EXILUL

-Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste „dincolo”. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

-Suferinţele sunt variate, şi depind

de sensibilitatea şi tăria de caracter

a fiecăruia, dar sunt de ambele

părţi: şi pentru cei plecaţi, şi pentru

cei rămaşi în urmă. Mama ştiu că a

suferit enorm: pe de o parte că eu

plecând în 1972 din ţară, nu speram

să ne mai vedem vreodată şi eu sunt

singurul ei copil, crescut de ea singură,

văduva. Pentru mine, dat fiind

vârsta şi speranţa pentru un viitor mai

bun, inconştienţa tinereţii, suferinţa a

fost mai puţină decât a ei. Am trăit

însă suferinţa desprinderii bruşte de

familie, prieteni şi locuri dragi, când

am ajuns în Franţa, unde nu cunoşteam

pe nimeni. Desprinzându-te de

un mediu în care prin firea lucrurilor

erai veşnic protejat şi ajungând total

străină printre străini (unde nimeni nu

cunoştea pe nimeni din cei care mă

cunoşteau sau cunoşteau pe cineva

din familia mea) este foarte dur. Pot

însă spune că a şi reprezentat cea mai

puternică şi semnificativă experienţă

din viaţă mea. Chiar trăind în SUA,

unde familia înseamnă mai puţin

decât în ţară sau în Europa, totuşi duc

lipsa celor dragi “de acasă”. E şi a

fost pentru mine o suferinţă surdă, pe

care am încercat ani la rând să mi-o

“blochez”, pentru a-mi putea construi

o nouă existenţa. Apoi am adus-o pe

mama la noi şi a fost o mare alinare şi

pentru ea (cu tot greul adaptării) şi

pentru mine.

-Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

-Cred că unele sunt mai generale

şi unele foarte particulare pentru

fiecare caz. Pentru mine vămile au

fost multiple: iniţiala desprindere de

tot ce ştiam şi îndrăgeam, când, sub

comunism acerb m-am trezit “printre

străini” la Paris în Franţa. Câştigarea

încrederii în oameni necunoscuţi, în

numai câteva minute, “lupta” pentru

existenţă (f. concretă, a avea zilnic ce

mânca şi a găsi noaptea unde dormi,

căci nu eram obişnuită să dorm pe

sub poduri… Păstrarea acestei încrederi

brusc câştigate, găsirea unei slujbe

(am lucrat că arhitectă la un atelier

care construia vile particulare în jurul

Parisului). În această fază a vieţii mele

(un an) cred că mi s-a îmbunătăţit

şi schimbat puternic caracterul. Am

descoperit bunătatea care poate fi găsită

în oameni necunoscuţi (francezii,

contrar tradiţiei lor de “neprietenoşi”

te acceptă greu, dar odată deveniţi

prieteni sunt foarte devotati şi îţi rămân

prieteni pe viaţă) şi dorinţa şi

capacitatea unor români emigranţi

(săraci, la început de drum şi ei), căci

au fost mai mulţi cei care au sărit să

mă ajute. O vamă foarte rea a fost

experienţă mea la Centrul pentru

Emigranţii români: un domn Ghica,

care m-a sfătuit “să mă întorc acasă”.

Mă dusesem să scot nişte traduceri de

documente. N-am reuşit, căci încă nu

eram “refugiată în Franţa”… şi după

toată truda mea “de desprindere”,

într-un moment când aveam multe

gânduri contradictorii despre “stat/ rămas”

şi “întors acasă”, această persoană

care îi ajută pe refugiaţi mă

îndeamnă să mă întorc. Vama următoare

e adaptarea. E un proces lung.

Trăsăturile educaţiei şi spiritului în

care ai fost crescut rămân aproape

totdeauna profund în modul de comportare.

Iată un exemplu: “noi românii

întrerupem conversaţia” consideră

americanii. Iar eu la un monolog

de ½ oră la care nu am dreptul să

particip cu niciun fel de observaţii/

întreruperi, nu mai pot urmări ce se

spune. Şi ca mine, mai toţi românii pe

care îi cunosc. Acceptarea că multe

dintre lucrurile învăţate “acasă” pur şi

simplu nu se mai aplică la fel în noua

societate. Crearea de prietenii adânci

cu americani (foarte dificilă pentru

mine). Alţi emigranţi români au alte

“vămi”. Din unghiul meu, de exemplu,

mi se pare că cei care pleacă în

doi sau vin la familie sau rămân într-o

slujbă (un sistem în care sunt cel puţin

semi-integraţi) au “vămi” mai

uşoare la adaptare şi reuşită. Deşi am

observant că cel care “rămâne” din

propria lui dorinţă reuşeşte mai bine

în majoritatea cazurilor, decât “cel adus

de familie”. Cel care o face “prin

voinţa lui/ei proprie” îşi construieşte

nişte forţe diferite de adaptare, mult

mai trainice decât cel “adus”.

Altă vamă importantă a exilului

este limba. Unii nu o învaţă niciodată

şi rămân în consecinţă foarte izolaţi.

Alţii fac efortul de a o învaţă de la

început şi se integrează mai uşor,

găsesc şi ţin slujbe mai uşor. Sigur,

pentru cei care se căsătoresc cu “un

străin localnic” şi vorbesc acasă limba

ţării unde au imigrat, învăţarea limbii

uzuale devine mai simplă. Pentru

mine, care am vorbit aproape toată

viaţa (până la decesul soţului meu în

2000) numai româneşte acasă, cu

mama şi soţul, învăţarea limbii este

mai anevoie, chiar când “ai talent

pentru limbi străine” şi chiar în cazul

meu, când meseria de profesor

universitar implică “a vorbi, a te

exprima” modul de câştigare a

existenţei. Cu toată strădania pe care

mi-am dat-o continuu, şi vorbesc şi

scriu bine engleză, tot nu ştiu

expresiile uzuale ca lumea.

-E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!

-Sunt aspecte în comun, şi multe

aspecte specifice românului emigrant.

Cei veniţi din alte ţări comuniste au

mai multe trăsături în comun cu noi.

Cei veniţi din ţările Europei de Vest

au un bagaj de cunoştinţe “de trai în

vest” pe care noi nu le avem, şi deci

modul lor de asumare şi manifestare a

exilului este diferit, se adaptează mai

uşor. Plus, cei din Europa de Vest au

totdeauna posibilitatea întoarcerii la

familie, la ţara lor. Uneori poate asta

să fie şi o piedică în adaptare, în loc

de a fi un avantaj. Mă gândesc acum

la românii plecaţi după 1989, care

ştiu că se pot întoarce… şi cunosc

mulţi, chiar tinerii, care din cauza asta

îşi împiedică procesul de adaptare în

SUA. Asumarea şi manifestarea exilului

mai depinde şi de nivelul de

“studii” al celui care emigrează, şi

de punctul în viaţă la care a plecat “de

acasă”. Tinerii se adaptează mai uşor,

cei mai în vârstă mai cu greutate.

Tinerii ajung să vorbească limba ţării

la fel de bine ca localnicii, cei mai în

vârstă unii nu învaţă limba niciodată.

Cei care “erau cineva în domeniul lor

în ţară” şi nu reuşesc (în genere în

anumite domenii competiţia este

foarte mare, şi apoi dacă domeniul

depinde de limbă – scriitor, jurnalist,

lucrând la TV, în filme, avocat) găsirea

unei slujbe la nivelul celei pe

care a lăsat-o în urmă este foarte anevoioasă.

Sunt câţiva care reuşesc, dar

se pot număra pe degete.”Coborârea

pe treaptă socială” este grea, foarte

grea şi probabil mai des întâlnită la

cei din Europa comunistă, căci cei din

Europa de Vest nu vin dacă străinătatea

nu le oferă o situaţie la acelaş

nivel. Doctorii, dentiştii de exemplu.

Trebuie s-o ia de la început, au multe

examene de trecut. Majoritatea celor

pe care îi cunosc se descurcă şi ajung

la un nivel profesional “ca înainte”

sau chiar mai bun. Ştiu şi câţiva care

nu pot face faţă (fie din cauza vârstei,

sau a incapacităţii de a învaţă din nou,

sau a lipsei de cunoştiinţă a limbii)

care, deşi doctori în România, nu au

reuşit să îşi practice meseria în Franţa,

Germania sau America. Cei cu

meserii (tâmplar, zidar, constructor,

instalator) se descurcă în genere mai

uşor. Meseriile practice cer şi mai

puţine cunoştiinţe de limbă şi sunt

căutate şi relative bine remunerate peste tot în lume.

Nu-mi dau seama exact cât de

diferiţi suntem noi românii emigranţi

faţă de polonezi, bulgari, unguri, ruşi.

Poate suntem, poate nu. Sigur, avem

unele trăsături de caracter complicate:

în genere nu ne ajutăm unul pe altul

(deşi din experienţa personală pot

spune că mulţi români emigranţi

m-au ajutat în multe feluri pe mine),

ne criticăm, suntem certăreţi şi avem

“ego-“uri (scuze că nu ştiu traducerea

cuvântului în română, poate s-ar spune

“orgolii”, suntem mândri şi nu totdeauna

aplicăm înţelepciunea în locul

mândriei, suntem încăpăţinaţi şi nu

foarte flexibili (deşi depinde de la om

la om), avem tendinţa de “a le şti pe

toate”, şi nevoia de a “ne demonstra

totdeauna dreptatea”, chiar şi în

lucruri minore. Şi da, cred că avem

“un dublu complex” care le stă

multora în cale “un complex de

inferioritate, împreună cu un complex de superioritate”.

Educaţia “de comportament în

viaţă” în România comunistă îi face

pe mulţi să nu se adapteze la modul

de trăi din Vest (Europa sau SUA):

sunt împotriva împrumuturilor, utilizării

cărţilor de credit etc. Nu fac un

efort să se întâlnească cu neromâni,

vin cu un bagaj de netoleranţă etnică

– care în general în SUA se stinge repede

în contact cu mediul înconjurător,

foarte amestecat rasial.

-Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?

-Cred că am integrat mare parte

din răspunsul la această întrebare la

punctul 3. Mai adaug câteva lucruri.

Sunt doar foarte puţini scriitorii

din România care au publicat (şi făcut

carieră) în SUA (Petru Popescu, Andrei

Codrescu, Norman Manea – în

USA, Bujor Nedelcovici – în Franţa).

Şansele există şi sunt demonstrate de

Cioran, care era considerat a ştii şi

scrie în franceză mai bine decât un

francez literat, şi care a fost acceptat

în Academia Franceză şi citate din el

sunt date peste tot (ex. La intrarea

într-un mare târg de artă decorativă la

Paris). Apoi sunt cei din domeniile

umaniste care fac carieră universitară

(şi sunt mulţi, (Eliza Ghil – University

of Louisiana, New Orleans, SUA,

Matei Călinescu, Monica Grecu –

University of Nevada, Reno, că să

numesc numai pe câţiva). Omul de

ştiinţă are şanse mai bune de a se adapta

şi înainta în carieră că emigrant:

George Palade (premiat Nobel)

Viorel Coţoiu, „Mângâietoarea”

USA, Adrian Bejan – în domeniul

termodinamicii, Profesor de Inginerie

Mecanică la Universitatea Duke,

SUA, Alexandra Bellow – matematiciană,

Profesor la Universitatea

Northwestern, Statul Illinois, Constantin

Corduneanu (matematician,

profesor la Universitatea Texas Austin,

a scos ani de zile revista Libertas

Mathematica), USA, Nicolae Costea,

MD – doctor hematolog-onclog (1935

-2000), profesor la UCLA (University

of California at Los Angeles). Omul

fără pretenţii intelectuale se integrează

şi reuşeşte mai ales dacă are o meserie

concretă (instalator, zidar etc.)

-Cum se poate afirmă profesional, social, un exilat?

-În genere este mai greu, mi s-a

spus în Europa de Vest, unde scara

ierarhică e mai strictă. De exemplu,

un profesor universitar ţine catedră

până la retragerea lui din profesie,

examenele pentru medicină sunt mult

mai severe, şi în secolul 20 trebuia să

îţi treci întâi bacalaureatul francez

înainte de a putea speră să profesezi –

acelaşi era cazul, din câte ştiu în

Suedia). A deveni profesor universitar

în SUA este mai uşor. Sunt multe

obstacole dar mulţi din emigranţii

care încearcă serios reuşesc. În inginerie

de exemplu cunosc foarte mulţi

care au funcţii importante în companii

mari (Boeing, Northrop etc). În domeniul

de Informatică (Computer

Science) românii sunt foarte apreciaţi

şi au o pregătire mult mai complexă

decât localnicii (doveditor este numărul

mare de informaticieni care lucrează

la Microsoft, în Seattle, SUA).

În management (business) unii veniţi

din România reuşesc bine, deobicei

când vin mai de tineri şi fac studii în

străinătate (ex. Nancy Nemeş, manager

la Microsoft mulţi ani la rând în

Germania, acum cu o funcţie importantă

la Google, Berlin). Există şi

entrepreneuri veniţi din România, că

de ex. colecţionarul de artă modernă

Dean Valentine, Los Angeles, California, SUA.

Un întreg grup de tineri ingineri

lucrează la Jet Propulsion Laboratory

(NASA) în Pasadena California, printre

care Virgil Adumitroie şi Adrian Stoica.

O meserie “concretă” în care în

general e mai greu de pătruns e arhitectură.

Şi totuşi sunt români care sau

remarcat pe continental American:

contremporanul Dan Hanganu

(Montreal, Canada, şi Haralamb

Georgescu – din generaţiile trecute)

-Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

-Nu.

-Ce loc ocupă credinţă în exil? Dar prieteniile?

-Pentru unii români credinţa este

un puternic sprijin. Se întâlnesc la biserica

română, sărbătoresc împreună,

se bucură de mâncările româneşti,

dansuri muzică, fac prietenii. Deseori

e vorba în special de cei cu mai

puţine pretenţii intelectuale, dar sunt

mulţi pentru care credinţa în exil

joacă un rol important, deşi au

profesii importante şi au reuşit în

carieră. Pentru alţii mai puţin.

Prieteniile sunt în orice viaţă

extrem de importante, şi cu atât mai

mult în exil. Numai că “spaţial de

alegere” a prietenilor români în exil

este mai mic decât cel din ţară. Cel

puţin în SUA, ajungi să ai priteni de

toate categoriile. Dar prieteniile sunt

vitale: de la dat de sfaturi la sosire

(dacă eşti printre norocoşii care au

prieteni în locul în care emigrează pe

care îi cunoşteau din ţară (n-a fost

cazul meu la Paris); de scris recomandări

la locul de muncă (uneori în baza

încrederii în educaţia primită la instituţia

la care persoană a studiat în

România, calitatea instituţiilor de învăţământ

superior din ţară fiind puţin

cunoscute în SUA; la sprijin moral în

momente cheie în viaţă.

-Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?

-Nu pot răspunde bine la această întrebare. Ştiu că baptiştii, penticostalii

oferă mult sprijin emigranţilor români.

-Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, că să etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţa, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale.

-Consider că foarte mare. Cei

exilaţi ideologic sunt în genere cei

veniţi din România înainte de 1989.

Veneau ştiind că se desprind de tot şi

se străduiau să reuşească la cel mai

înalt nivel posibil (mai ales dacă aveau

o pregătire intelectuală). Cei veniţi

pentru motive economice dovedesc

în genere mult mai multe tendinţe

materialiste. Pentru români, în

majoritate, aceştia sunt veniţi după 1989.

-Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

-Găsirea unui echilibru intern,

cunoaşterea de sine şi aceptarea traiului

printre străini. Unii neagă România

şi tot ce este românesc. Personal

cred că aceştia sunt cei mai nefericiţi.

Unii vorbesc între ei numai

limba ţării în care au emigrat (nu ştiu

dacă motivaţia este “că vor învaţă mai

repede limba” sau că li se pare “mai

puţin nobil” să îşi vorbească propria

limba. Şi vorbesc limba “străină”

prost, se exprimă mult mai sărăcăcios

şi încearcă să îşi înăbuşe sentimentul

pentru ţară. Mi se pare o atitudine

dureroasă. Cei care reuşesc în carieră,

nu neapărat strălucitor, chiar mediu,

îşi găsesc mai uşor liniştea, şi fericirea.

Dacă au familii în care se simt

bine, chiar şi fără o reuşită personală

în viaţă… mulţi sunt fericiţi. Pentru

unii fericirea e bazată strict pe aspecte

materiale. Şi cred că foarte puţin dintre

cei cu această atitudine ajung să

fie fericiţi, căci vor tot mai mult, şi

puţini ajung cu adevărat bogaţi la un

nivel “al iluziei de fericire”. Nu pot

uită o perioadă mai grea din viaţa

mea, când mă simţeam cu sufletul

strâns, şi o prietenă româncă mi-a

spus: Cumpără-ţi o maşină nouă şi o

să-ţi treacă. Maşina nu mi-ar fi adus

niciun dram de fericire. Perspectiva ei

era complet diferită de a mea. Dacă o

rochie scumpă, o maşină luxoasă pot

face pe cineva fericit, sigur “acea

fericire” e mai uşor de atins.

-Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?

-În general uşor, prin negare…

Copiii vorbesc mai bine limba

ţării unde au emigrat părinţii. Unii

încearcă (şi nu reuşesc în general, să

îşi înveţe copii limba maternă. Alţii

folosesc metode mai “subtile”, mai

“înţelepte” şi îi expun pe copii la lucruri

frumoase româneşti ridicându-le

interesul pentru ce este tradiţional la noi.

-E integrarea exilaţilor o problema insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

-În SUA cei care se integrează,

care au capacitatea de a se integra, nu

sunt deloc priviţi diferit de restul

populaţiei. Desigur, aici este un

“melting pot” (tradus în mod amuzant

“un ghiveci de naţii”, deci treci neobservat,

mai toţi vin de undeva din

altă parte, şi au accent (românesc,

indian, chinezesc etc.) doar dacă sunt

de multe generaţii aici sunt total

lipsiţi de accent (în vorbă şi comportament).

Dacă nu te ţii “doar în

Viorel Coţoiu, „Pasăre”

mediul etnic de origine” problema

exilatului este rezolvată (cel puţin în

SUA) de la sine. Dacă ai capacitatea

(sau “lucrezi conştient”) a ţi-o dezvolta,

de a te adapta înţelegând că eşti

într-un mediu în care “lucrurile sunt

altfel” nu mai rele, nu mai bune, ci cu

alte avantaje şi alte dezavantaje (de

ex., mulţi emigranţi români spun că

se învaţă mai bine în liceu în România;

posibil, dar realitatea că aici trebuie

să înveţi şi multe lucruri de zi de

zi, se pune accentul mai mult pe

gândire decât pe memorizare – este

“altfel”) Şi cineva cu bagajul românesc

poate să fie mai puţin adaptabil

dacă nu face efortul de a înţelege noul

mediu în care se află şi nu se integrează.

-Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonului latin ,,ubi bene, ibi patria”!

-Mulţi înţeleg acest dicton greşit.

Totuşi de multe ori drumul de a-ţi

părăsi ţara este drum fără întoarcere,

şi nu neapărat că în noul mediu ţi-e

mai bine, dar te-ai dezrădăcinat, şi

acum smulgând nişte rădăcini şi aşa

nu foarte adânci poţi distruge sistemul

tău de existenţă. Să pleci din locul

în care ai trăit nişte ani, ţi-ai creat

o profesie, o viaţă, şi să te întorci

“acasă” într-un mediu care la rândul

lui s-a schimbat nu e totdeauna posibil.

Deci stai unde eşti. Sigur alţii se

duc înapoi şi se re-integrează în ţară

frumos. În general sunt cei care au

familii.

-Cum se vede ţară natală din exil? Cum se raportează imigrantul la ţară, la valorile ei? La neîmplinirile ei? La aşteptările ei?!

-Am atins punctele acestea cred mai sus.

Emigrantul român vede ţară natală

în multiple feluri: unii s-au gândit

tot timpul că îşi doresc să se întoarcă

acasă, alţii şi-au dorit o vreme şi după

nişte ani s-au adaptat la un mod în

care nu mai simt că e cale de întoarcere,

alţii neagă tot ce e românesc, →

nu vor să aibă de a face cu românii

(atitudine pe care eu una nu o pot

înţelege, decât ca o slăbiciune şi lipsă

de caracter… Suntem de unde am

venit, oriunde am fi pe lume).

-Cine, de ce s-ar reîntoarce din exil în patria mama?

-Unii se întorc din motive

economice (de ex., nu le ajunge pensia

agonisită în SUA după nişte ani

lungi de lucru), alţii se întorc din cauza

singurătăţii sau că au familii sau că

nu mai pot să îşi stingă dorul de ţară

altfel. Unii din cei ce se întorc se simt

foarte bine în România, alţii descoperă

că nu mai “sunt ca localnicii” şi

pentru aceştia întoarcerea e o a doua

emigrare-înapoi cu vămile ei…

-Ce compromisuri nu poate evita un român care alege să emigreze?

-Lipsa familiei, prietenilor lăsaţi

în urmă. Adaptarea la moduri de trai

care i se par neraţionale, dar fac parte

din “obiceiurile şi regulile” locului…

Trebuie s-o ia de la început în

carieră cu umilinţă şi urmărirea înţeleaptă

a unui scop îndepărtat.

Răbdarea, înţelegerea, perseverenţa,

speranţa care uneori pare

deşartă.

Acceptarea tuturor straturilor

sociale chiar şi în sfera prieteniilor.

Schimbarea totală a profesiei dat

fiind condiţiile emigrării (am studiat

arhitectură la “Ion Mincu” şi doream

să predau la universitate; eram

căsătorită cu un doctor profesor de

medicină la UCLA, care venise

dinspre Est spre Vestul Americii şi nu

îşi dorea să plece nicăieri. Şi nu există

un doctorat în arhitectură în Los

Angeles unde locuiam, deci am

“trădat” meseria pentru a studia un

doctorat în inginerie. Alţii au trecut

de la arhitectură la programare etc.

-Ce mai înseamnă pentru el patriotismul, naţionalismul?

-Nu ştiu, în general. Unii se consideră

foarte patrioţi şi naţionalişti români

la punctul că nu le permit copiilor

să se căsătorească cu neromâni.

Alţii, ca mine, nu ştiu dacă se pot

numi patrioţi sau naţionalişti, dar de-a

lungul anilor de emigrare fac mult

pentru a face cunoscute lucrurile frumoase,

de calitate româneşti şi a da o

imagine pozitivă ţării: Am organizat

un Congres ARA (Academia Româno-

Americană de Arte şi Ştiinţe(1992

la CSUN), am făcut parte din conducerea

ARA ani la rând, am participat

la multe din congresele anuale ARA,

am făcut parte nişte ani din Societatea

„Viitorul Român” din Los Angles, am

organizat vizite de delegaţii de învăţământ

la CSUN (California State

University, Northridge), am participat

la acţiunile a două fundaţii de orfani,

în prezent, mentor al unui bursier al

Fundaţiei Blue Heron (fondatoare

Ştefania Madgison din Los Angeles),

am organizat diverse evenimente

româneşti (un banchet cu expoziţie de

desene, fotografii, cărţi în cadrul

Societăţii Omega la mine la facultate,

când eram preşedinta societăţii care

făcea anual un banchet pe o tema

etnică – am adus un muzicolog

student graduat la UCLA, care a făcut

o prezentare comparativă Simfoniei

Albastre de Gershin şi Simfonia I a

lui Enescu, concluzionând – şi nu era

de origine română - că a lui Enescu e

mai bună - am organizat expoziţii de

sculptură, pictură şi fotografii pe teme

româneşti, am încurajat artişti români,

din România (Dinu Rădulescu) şi de

peste hotare (Ioana Sturdza, Patriciu

Mateescu), am expus artişti americani

la artă românească, unii chiar inspirându-

se din ea (pictorul Jerry W. Mc

Daniel inspirându-se din Lucian Blaga,

Ţuculescu şi Ana Blandiana), am

organizat multe evenimente româneşti

(cel mai recent, 90 persoane la o

întrunire cu Ana Blandiana – Romulus

Rusan şi Doina Uricriu), ţin contact

cu românii, am încercat să ajut

emigranţi cât am putut, să le fac

cunoştiinţă cu oameni care ar putea

să-i îndrume, să-i ajute. Din 1998,

scriu articole şi le public în reviste

din România şi diaspora despre

“prezenţe româneşti-surpriză în

străinătate - http://www.amazon.com/

EXERCIŢII-NEUITARE-vol-I-româneşti-

surpriză-străinătate/dp/

1936629429. Numiţi asta cum doriţi.

Viorel Coţoiu, „Fată cu bujori”

Vineri, 27 mai 2016, Facultatea

de Filozofie și Litere, Universitatea

din Alcalá, a găzduit, în Sala

de reuniuni, prezentarea oficială a

cărții bilingve (română - spaniolă)

”Egometrie – Egometria”, de Elisabeta

Boțan, poetă și traducătoare,

colaboratoare a revistei Vatra veche.

Cartea a apărut la Editura Limes,

Cluj Napoca, colecția ARCA, 2016.

Prezentarea cărții a fost susținută

de Antonio Castillo Gómez,

doctor în Istorie, prodecanul Facultății

de Filozofie și Litere din cadrul

Universității din Alcalá.

Despre carte și autoarea sa au

mai vorbit Lumi Bravo Herranz,

scriitoare și Diego Muñoz Carrobles,

doctor în Filologie Romanică,

traducător, profesor titular la Universitatea

Complutense Madrid, iar

fiica poetei, Bianca Boțan, a recitat

în limbile română și spaniolă.

Alături de un public numeros,

la eveniment au mai asistat domnul

ministru Ilie Bănică, Ministru

Consilier, Prim-colaborator al

Ambasadorului României în

Regatul Spaniei, și doamna Ioana

Ofileanu, coordonator de proiecte

la Institutul Cultural Român din Madrid.

Annamaria Damian, reporter la

Radio România Actualități, a

realizat pentru acest post de radio

un scurt interviu cu Elisabeta

Boțan, Antonio Castillo Gómez și

Diego Muñoz Carrobles, inteviu ce

s-a transmis în cadrul emisiunii

”Radio matinal” în data de 30 mai 2016.

Seara s-a încheiat cu o sesiune de autografe.

Dintre cei trecuți pe afiș, a

lipsit doamna Ioana Zlotescu,

director al ediției Operei Complete

a lui Ramón Gómez de la Serna,

care cu puțin timp înainte de

începerea evenimentului a anunțat

telefonic că nu va putea să ajunge

dintr-un motiv neprevăzut.

Nicolae Baciuț

Revista VATRA VECHE - Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul VIII, nr. 6(90), iunie 2016 *ISSN 2066-0952