sâmbătă, 9 iulie 2016

De ce aprindem lumânări







De ce aprindem lumânări înaintea icoanelor?

Când te rogi, Dumnezeu Cel în Treime te urmărește cu ochi mai strălucitori și mai luminați decât soarele!

De ce ofer Domnului sau Maicii Domnului sau vreunui Înger sau Sfânt lumină materială (lumânări, candele)? Sfântul Ioan de Kronstadt scria:
„Domnului sau Maicii Domnului sau unui Înger sau Sfânt ofer lumină materială (lumânări, candele), ca ei să-mi dăruiască cu rugăciunile lor lumina harului dumnezeiesc, lumina cea duhovnicească; să mă povățuiască departe de întunericul păcatului, în lumina cunoașterii lui Dumnezeu și a virtuților.

Ofer lumină materială, ca să aprindă în inima mea focul harului Sfântului Duh și să stingă din inima mea cea ticăloasă focul patimilor.

Ofer lumină cu dorința de a deveni eu însumi lumină, astfel încât să-i încălzesc și să-i luminez pe toți cei aflați în biserică. Acesta este motivul pentru care aprind lumânări în fața icoanelor. Aceste gânduri le am, când aprind lumânări în sfeșnic.

Mărturisesc că pun lumânări în fața icoanelor cu nădejdea că voi primi binecuvântare duhovniceasă de la Sfinții pictați în ele. Îmi mărturisesc această dorință a mea de câștig duhovnicesc. Există legea răsplătirii, acea de a aștepta dar pentru dar. „Cu măsura cu care măsori, cu aceea ți se va măsura”1 a spus Domnul.

De asemenea, când te rogi singur și singurătatea ta te mâhnește și te descurajează, să cunoști că Dumnezeu Cel în Treime te privește cu ochi mai strălucitori și mai luminoși decât soarele. Același lucru face și Îngerul tău păzitor, toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu. Să crezi aceasta cu tărie. Căci toți sunt uniți cu Dumnezeu; unde este Dumnezeu și ei sunt cu el. Unde se află soarele, acolo sunt și razele”.

1Matei 7, 2.

Sursa:
Pr Alexandru Stanciulescu Barda








Un comentariu:

  1. Eu nu vâd în lumânări decât un mod de îmbogățire al tagmei preoțești. Nu am avut nevoie niciodată de o lumină materială, dar m-au impresionat lumânările aprinse din sat până la cimitir, pe vremea copilăriei, pentru că ele erau, în mintea mea de atunci, o legătură cu cei de dincolo. Icoanele au devenit chipurile cioplite cu puteri mai mult diavolești decât dumnezeiești (atâtea racle sfinte sunt, cel puțin la noi, în România, încât ar însemna că rugăciunea adevărată, curată, nu-și mai are rostul). Lidia Lazu

    RăspundețiȘtergere