Cuvinte duhovniceşti

Cum să renunțăm la judecarea aproapelui

7 Iunie 2016 Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

Pentru a-ţi agonisi virtutea neosândirii şi a nu ţine pizmă faţă de vrăjmaşii tăi, ci a-i iubi, a-i ierta şi a te ruga lui Dumnzeu din tot sufletul să fie iertaţi, chiar dacă te-au ocărât, chiar dacă te-au păgubit şi chiar dacă ţi-au pus şi viaţa în pericol de moarte, contemplă pe Domnul răstignit pe cruce. Priveşte-L însângerat, cu cunună de spini împletiţi pe cap, cu faţa necinstită şi scuipată, cu buzele arse de sete şi durere, vezi-L cumroagă pe Părintele Său a ierta pe ucigaşi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Deşi putea porunci pământului să-i înghită într-o clipă!

De aici, ia seama cum Atotputernicul lumii a iertat păcatul atâtor vrăjmaşi şi ucigaşi. Ce lucru mare e dacă tu, un nimic, tu viermele ticălos şi neputincios al pământului, vei urma Lui şi vei ierta vrăjmaşilor tăi din inimă?

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 159-160)

Vreau să-mi curățesc sufletul de patimi! Doamne, arată-mi cum!

8 Iunie 2016 Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie 

Părinte, am început cu o voce joasă, în ultima vreme mă simt cuprins de o dorinţă puternică, sădită de Dumnezeu, cred, de a fi curăţit. Văd patimile luptându-se înlăuntrul meu, văd cum inima mea este ca o junglă ce hrăneşte multe fiare, stăpânită de diavol, care-şi face toate poftele. Vreau să mă eliberez de această stare înspăimântătoare. Aş vrea să-i dăruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu, aş dori să mă lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destulă vreme. Aşa că vreau să fiu curăţit dar nu ştiu cum. Mă auzi, Gheron? Vreau să fiu curăţit! Arată-mi cum! Sunt gata să ascult fără crâcnire orice mi-ai spune! 

Am început încet, dar am ajuns să strig şi să plâng. Ultimele mele cuvinte s-ar putea să fi sunat ca tunetul în urechile pustnicului, atât de puternice au fost! A păstrat o vreme tăcere. M-a privit cu multă dragoste; numai monahii au acest fel de dragoste şi ştiu cum să o arate. Mi-a dat impresia că nu trebuia să mă tulbure această grijă, căci era binecuvântată. 

Este vădit, a spus, că atunci când trăim o astfel de stare Duhul Sfânt se sălăşluieşte şi lucrează înlăuntrul nostru. Aşa facem primii paşi pe calea vederii lui Dumnezeu (theoria). Dacă vederea desăvârşită a luminii necreate este o nemaipomenită încântare pentru suflet, pocăinţa şi conştientizarea păcătoşeniei noastre sunt pentru suflet „mistuirea focului”. Pocăinţa şi dorinţa curăţirii sufletului de patimi sunt o clipă de har. Numai când harul intră înlăuntrul nostru putem vedea mizeria, ne putem da seama cât de departe suntem de Dumnezeu şi luptăm să ne unim cu el. Noi nu putem avea aceste gânduri şi aceste dorinţe dacă harul lui Dumnezeu nu ne cercetează.

Starețul era un îndrumător înţelept, un duhovnic experimentat, un om cu adevărat plin de har. Ştia, asemeni celui mai bun doctor, cum să te liniştească, să-ţi dăruiască pace, să-ţi dea o doctorie liniştitoare, nu pentru ca să te lase mulţumit în egoismul tău, ci ca să te dezlege de el, să te vindece. 

– Odată lămurit acest lucru, a spus el mai departe, trebuie să-ţi arăt unele mijloace sau, mai bine zis, cel mai simplu mijloc. Să nu crezi cumva că am să te împovărez cu lucruri foarte grele. Rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, strigătul neîncetat spre Dumnezeu Mântuitorul nostru, ne curăţă sufletul.

(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 55-56)

Acum este vremea pentru îndreptare și pocăință, nu mâine sau poimâine

8 Iunie 2016 Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

Cei ce-și dau seama de viața ticăloasă ce o duc și voiesc s-o schimbe, deseori sunt biruiţi şi amăgiţi de vrăjmaşi cu această armă: „După aceasta, după aceasta”, „Mâine, mâine”, „Întâi să fac aceasta şi apoi mă voi apleca cu mai multă sârguinţă la darul lui Dumnezeu şi la viaţa spirituală; să fac azi aceasta şi mâine mă voi îndrepta”.

Frate, aceasta este cursa vrăjmaşului care a prins pe mulţi şi totdeauna prinde pe toată lumea. Cauza ei este lenevirea şi ignoranţa noastră, pentru că faţă de o astfel de cauză, de care depinde toată mântuirea sufletului nostru şi toată cinstirea lui Dumnezeu, nu luăm toată energia şi tăria noastră să zicem: „Acum, acum să duc viaţă duhovnicească, să mă pocăiesc, iar nu mâine”. „Acum” şi „azi” sunt în mâna mea, iar „după aceasta” şi „mâine” sunt în mâinile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi în puterea mea „după aceasta” şi „mâine”, ce cale de biruinţă și de mântuire ar fi aceasta ca întâi să doresc a fi rănit şi apoi tămăduit, a face neorânduială şi apoi a mă înţelepţi?

De aceea, frate, de vrei să fugi de această amăgire şi să învingi pe vrăjmaş, leacul cel mai bun este să te supui gândurilor bune şi dumnezeieştii inspiraţii, care te cheamă la pocăinţă şi să nu zici: „Am pus un termen şi nu mă pot pocăi înainte”. Nu, fiindcă astfel de hotărâri deseori sunt greşite şi mulţi din cei ce s-au încrezut într-însele au rămas amăgiţi şi nepocăiţi din diferite pricini.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 107-108)

Să nu lăsăm gândurile să ne copleșească, ci să luăm viața așa cum vine

7 Iunie 2016 Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Părinte, cui se datorează deosebirea de încrede­re, de pildă, a doi ucenici faţă de stareţul lor?

Gândului. Se poate ca cineva să aibă gând stricat pentru orice şi pentru oricine. Dacă omul nu are gând bunşi nu se scoate pe sine din acţiunile sale – adică dacă acţionează numai din interes – nu poate fi ajutat nici chiar de un sfânt. Nu un stareţ sfânt sau o stareţă sfântă de-ar avea, nu numai de l-ar avea ca stareţ pe Sfântul Antonie, ci chiar pe toţi sfinţii de i-ar avea, nici aşa nu va putea fi ajutat. Nici Dumnezeu Însuşi nu va putea ajuta un astfel de om, deşi ar vrea mult. Atunci când cineva se iubeşte pe sine, pe toate le ex­plică precum îi place lui. Şi aşa unii le explică în chip păcătos, alţii precum le place şi, încet-încet, aceste explicaţii iraţionale ale lor devin fireşti. Şi oricum te-ai purta cu ei, se smintesc.

Sunt unii care, dacă le dai puţină atenţie, dacă le spui un cuvânt bun, zboară. Dar dacă nu le dai aten­ţie, se mâhnesc mult, apucă extremele, care sunt ale diavolului. Văd, de pildă, o mişcare şi spun: „Da! Aşa este!”. Iar apoi sfârşesc prin a fi siguri că aşa este cum cred ei. Sau văd pe un altul serios şi cred că are ceva cu ei, în vreme ce acela poate fi serios pentru că îl preocupă ceva.

Cu câteva zile mai înainte a venit la mine cineva şi mi-a spus: „De ce cutare îmi vorbea mai demult, iar acum nu-mi mai vorbeşte? I-am făcut şi o observaţie, nu cumva din pricina aceasta?”. „As­cultă, îi spun, se poate să te fi văzut, dar să nu fi luat aminte la tine sau să fi avut vreun bolnav şi să fi fost îngrijorat că trebuie să caute un medic sau să afle va­lută ca să meargă în străinătate etc”. Şi într-adevăr, acela avea pe cineva bolnav, avea o mulţime de griji, iar acesta avea pretenţia să stea şi să-i vorbească. Iar pentru aceasta împletea o grămadă de gânduri.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul III. Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 22-23)

 

Sursa:

Pr Alexandru Stanciulescu Barda