miercuri, 29 iunie 2016

COPILUL CU INIMĂ DE AUR







Demult, tare demult, când soarele se fugărea cu luna pe cer, împiedicându-se de aștrii, aflați într-o dezordine înșelătoare dar sublimă, unde se prindeau cu toții în hora vieții, din care se nășteau alți aștrii eterni la sânul universului necuprins, când, pe pământ, toate viețuitoarele pământului vorbeau aceiași limbă și lupul păștea alături de oaie, undeva spre soare răsare, în Țara Negurilor si a Uriașilor, se afla Ținutul Geto-Dacilor. 
Acel ținut, era stăpânit tocmai de ființe scoborâte din Fii Lumini, cei aidoma Zeilor de Început, conduși de Unicul Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu, la care și Marele Stăpân și Inițiat Zamolxe, făuritorul Legilor Blajine, împreună cu Likanos- cel întocmai ca lupii, i se închina cu smerenie. 

Tare frumoasă și liniștită, era viața locuitorilor din Ținutul Geto-Dacilor, iar zilele lor nu erau deloc puține, ajungând să trăiască chiar vârste matusalemice, tocmai din lipsa de griji, uitați parcă și de Ceifator- Zeul Întunecat din Ținutul Morților
Pacea și armonia, cântările și voia bună, mai ales în zile de sărbătoare, umpleau Agora- piața centrală, unde se adunau cu toții pentru sfat sau petrecere, iar Mama Natură, le-a dăruit acelor oameni, un pământ bogat și roditor, poame din belșug, o apă rece ca gheața și dulce ca mierea, turme de oi și capre, ce pășteau pe golurile alpine, aproape de piscurile munților cu tâmpla ninsă, la răcoarea brazilor, frați și ei cu Cei din Vale, din Ținutul Geto-Dacilor. 

Ca toate lucrurile să fie orânduite, după felul și trebuințele lor, Unicul Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu, le-a dăruit acelor oameni, prin Zamolxe Străbunul, trei surse de inspirație divină, ce aveau să-i călăuzească, de-a lungul vieți lor; Înțelepciunea Lumilor Văzute și Nevăzute, Piatra Sacră- ruptă dintr-o tânără stea și Sfântul Arc Ceresc- de la facerea lumilor, cu sublimele sale culori divine, ce amintea legământul făcut dintre divinitate și oameni, învățându-i totodată, cum să folosească acele daruri neprețuite. 

Cei din Vale, trebuiau să folosească Înțelepciunea Lumilor Văzute și Nevăzute, pentru a cinsti și a propovădui viața, așa cum era ea, în acel ținut binecuvântat de Creator, unde, în marea sa dragoste față de acei oameni, a îngrămădit toate cele de trebuință, încă și mai mult pe deasupra. 

Ori de câte ori pământul era adâncit în bezna cea adâncă, trebuiau să scoată la iveală Piatra Sacră, păstrată în adâncurile Muntelui Sfânt, pentru a face lumină și a da căldură, pentru a dărui sănătate și vindecare, celor mai puțin favorizați de soartă, precum și pentru a-i înspăimânta pe venetici, născuți din colb de copite și mâncători de păstramă crudă, bătucită pe crupa calului, ce pofteau cu nesaț la acel pământ binecuvântat de Creator- Ținutul Geto-Dacilor. Aceștia, trebuiau să privească la Sfântul Arc Ceresc, cel într-o mie de culori divine, atunci când viața lor era pusă în primejdie într-un fel sau altul, cerând astfel Creatorului scut și platoșă cerească, pentru ei și familiile lor, pecetluind astfel legătura strânsă dintre oameni și divinitate. 

Zamolxe Străbunul, a mai primit de la Unicul Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu, Înțelepciunea Divină necesară întocmirii Legilor Blajine, pentru a le folosi și totodată respecta, dând valoare vieții, asigurând propășirea geto-dacilor, pe acele meleaguri sfinte. Acele legi, dăruia celui ce și le însușea, puteri nebănuite, putând dobândi cunoștințe despre astronomie, astrologie, fizică și matematică, științe despre natură, elemente de natură mistică despre lumile trecute și cele ce or să vină, devenind la fel de înțelepți și cunoscători, ca și înaintașii lor, Fii Luminii- urmașii Zeilor de Început. 

Firul vieții, se scurgea domol, în acel ținut binecuvântat și toate lucrurile și-ar fi urmat rumul firesc, stabilit dintru început de Marii Străbuni, iar Moș Timpul, tânăr fiind și novice în țeserea anilor, ce abia de-i crescuse tuleiele, mai mereu își uita suveica năzdrăvană prin peșterile Muntelui Sfânt, unde își avea sălașul împreună cu Zamolxe Străbunul, luându-se cu joaca printre aștri- feciorii luminoși ai universului infinit, fără să se mai gândeasc el la firul vieții, ce se torcea domol în ghemul veșniciei, lăsând oamenii să se bucure de viață lungă, plină de pace și voie bună. Ceva neașteptat și înspăimântător, avea să le umbrească viața Celor din Vale, pentru veacuri întregi. 
Îngerii căzuți, fii ai întunericului de nepătruns, vrăjmașii eterni ai oamenilor, s-au gândit că este timpul să îi distrugă și să-i piară, pentru a le lua locul în Ținutul Geto-Dacilor și al Uriașilor, laolaltă cu slugile lor, născuți în corturi și din colb de copite. 
Astfel, din Gheena Iadului cel Adânc și Întunecat, s-a născut din duh Vrăjmașul Negru, ce a devenit căpetenia Îngerilor Căzuți. Acest duh, era înconjurat de toți criminalii, setoși de sânge din stirpe divină, iar slugile lui fidele erau toți cei care fuseseră născuți din păcat, laolaltă cu sodomiștii și gomoriștii. 

Prin tertipuri, înșelăciuni și minciuni, Vrăjmașul Negru, a reușit să întoarcă pe Fii Lumini, viteji și înțelepții geto-daci, de la credința cea adevărată, în care se născuseră și crescuseră de generații întregi, reușind totodată să-i întoarcă, unii împotriva altora, urându-se neam și frate fără deosebire, vânzându-se unii pe alți pentru un pumn de bănuți, îmbrățișând erezi cumplite, nicicând folosite pe acele meleaguri sfinte, uitând cu toții că ei sunt născuți din urmașii Zeilor de început, ce au colonizat acest pământ bun și frumos, binecuvântat de Unicul Dumnezeu, Cel Adevărat și Veșnic Viu. 

Astfel, tot ce era mai sfânt și divin, pe teritoriul geto-dacilor, s-a transformat ca peste noapte, în cea mai cumplită erezie și neascultare față de Legile Sfinte, iar oamenii au devenit încetul cu încetul răi și avari, au nesocotit până și darurile primite de la Creator, primite tocmai pentru a le asigura continuitatea lor spre veșnicie. 
Dacă cineva s-ar fi reântors să viziteze Ținutul Geto-Dacilor, nu ar mai fi recunoscut acele locuri.Totul părea dezolant, pănă și aerul era încărcat și îmbâcsit de miasme ce păreau venite din fundul iadului. Pământul, nu își mai dăruia bucuros roadele sale, totul era ars de un soare ucigător, apa nu mai era ca altădată rece și dulce ca mierea, devenind sălcie, cu un gust ciudat ca de putregai, adus parcă tot din străfundurile iadului, de Vrăjmașul Negru. Păsările cerului nu mai ciripeau vesele și gălăgioase, atunci când ziua se răzbuna pe noapte, în Ținutul Negurilor și Uriașilor- Ținutul Geto-Dacilor. 

Înțelepciunea Lumilor Văzute și Nevăzute și-a pierdut din esență, iar Piatra Sacră și-a schimbat culoarea din purpuriu într-o culoare pală și indefinită, pierindu-i strălucirea orbitoare. Sfântul Arc Ceresc cu cele o mie de culori sublime, nu s-a mai zărit pe cer, iar Legile Sfinte Blajine- Cartea Cărților, a fost aruncată, într-un colț prăfuit al unui ungher întunecat și uitată de toți. 

Veacurile s-au scurs rând pe rând, iar Creatorul degeaba arunca Sfântul Arc Ceresc, pe Bolta Azurie, cu culorile sale izvorâte parcă din eternitatea universului necuprins și infinit, pentru că alți oameni s-au născut din Fii Lumini, ce nu-și cunoșteau adevărata geneză, neștiind că ei sunt urmașii Zeilor de Început, ce și-au avut sălașul în ținutul carpato-danubiano-pontic, România de astăzi. 

Însă cum Creatorul îi iubea pe acei oameni, a decis să-i salveze din ghearele Vrăjmașului Negru și să-i reîntoarcă, la adevăratul sens al vieții; trăirea în pace și armonie, învierea vechilor valori divine, stabilite de la începutul timpurilor, pentru a asigura continuitatea lor întru eternitate, ca Fii ai Lumini ce sunt. 

Astfel, Creatorul și-a aruncat ochii peste familia unui om sărman, trecut de prima tinerețe. Era numai el, un om înalt și bine făcut, ce își mai păstra încă vigoarea tinereții chiar dacă pe la tâmple începuse să-i răsară fire albe și mai era doar soția, o femeie plăpândă și bolnăvicioasă, cu sufletul mereu îndurerat după cei doi copii; un băiat și o fată, ce s-au prăpădit, în timp ce adunau vreascuri, răpuși fiind de un urs mare și fioros ce trăia într-o cavernă, la marginea Muntelui Sfânt. 

Mesagerul Divin, a fost trimis de Creator la casa acelor oameni, vorbindu-i astfel femei, în timp ce aceasta se odihnea, după o zi de muncă istovitoare: 

-Femeie, vei naște un prunc, căruia îi vei pune numele de Getic- Copilul cu Inimă de Aur, căci get va fii din neamul geților și va avea inima cu totul și cu totul din aur. Acest prunc, va salva neamul altădată sfânt al geților, urmașii Fiilor Lumini, dăruind câte o bucățică din inima sa de aur, fiecărui om din neam, oprindu-și pentru sine, ultima bucățică, ce-l va ține mai departe în viață. 
Acestea fiind spuse, Mesagerul Divin, s-a ridicat la cer într-o flacără purpurie, iar femeia s-a deșteptat din somn, buimacă încă de pe urma acelui vis neașteptat, căutând din ochi pe bărbatul său, dar acesta plecase, de cu noapte, destul de departe, la ogorul ce-l avea la marginea cetății, să prășească ultimele rânduri ale puținului porumb sfrijit, uscat de soarele din ce în ce mai arzător. 

Îngândurată, dar cu o lucire vie și plină de speranță, în ochii săi de un azur-albastrul cerului, femeia, se spălă și se îmbrăcă iute, apoi o luă la fugă de-a dreptul prin livezi și grădini, sa-i ducă soțului ei, neașteptata veste, ce-o primise de la Mesagerul Divin. 
În fuga sa, femeia, nu lua seama la nimic, nici la iarba câmpului ce își recupera culoarea verde vie, așa cum era altădată, nici la florile ofilite ce își recăpătau ca prin farmec, minunatele culori vii, împrăștiind în aer o mireasmă divină, iar păsările cerului mirate parcă de ce se întâmpla în acea dimineață, ciripeau vesele și gălăgioase, începând la unison o sonată din cea mai aleasă, demnă de toți zeii, vestind salvarea neamului altădată sfânt, ce încă se găsea condus de Vrăjmașul Negru. 

Natura întreagă se trezea la viață într-o explozie de culori feerice, iar râurile de munte ce șerpuiau de-a lungul țării geto-dacilor, trecând peste dealuri și câmpii, își dăruiau din nou bucuroase, apa rece ca gheața și dulce ca mierea, răcorind oameni și animale. Soarele arzător și nemilos, ce nu mai departe de o zi făcea atâta prăpăd, își diminuă din intensitatea distrugătoare, ajutând și el natura, la reconstruirea acelui ținut, vrând parcă să-și ceară iertare de suferințele îndurate fără voia lui, de Cei din Vale. 
Când, în sfârșit femeia ajunse lângă bărbatul său și povestindu-i dintr-o suflare visul avut, în noaptea ce abia se terminase, au hotărât să plece imediat la templul Muntelui Sfânt, urmând să locuiască acolo un timp nedeterminat, pentru a feri pruncul sfânt de Vrășmașul Negru ce putea să-i facă rău, știind că acesta nu s-ar fi lăsat înfrânt, cu una cu două, de orișicine ar fi dorit să salveze neamul altădată sfânt. 

Au plecat așadar, cu binecuvântarea Unicului Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu, la templul Muntelui Sfânt, ce se găsea în paragină și pustiu, luând cu ei bruma de haine și puținele lucruri, ce le trebuiau și le-ar fi fost de ajutor. Templul, a fost reparat în scurt timp, iar Moș Timpul a primit poruncă de la Marii Străbuni, să lase zbenguiala printre stele și să zorească fără preget, nașterea pruncului. 
Nimfele apelor și zânele pădurilor, hălăduiau ca și altădată prin împrejurimi, laolaltă cu panii păroși și cu copite de țap- aezi cântăreți din flaut și nai, prinzându-se cu toții în hora vieții, împreună cu ciobanii ce-și aveau oile la păscut prin golurile alpine și pădurile ce înconjurau protector, Muntele Sfânt. 
Auzind că Templul Sfânt a fost reparat și că a sosit acolo un bărbat și o femeie ce avea să nască un prunc sfânt, după ce s-au sfătuit cu toții, au hotărât să asiste și să ajute cum putea fiecare, ca femeia să-și nască pruncul în pace și liniște. 

Pentru prima dată, după veacuri întinse, au fost scoase și darurile sfinte primite de la Creator, ce au rămas prăfuite în negura uitării, într-o cavernă ascunsă din Muntele Sfânt. Acestea au fost cercetate, așa cum se făcea în vechime, dându-le speranță și puteri nebănuite, pentru a distruge Vrăjmașul Negru, tiranul și diabolicul stăpân al locuitorilor din Țara Negurilor și a Uriașilor- Țara Geto-Dacilor. 
Lupta a fost grea, pierderi au fost mari și de-o parte și de alta, dar Vrăjmașul Negru a fost înfrânt și trimis spre a fi judecat la Marii Străbuni, împreună cu toți ce-l ajutase să supună de veacuri întregi, poporul geto-dac. Acesta, a primit pedeapsa cruntă dar dreaptă, aruncat fiind într-o temniță, înconjurată de razele stelei cu zece colțuri și de doi câini ciobănești mioritici, dăruiți de ciobanii din împrejurimi. 

Toate lucrurile și-au urmat cursul firesc, stabilit dintru început de Unicul Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu, împreună cu Zamolxe Stăpânul- făuritorii Legilor Sfinte Blajine, iar Getic- Copilul cu Inimă de Aur, creștea într-un an ca alți copii în zece, puternic și înțelept, demn de învățăturile primite de Marele Inițiat și Preot, Deceneu. 
Getic, pe la vârsta de 18 ani, devenise un tânăr de toată frumusețea, înalt și zvelt, puternic, cu o privire pătrunzătoare, ce parcă citea până în străfundul minții orcărui om- un adevărat Fiu al Luminii, scoborâtor din Zeii de Început. Toată înfățișarea sa, inspira o bunătate fără asemănare, fața era divină și răspândea o lumină albă-aurie, deosebit de strălucitoare, iar în mijlocul pieptului strălucea inima din aur, ce strălucea asemenea soarelui. 

Într-o zi, pe când Getic, se plimba prin grădina din spatele Templului Sfânt, meditând la rostul lui și al fraților săi geto-daci, a fost vizitat de Moș Timpul, trimis de Marii Străbuni, pentru al înștiința că vremea pentru misiunea sa, a sosit. După ce pregătirile pentru întoarcerea în cetate s-au terminat, Getic, a primit binecuvântarea zeilor și după o zi și o noapte, a ajuns în cetate, în mijlocul Agorei Centrale. 
Nu a trecut multă vreme și a fost recunoscut de toți cei care treceau pe lângă el, iar Agora Centrală s-a umplut de oameni, ba, chiar cetatea întreagă, devenise neîncăpătoare de geto-dacii, ce veniseră să primească bucățica de inimă din aur, dăruită de Getic, pentru a fi salvați și curățiți sufletește, de toate relele, aduse de Vrăjmașul Întunecat. 

Suindu-se pe piatra de marmură albă, cu irizații auri și roșu-violet, sculptată după modelul stelei nordului, în raze în zece colțuri, Getic, și-a început o cuvântare, ce împreună cu bucățica de inimă din aur din piept, ce o dăruită fraților săi geto-daci, avea să le fie salvarea veșnică, împotriva celor născuți din colb de copite, dornici de pământ străbun: 
- Frații mei, văd că ați venit cu toții și sunt bucuros, să mă aflu iarăși printre voi! A sosit clipa cea mare, a izbăvirii neamului.Unicul Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu, împreună cu Părinții Neamului Sfânt Geto-Dac, Zamolxe Străbunul, Likanos-Lupul Alb, Deceneu-Mare Preot și Mare Inițiat, la fel ca și Pitagora-get și el de origine, dar trăitor pe marginile sterpe ale Eladei, Zaharia al evreilor, Zoroastru al indienilor, Moș Timpul- cel ce ține în stăpânirea sa, taina scurgerii clipelor, precum și druizii din munții scoților și Țara Galezilor, m-au îndemnat la ascultare, în toată acea vreme când am fost sus, la Templul din Muntele Sfânt. Pentru a fi salvați, iată ce trebuie să știm și să respectăm cu toții, frații mei născuți din veșnicia absolută: 

- Nimic nu este nou sub soare, ce este nou- vechi a fost, iar ce a fost, o să mai fie iară. 
- Va veni negreșit ziua, când, cu toții vom fii chemați, să dăm socoteală pentru faptele noastre. Fiți din cei ce merg fără de păcat și cu chipul senin, în fața scaunului de judecată a lui Dumnezeu Cel Veșnic Viu, ce împreună cu Marii Străbuni, ține socoteală, peste toate cele văzute și nevăzute. 
- Nu vă umpleți mintea și inima cu eresuri și făcături înșelătoare, venite de la Vrăjmașul Întunecat, pentru că el dorește doar pieirea Neamului Sfânt Străbun. 
- Luați atitudine, fiți uniți în cuget și simțiri; nu mai acceptați, ca alte neamuri venite din nimicnicia unui pământ stricat de nelegiuiri, să vă conducă în propria voastră țară. Să fiți voi stăpâni peste pământul ce va fost dat spre moștenire și nu acei oameni, asemuiți cu viermii pământului, născuți din colb de copite și din deșertăciunile unei lumi spurcate. 
- Iertați-vă micile supărări ca frați din neam ce sunteți, pentru că numai astfel se poate ajunge la uniune și unitate de neam. 
- Iubiți-vă ca frați din neam străbun, pentru a crea acea unitate și uniune, necesară împotriva tuturor celor care vă doresc pieirea. 
- Striviți capul fiarei, ori de câte ori aceasta și-l va ridica, pentru că numai astfel veți asigura continuitatea voastră, pe acest pământ sfânt străbun. 
- Alungați dintre voi, pe toți cei care și-au vândut sufletul Vrășmașului Întunecat, luați atitudine împotriva iudelor și nebunilor, ce se vând, pentru un pumn de arginți și poziții sociale. 
- Curățați-vă, de tot ce este contrar Legilor Blajine- sfintele legi ale firii, pentru că numai astfel ve-ți avea o societate sănătoasă și înfloritoare. 

-Ar mai fi multe de spus, dar Moș Timpul, chiar dacă-mi este bun prieten și sfătuitor, mă zorește să îmi împlinesc destinul. Tot ce aveți nevoie, ve-ți găsi în mintea și sufletele voastre- căutați adânc acolo. Totul este scris în voi, trebuie doar să descoperiți acest lucru; cercetați în sufletul vostru și ve-ți găsi cu siguranță răspunsul la întrebări ce pot apărărea într-o situație sau alta, pentru că în fiecare dintre voi, este scrisă veșnicia neamului nostru.Când vă va fii mai greu, gândiți-vă la străbunii voștri; cereți-le ajutorul, iar ei vor scoborî din înaltul cerului, pentru a vă apăra, pe voi și pe pământul sfânt străbun. Mai aveți și cele trei daruri neprețuite, nu pregetați să le folosiți. 
Acestea fiind spuse, Getic- Copilul cu Inimă de Aur, le-a cerut fraților săi, din neam sfânt străbun, să vină fiecare pentru a-și primi bucățica de inimă din aur, pecetluind astfel cu Pecetea Sfântă, salvarea lor din Gheena Întunericului, în care au fost aruncați cu voia sau fără voia lor, în clipe de rătăcire a minți și a sufletului, chinuiți de Vrăjmașul Întunecat. 

Rând pe rând, oamenii au trecut prin fața sa, primind fiecare bucățica de inimă din aur promisă. Au fost mulți, destul de mulți și toți au fost salvați, dar nimeni nu vedea, cum pe chipul lui Getic, se așternea încet, încet, o paloare ca de piatră vânătă, pierzându-și strălucirea cu fiecare bucățică de inimă din aur ce o dăruia fraților săi, iar corpul său începuse să se înconvoaie, sub povara grea a jertfei sale. 

Ce se întâmpla de fapt? Cu cât dăruia mai mult din inima sa de aur, Getic, rămânea fără puteri și fără strălucirea ce înainte de doar câteva ore, îi lumina întreaga ființă, acele puteri treceau în fiecare frate de neam străbun, ca să se întărească și să se salveze, din ghearele Vrăjmașului Întunecat. Cum, ultimul sosit și-a luat bucățica de inimă din aur, Getic, a vrut să se odihnească puțin și apoi să plece la Marii Străbuni, pentru ale da de veste, că salvarea neamului s-a împlinit. 
După un scurt răgaz, s-a ridicat să plece, dar o voce din mulțime îl strigă: 

-Getic,Getic- Copilule cu Inimă de Aur, băiatul meu are numai cinci ani, dar este și el chinuit încă de duhul Vrăjmașului Întunecat. Te rog dăruiește-i bucățica de inimă din aur promisă, pentru a se salva. 

Cum de se făcuse uitat acel prunc, cum de nu a fost și el socotit, printre cei din neam; cine știe cum a fost atunci? 
Paloarea ca de piatră vânătă, se accentuă și mai mult pe chipul lui Getic, înțelegând că va trebui să-și sacrifice viața, pentru al salva și pe acel copilaș, apoi fără să mai stea pe gânduri, s-a aplecat în fața lui, dăruindu-i ultima bucățică de inimă din aur, împlinind astfel legământul suprem. 
Nu îi părea rău de nimic! A făcut, tot ce trebuia să facă, pentru salvarea neamului străbun, jertfindu-se pe Altarul Gloriei Străbune, cu seninătatea unui înger divin. O umbră de tristețe, trecu totuși fugar peste chipul său minunat, știind că o va lăsa singură pe Maria, fata vecinilor dinspre ulița ce dădea drept în Agora. A cunoscut-o, pe când era de-o șchioapă, atunci când mergea cu părinții săi, înapoi în sat, pentru a îngriji de casă și totodată să-și viziteze puținele rude. 

- Of Dumnezeule, ieri doar am cerut-o de soție, dar de unde să știu că lucrurile, vor lua o întorsătură nefastă pentru mine, gândea Getic cu inima plină de tristețe. Dragostea lor nevinovată, dura de când era copii, devenind din ce în ce mai puternică, iar Maria îl vizita destul de des acolo sus pe munte, la Templul Sfânt. Au crescut -se poate spune împreună- iar când au ajuns la vârsta în care au înțeles ce e aceea iubire, și-au promis dragoste eternă. 

-Nu a fost să fie de această dată! I-ar fi spus Getic, cerându-și iertare din ochi, scumpei sale logodnice Maria, ce se afla cu el ținându-i capul în poală, lângă lespedea din marmură, cea cu raze în zece colțuri, căci nu mai avea putere nici să vorbească! 

-Ți-ai împlinit menirea iubite, îi spuse Maria, intuind ce ar fi vrut Getic să spună și reținîndu-și cu greu plânsetul ce-i străbătea gingașa ființă, iar lacrimile sale au început să cadă ca niște picături de rouă, spălându-i fața, tânărului nostru erou. Mergi în pace, la Unicul Dumnezeu Cel Veșnic și Viu, unde te așteaptă împreună cu Marii Străbuni, du-le solia și spunele că neamul sfânt străbun, și-a găsit pe veci salvarea. De El va dori, vei fi pe veci, soțul meu, chiar și dincolo de această moarte aparentă, iar soarele și luna ne vor fi nașii sacri, cerul necuprins ne va fi acoperiș, iar Mama Pământ- casa noastră eternă, spuse Maria umplându-i fața lui Getic cu mii de sărutări. 

Așa s-a stins Getic- Copilul cu inimă de aur, scoborât din aștri eterni, fericit că și-a dus menirea sfântă până la capăt, cu înțelepciune și pricepere, având certitudinea ,că Neamul Sfânt Străbun, a fost salvat întru eternitate, după voia Unicului Dumnezeu Cel Sfânt și Veșnic Viu și a Marilor Străbuni. 

A fost transformat în Sfinx și pus Străjer la Poarta Muntelui Sfânt Koga-Ion, de către Marii Străbuni, dându-le de veste, atunci când se vedea în zare vreun Fiu al Luminii, în căutare de sfaturi, sau pentru meditație divină, veghiind totodată ca nu cumva Vrăjmașul Întunecat, scăpat cine știe cum din temniță, să mai facă vreodată stricăciuni în neamul sfânt străbun, iar Maria, a fost trecută și ea în Cartea Vieții Neamului, fiind aleasă Mare Preoteasă a Templului Sfânt.  

Aron ȘANDRU


Notă: Această legendă, a fost scrisă, din prea mare dragoste de neam și pământ străbun, fără să mă aștept, să primesc nimic în schimb, nici măcar recunoștiință- poate doar critici, din partea celor care au fost salvați sau vor urma să fie, din somnul letargic al morții sufletului, ce se poate așterne din nepăsare, ignoranță sau lașitate. 

Am doar o singură condiție frații mei români: să respectați întocmai povețele lui Getic-Copilul cu Inimă de Aur, căci prin acest fapt, vă veți putea asigura continuitatea, pe acest pământ bun și frumos- România de astăzi, moștenire, lăsată vouă, de la Marii Străbuni. 

Aron ȘANDRU; Lisboa(Lisabona), 22.03.2014 

Imagine; artist, Gabriel Tora. 
http://confluente.ro/aron_sandru_1458588331.html








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu