Scena, oamenii ei,
readuc în actualitate autorul și POVESTEA STELEI FĂRĂ NUME
70 de ani de la primul spectacol, 71 de ani azi
20 mai de la moartea lui Mihail Sebastian
-
Fiecare om cu Steaua lui -
După
70 de ani de la primul spectacol, sâmbătă 16 aprilie 2016, la Ateneul Tătărași
–Iași, cu Bogdan Matei în rolul lui Marin Miroiu, profesorul, Cezara Fantu –
Mona, Grig- Genovel Alexa, pe un text plin de poezie, aparținând unor ani în
care bărbații mai purtau pălărie iar doamnele știau să fie elegante și decente,
reprezentarea a actualizat amintirile...
... Marin
Miroiu, un profesor de matematică și cosmografie dintr-un oraș de provincie,
descoperă o stea. Acesta cumpără de la București o carte foarte veche și destul
de scumpă, pe care o predă poștei să i-o aducă acasă trenul, totodată un atlas
ceresc care să-i certifice că el este cel care a descoperit steaua și nimeni
altul înaintea sa.
Chiar în
aceeași după amiază, profesorul merge la gara de domiciliu să ridice mult
așteptata carte, cumpărată! În aceeași seară și din același tren coboară în
gara cea mică și afumată – fără voia ei – o necunoscută, fără bilet de tren.
Profesorul o vede și i se oferă să o ajute, propunându-i, deși timid, să înopteze în casa lui până a doua zi, - zi
de leafă pentru el, când ar fi putut să-i ofere banii necesari pentru a cumpăra
biletul necesar întoarcerii cu trenul la București.
Necunoscuta
acceptă și cei doi, ca într-o adevărată poveste, se îndrăgostesc și petrec
împreună noaptea cea de pomină...
A doua zi,
de dimineață, la ușa profesorului bate
cineva, un bărbat bine, deosebit de elegant. Este Grig, iubitul bogat al Monei,
pentru care sosise aceasta... Cerută de soție de către Marin, profesorul, Monica,
fata fără biletul de tren, face o alegere care va schimba destinul
protagoniștilor...
Înainte ca
deznodământul poveștii să-l descopere fiecare de pe scaunul de spectator al
piesei de teatru realizată de Mihail Sebastian – STEAUA FĂRĂ NUME - scrisă într-o perioadă extrem de dificilă, o
comedie romantică, totuși, plină de emoții, de sensibilități, de lirism
tineresc, care, fără pauze, durează aproape trei ore, literar vorbind, să-l
ascultăm pe autor sau pe literați
confesându-se.
Mihail
Sebastian povestea că ideea piesei i-a venit în iarna anului 1942/43, când, ca
evreu a fost obligat să lucreze la halta Grivița, într-o iarnă grea, cu foarte multă zăpadă. În fiecare zi
lucra 12 ore, de la ora 6 dimineața și până seara la 6, timp în care trebuia să
fie prezent la detașamentul de muncă, la curățatul zăpezii. Muncind i-a venit
și ideea piesei, pe care nu spera să o vadă jucată. Nu spera la așa ceva, pentru
că atunci evreilor le era interzis să facă teatru, să apară numele lor pe
afișe. „Am rămas azi cu 200 lei de buzunar”, notează el în „Jurnal”. Se gândea
să vorbească cu Nicușor(Nicu Kanner) sau cu Sică Alexandrescu, să scrie piesa
împreună cu ei, ori, pur și simplu, să le vândă ideea, iar cu banii care i-ar
fi câștigat, putea să-și plătească datoriile acumulate, mai ales taxele la care
îl obligau legile Statului. Neplata acestor taxe însemna deportatea
datornicului.
Sebastian
concepuse proiectul pentru trupa Alhambra, rolurile le vedea scrise pentru Nora
Piacentini și Radu Beligan care erau membri ai trupei, Nora și cu Mircea
Septilici formau atunci pe scenă și în
afara ei un cuplu care se bucura de mare succes. Cei doi locuiau în vecinătatea lui Sebastian,
pe strada Antim, Sebastian la nr. 45 și ei la nr. 54. Septilici știa deja
subiectul piesei. I-l spusese Sebastian.
„Scrie piesa și te jucăm”, i-au spus cei doi în seară de 14 ianuarie
1943, mai ales că vecinul lor era un autor cunoscut, i se jucaseră și alte piese cu succes, „Jocul de-a vacanța”, de
exemplu.
Un timp Sebastian a lăsat ideea în
nelucrare. Scrie la Insula, citește, citește pe Balzac, umblă prin București în
căutare de bani. „Sunt încolțit de mizerie”, notează în Jurnal. Urmărește atent
ce se petrece pe teatrele de război, în
Rusia, în nordul Africii, conferința de la Casablanca. Citește „Prinde and
Prejudice”, Jane Austen. Apoi abandonează scrierea „Insulei” capturat de „URSA
MARE” cum se numește deocamdată „STEAUA
FĂRĂ NUME”. E îngrijorat de soarta lui de evreu. La 4 martie apare o nouă lege
antisemită (notează în Jurnal). Nu-și găsește locul în acest București ostil și
nesigur, scrie Stelian Tănase. „Sunt așa
de bătrân, așa de letargic, așa de scârbit, încât jocul ăsta, la care cândva
luam parte, nu mai are absolut nici un sens pentru mine” (Jurnal, p. 509).
„Tragismul războiului, holocaustul,
incertitudinile vieții de zi cu zi l-au adus în starea asta. Refugiul lui este
scrisul. Scrie de toate. Lucrează la
negru pentru diferite teatre, stilizează, traduce”, subliniază Tănase!
Ca să se liniștească, să se adune, face ce
face, și omul cu ideile-n lucru pleacă în județul Mehedinți, la Corcova, la
moșia unui prieten, Anton Bibescu, moment despre care scrie-n Jurnal „am
petrecut 9 zile de vacanță fericită”. Prietenul, cunoscându-i și înțelegându-i
proiectul îl îndeamnă să și-l perfecționeze, să-l facă piesă de teatru mai
repede, singurătatea de aici îi priește și este tentat să încerce cu ea chiar
și în străinătate, la Londra, să se joace mai întâi acolo...
Revine acasă la el, în București, își reia
vechile preocupări, muncile obligatorii, traducerile, stilizarea textelor, cele
pentru teatrul unde lucra Sică Alexandrescu, mai ales. Preocupările îi devin tot
mai diversificate, îngrijorătoare, mersul războiului, atmosfera politică,
supraviețuirea, a lui și a celor din jur. Veștile nu-s bune. Goebbels amenință
la radio, când este informat că Wilhelm Filderman, șeful comunității evreiești,
este deportat, scrie în Jurnal: „Trăim fiecare singurătatea noastră, ca în
niște celule de sticlă. Putem schimba saluturi, zâmbete – asta e tot”,p.515.
...”Lucrez între 5 și 8 ore la traducerea
din Jane Austen..., notează referindu-se la „Prinde and Prejudice”, care-l ține
departe de piesa-proiect. Aș fi vrut să pot da manuscrisul la sfârșitul lunii,
pentru ca astfel să am cu ce plăti chiria. Ce mă voi face nu știu. Rămân din
nou fără bani. De unde să găsesc cei 100.000 care mi-ar permite să trec acest
nou hop? E de mirare că trăim încă – dar sunt prea obosit și pentru a mă mai
mira”, scrie în iunie la pagina 517.
Face pauză cu tradusul. Stilizează „Paharul
cu apă” de Eugen Scribe, pentru Sică Alexandrescu. Primește o nouă invitație la
Corcova de la Anton Bibescu. Este luna iulie. Sebastian este preocupat de
soarta războiului, are loc marea bătălie de la Kursk. Nemții și italienii sunt
înfrânți în Nordul Africii. Anglo-americanii debarcă în Sicilia. La 26 iulie
demisionează Mussolini. După trei zile, Sebastian pleacă la Corcova, de unde va
reveni la București după 37 de zile, timp suficient ca unul ca el, harnic și
stăruitor,să scrie primele două acte ale piesei care, citite gazdelor, soții
Bibescu, plac.
Sosit în București la 3 septembrie 1943,
primește vestea capitulării Italiei. Nu are liniștea necesară pentru a-și
continua piesa. Scrie în Jurnal: „Ce îmi lipsește este o casă. Prea mult timp
pierdut, prea multă dezordine. Mă obosesc inutil cu lucruri stupide... Probabil
că dacă aș avea o casă a mea, aș duce o viață mai ordonată...”
Frământat de aceleași gânduri negre iarăși
notează: „Sunt mereu îngrijorat de soarta noastră. Mă tem de un act de
autoritate german, care să restabilească scurt moralul politic în întreg
Sud-Estul prea șovăitor, prea impresionat. Un pogrom rapid e încă în
posibilitățile situației”, p. 526, și în următoarea, 527 – „Nu încerc să pun
ordine în „iudaismul” meu. Am fost seara la templu...”; „Citim, lucrăm, vedem oameni, mergem la
spectacole, ascultăm muzică, facem proiecte, dar dincolo de toate astea e umbra
dezastrelor care încă pot veni”, p.532.
Viața mai relaxată readuce în atenție
STEAUA FĂRĂ NUME. Este meritul Norei Piacentini. În seara de 13 decembrie 1943,
ea împreună cu Mircea Septilici, întorși de la vizionarea unei piese, trec pe
la Sebastian. Acesta scoate dintr-un sertar rodul muncii de la Corcova, citesc
cele două acte, le comentează îndelung și autorul consemnează succesul în Jurnalul
său: „Piesa place.Efect fulgerător.Mare entuziasm”,p. 536.
Impedimente destule. Cum să fie montată?
Sebastian era evreu. Legile rasiale – în vigoare. Sebastian era dispus să o
ofere oricui ar fi putut să o valorifice, să confirme opera. Avea mare nevoie
de bani. Acoperirea numelui de evreu cu un altul era infracțiune. Se pedepsea.
Nicu Vlădoianu, patronul sălii Alhambra, care știa amănuntele, îi găzduia.
Regizorul Soare Z. Soare accepta și el să fie regizorul textului, chemat la
colaborare de Nora. Singurii membrii ai trupei care nu cunoșteau adevăratul
nume al autorului erau Marcel Anghelescu și Radu Beligan. Regia colectivă a
conspiratorilor „conturează scenariul acoperirii autorului”, cum se exprimă
Stelian Tănase într-un comentariu al său, alegând ca autor al piesei un nume
literar dar fictiv, Victor Mincu. Și odată cu numele autorului textului, este
hotărât și schimbarea titlului din „Ursa Mare”, în altul mai comercial „STEAUA
FĂRĂ NUME”. Piesa este citită în distribuție, fără ca autorul să fie de față.
El îi aștepta pe conspiratori cu rezultatul într-o cafenea din apropiere. „Actorii sunt entuziasmați. Piesa este o
capodoperă!”, i-a confirmat la telefon regizorul Soare Z. Soare.
Până
la 21decembrie este scris și actul III al piesei. “Terminat azi actul III de la Ursa Mare.
L-am scris repede, de vineri noaptea până azi, marți, grăbit, puțin mecanic,
aproape fără răgazul de a reciti. Azi noapte dopat cu cafea neagră am lucrat
până la 4 dimineața”, menționa în “Jurnal”
Sebastian.
Intrată în repetiții, în lipsa autorului,
toată lumea se întreba cine era acest Victor Mincu? Soare Z. Soare explica
celor care voiau să-l asculte – el avea acum răspunderea spectacolului – că
acest autor este un debutant din Galați care i-ar fi fost chiar profesor. Cât privește
Sebastian, acesta a spus într-un interviu din toamna 1944 pentru revista
Cortina: „Personajul astfel inventat avea să devină pentru noi, cu vremea, o
grea povară. Cât l-am utât pe acest Victor Mincu! “
Pe măsură ce se apropia premiera, tot mai
mulți erau cei care doreau să-l cunoască pe autor ca persoană fizică, nu numai
jurnaliști dar și actorii. Cel mai insistent era Radu Beligan, mai ales pentru
că el juca rolul profesorului Miroiu și ar fi vrut să discute cu autorul despre
personaj. S-a scris și că, atât de insistent era, într-un turneu, când trupa
s-a oprit la Galați,maestrul de astăzi a ținut foarte mult să se vadă cu acest
Victor Mincu, pe care îl interpreta. L-a căutat și pe la Liceele din oraș, pe
la poliție...
Cu două săptămâni înaintea premierei, în
presă a apărul un articol semnat de Mircea Ștefănescu, și el dramaturg, care
citind piesa,în manuscris,primit de la cineva din personalul teatrului, saluta
cordial pe tânărul debutant Victor Mincu, ca pe un autor de mare perspectivă a
teatrului românesc! Și alte articole în presă vorbeau despre valoarea
debutantului căruia i se aștepta premiera la 1 martie, la Alhambra, fără a i
se fi văzut fața.
„De la bănuială la insinuare, de la
insinuare la delațiune, calea nu e lungă. În pagina teatrală a unui cotidian
politic, astăzi dispărut, cineva cerea Direcției Generale a Teatrelor să facă
lumină în această gravă chestie...”, își amintea Sebastian în același interviu
din toamna 1944, despre care am amintit. „Cine este autorul piesei Steaua fără
nume? Nu e un debutant, nu e Victor Mincu. Noi îl cunoaștem foarte bine... Este
Mihail... Sadoveanu!”, se scria în reportajul pe trei coloane.
Apropierea numelor lui Mihail Sebastian de
Mihail Sadoveanu, era voită, susține Stelian Tănase, și explică împrejurarea.
Articolul fusese scris de N. Carandino care îl cunoștea pe autor, era prietenul
lui Sebastian și nu voia să-i dezvăluie numele pentru a evita
tocmai...consecințele.
Soluția salvatoare a fost găsită. În ultima
clipă, un avocat Ștefan Enescu, soțul actriței Aglae Metaxa, din același bloc
cu Piacentini și Septilici, a aceptat, de ochii și urechile opiniei publice,
dar și să păcălească autoritățile, să
fie „autorul piesei” care își aștepta premiera. Pentru aceasta a fost nevoie,
ca în cele câteva zile rămase, pentru a
nu mai exista „adevărul ca probă”, a fost ars manuscrisul lui Sebastian, iar
avocatul Enescu a copiat de mână toată piesa, pentru a face el proba că este
„autorul”.
Așa, Soare Z. Soare, regizorul, însoțit de
Ștefan Enescu, alias Victor Mincu, și Nicu Vlădoianu, au prezentat la Direcția
teatrelor Dosarul cu documentele cerute, convingându-i că avocatul Enescu este
autorul piesei Steaua fără nume.
Explicația gestului: avocatul Enescu, de
aceeași meserie cu Sebastian, era și el un mare iubitor de cultură, fusese și
colegi la liceul Nicolae Bălcescu din Brăila, publica în presa literară, și ca
vecin cu Septilici îi acceptase propunerea.
Premiera, după atâtea emoții, a fost
prezentată în seara de 1 marte 1944 pe scena Teatrului Alhambra în distribuția
și ordinea intrării în scenă a lui Marcel Anghelescu în rolul șefului de gară;
I. Șerbănescu – un țăran; Radu Beligan – profesorul; C. Iordănescu – Ichim;
Nora Piancentini – d-ra Cucu; Nineta Gusti – o elevă; N. Tomazoglu – Pascu; G.
Basmagian – conductorul; Maria Mohor – Necunoscuta; V. Brezianu – Udrea; Mircea
Septilici- Grig.
Director de scenă – Soare Z. Soare.
Decoruri – Mircea Septilici.
Un spectacol în care comedia se împletește
cu drama, recomandat cu căldură tuturor iubitorilor de cultură.
Emoțiile nu s-au încheiat odată cu
consumarea premierei. La câteva zile după ea, Neagu Rădulescu a publicat mai
multe caricaturi ale actorilor și o anagramă, întrebându-se iarăși, „cine este
autorul piesei”. Literele anagramei dădeau răspunsul: ”Mihail Sebastian”. La
exact cinci zile după premieră a apărut un articol în „Universul”, semnat V.
Mardare, cu titlul: „Camuflaj în teatru”, în care spectacolul era atacat și din
nou se punea aceeași problemă, „cine este adevăratul autor al piesei jucate”.
Fără a fi intimidat de virulența atacului,
avocatul Ștefan Enescu obține un drept de replică care apare a doua zi în
„Universul”, susținând curajos că el este autorul piesei „Steaua fără nume”,
moment după care campania de presă se oprește aici.
Piesa s-a tot jucat, a pus-o în scenă și
Sică Alexandrescu la 16 august 1944 cu trupa Comedia, cu mare succes, cum se
întâmplă și astăzi, în Tătărași-Iași,în aprilie 2016, cum s-a mai spus, numai
decorurile și spectatorii diferă. Atunci foiau locomotivele, peroanele erau
înțesate de lume, acum e calm, trenurile sosesc
rar, rar, cele de marfă au și mai dispărut, cei care le încărcau sunt
plecați peste hotare, să trimită mâncare acasă copiilor, părinților și
bunicilor dacă mai sunt.
Spectatorii la teatru? După plecarea fetei,
a Necunoscutei, a Monei din decorul creat, totul revine la normal, doar pe cer
rămâne și azi o Constelație, ce-i poartă încă numele – Mona- și Sebastian – Mihail
Sebastian, acolo unde se află se bucură...
Fiecare cu Steaua lui. Istoricul literar,
care se ocupă de implicațiile conspiratorilor despre care am relatat, spune că aceștia au avut destinul lor, care mai de
care mai tragic. Soare Z. Soare a murit la 24 august la podul Băneasa ucis de
un glonț poate nu din întâmplare tras asupra lui de o patrulă militară,
oarecare. Nora Piacentini s-a sinucis în 1946. Mircea Septilici,ajuns în 1950,
intră la închisoare, condamnat pentru delicte politice, iar în anii 70 reușește
să emigreze și... moare departe de țara în care își construise Steaua cea
mare... Nicu Vlădoianu, rămas acasă, s-a sinucis în 1948 în urma unei drame
sentimentale ori pentru că intrase în falimant după un turneu în Egipt, că
atunci, imediat după război, falimentul nu aducea beneficii ca acum, după 1989,
cum reușesc parlamentarii noștri să șlefuiască legile peste noapte și în
perspectiva cauzei lor.
Cât privește Mihail Sebastian, acesta,
autorul de drept la Steaua fără nume – Mona, Mona Mohor, soția lui Victor Ion
Popa – nu cred că dintr-o întâmplare, la 20 mai 1945 – iată, chiar azi,71 de
ani, a fost călcat de un camion care mergea la Hale, undeva pe lângă biserica Nicolae
Vlădica. A fost un accident sau un asasinat? se întreabă presa și astăzi. Poate
pentru că îl cunoștea pe Lucrețiu Pătrășcanu cu care, ca prieteni, lucrau
împreună la România Liberă și s-a retras din redacție la sfârșitul lunii septembrie 1944, când în
locul lui a venit Grigore Preoteasa, omul lui Gheorghe Gheorghiu- Dej, Pătrășcanu
era în disgrația la amândoi, inclusiv a Anei Pauker, șefa comunișilor români în
URSS.
Ion
N. Oprea
20 mai 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu