ta,
Ai nevoie de
căldura focului, ai nevoie de răceala
gheţii,
Tânjeşti după
acele îndepărtate locuri, spre început te întorci.
De la dreapta la
stânga,
asemeni scrisului
dintr-o moscheie-sinagogă,
un ceas
se-învârte, spre spirala vieţii, în palma ei...
- Acesta-i
misterul, aceasta-i cheia timpului Ei!
Între malurile
aceluiaşi râu,
noi peisaje se
întind până la o nouă întâlnire
când inima va
începe iar să pulseze.
Sunt legaţi prin
soartă mai puternic decât orice gând,
memoria îi
avertizează:
- De mână veţi
trece prin îngheţata Poartă! Nu vă temeţi!
Când apare Ea
frunzele zboară bezmetice,
vântul toamnei
devine vineţiu.
Lacrimi apar pe
angelice geamuri, e o vreme ciudată,
de iubire nebună,
de Moarte, de Iubire şi Moarte.
De dincolo de timp
zâmbeşte Ea
având pe buze
mireasma începutului,
De dincolo de
timp, în timpul ăsta bolnav,
se întoarce să-şi
sărute iubitul.
Când apare El
oglinzile explodează,
în taina ţesută în
noapte,
un parfum sublim
îi ameţeşte sângele
la vederea unui
zâmbet răsfrânt.
Un dans mut în
care-au intrat.
În fiecare frunză
şi piatră sunt ascunse
lecţiile purtate
de şoaptele vântului.
Pe urmele lor se
vor întoarce până vor deveni UNU,
mereu se vor
căuta,
iar în moartea
ce-i va uni vor fi doar EU SUNT.
Irina Lucia Mihalca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu