miercuri, 24 august 2016

Drun bun Marin Moraru





Marin Moraru a murit duminică, 21 august, la vârsta de 79 de ani, la Spitalul Elias. Actorul era internat din 10 august și se lupta cu oboală necruțătoare. Pe lângă filme și teatru, marele actor a jucat și în telenovele, timp de șase ani. După ce a terminat și acest capitoldin viața sa, în 2013, Moraru a apărut tot mai puțin în viața publică.Nu mai voia să joace. Era descumpănit și nu mai simțea că-și găsește locul lângă cei prea grăbiți și ocupați. Anul trecut era distins cu Premiul de Excelenţă la cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, ocazie cu care a și dat un interviu exclusiv pentru cei de la Adevărul, în care a povestit de ce refuză să mai joace în producțiile noi."Nu mai vreau să joc teatru. N-am cu cine, n-am de ce şi n-am ce. Ce scenariu să joc, cu cine? Cu cei care nu stau la repetiţii că au televiziuni şi alte şuşe? De ce să fac eu lucrul ăsta? Am un singur ficat. Aţi văzut cum se întâmplă acum o repetiţie cu zece actori în distribuţie? Numai regizorul, sufleurul şi doar un actor sunt înscenă, iar sulfeurul dă replica celorlalţi care lipsesc... Păi în secunda aia îi omor pe toţi! Decât să ajung la puşcărie mai bine nu mă duc", a declarat Marin Moraru, vădit supărat și nemulțumit de starea actuală a teatrului românesc.
Nici filmele nu-i făceau cu ochiul, iar asta din cauza limbajului prea libertin, a cuvintelor urâte folosite la tot pasul: "Cu beep-uri d-astea de nu te mai saturi de ele. „’te-n gură, ‘te-n nară, ‘te-n suflet” şi alte lumânări... Asta este oribil, aşa ceva nu se poate! Ei cred că sunt „reali”, că sunt normali, că asta-i realitatea. Cum pot eu să mă duc să fac aşa ceva? Cum pot eu să deschid gura să zic „’te-n nară”? Spune-mi şi mie. Toate filmele româneşti fără asta nu există.
D-asta nu mă duc la film. Nu se poate aşa ceva....

„Nu-mi doresc nimic de ziua mea, nici măcar sănătate!




În ziua în care a împlinit 79 de ani, în 31 ianuarie 2016, Marin Moraru a ales să nu sărbătorească în niciun fel. A fost sunat și felicitat de colegii actori, însă nu a serbat cu nimeni. Nu-mi doresc nimic de ziua mea, nici măcar sănătate! Dacă este, este, dacă nu, asta e! M-au felicitat colegii de breaslă, dar nu-mi serbez ziua cu nimeni. Nu mai joc în niciun spectacol. Sunt la pensie şi mă bucur de acest lucru”, a declarat marele actor pentru ziarul ring.ro chiar în ziua aniversării.



Moraru, Beligan și Dinică, pe scenă în "Take, Ianke și Cadîr"

Din 21 august, toți cei trei mari actori care au jucat ani de-a rândul în rolurile lui Take (Marin Moraru), Ianke (Radu Beligan) și Cadîr (Gheorghe Dinică) au părăsit această lume. Dinică a murit în 10 noiembrie 2009, Radu Beligan a decedat anul acesta, în 20 iulie, iar ultimul a fost Marin Moraru, 21 august 2016.

http://www.click.ro/



Marin Moraru alături de Radu Beligan şi Gheorghe Dinică







Când ne mor actorii, moare o parte din noi


,,Take, Ianke și Cadîr” s-au reunit aseară, în Ceruri. Am detestat mereu metafora ultra-banalizată folosită la moartea marilor actori, cea cu Dumnezeu care-și face trupă de teatru, dar în acest moment chiar am nevoie să mi-i imaginez pe toți trei acolo Sus. Râzând cu poftă.



Aseară am aflat că a murit Marin Moraru. Un actor care mi-a fost mereu extraordinar și inexplicabil de drag. Spun ,,inexplicabil” fiindcă țin minte cum mă fascina jocul lui actoricesc încă de la o vârstă prea mică să îi înțeleg cu adevărat profunzimile. Îmi transmitea ceva, chiar și dincolo de cuvinte, cum numai Robin Williams, un alt actor dispărut în mod tragic, mai reușise să o facă. Cred că și de asta trecerea lui Moraru în lumea celor drepți m-a impresionat atât de tare.

De fapt nu… mint. M-a impresionat sinuciderea lui Williams, m-a durut moartea minunatului Marin Moraru, am suferit și când Gheorghe Dinică s-a dus, dar realitatea e că o bucățică din mine s-a stins, la propriu, odată cu fiecare mare actor care mi-a atins inima și apoi s-a dus dintre noi. Am simțit, inevitabil, că odată cu actorii care nu mai sunt se duc și momentele pe care le-am trăit prin ei, se duc vârstele noastre, se duce timpul pe care îl mai avem. Trecerile lor sunt borne care anticipează propriile noastre treceri și, oricât de straniu ar suna, eu una nu am avut niciodată o senzație mai pregnantă și mai sfâșietoare de trecere a timpului decât atunci când a murit un actor pe care l-am iubit.

În dimineața asta, am citit un articol scris de o actriță-bloggeriță – care-mi place de altfel foarte mult – în care ea combătea acea afirmație oarecum clișeistică pe care lumea o vehiculează la moartea actorilor mari: ,,Nu se mai nasc alții la fel”. Încerca să explice, cu argumente, faptul că vechea generație a avut alte șanse, alte oportunități, altă expunere în fața publicului, iar cei tineri nu beneficiază de ele și au nevoie să fie descoperiți de marea masă pentru a putea deveni la fel de iubiți.

Sunt de acord cu ea într-un fel și departe de mine gândul de a mă lamenta că după Dinică, Beligan și Moraru nu mai vine nimeni. Într-adevăr, există foarte mulți actori tineri foarte buni, la ale căror piese mă duc cu plăcere, însă relația unui public cu actorii lui este mult mai nuanțată de-atât și merge dincolo de cât talent, forță interpretativă și spirit inovator zace într-un artist.

Pe cei din generația lui Moraru eu i-am prins deja la o vârstă înaintată, deci nu se poate vorbi despre nostalgii ale vremurilor „de aur”. Mi-au atins însă inima mult mai mult decât ar putea s-o facă cei din prezent pentru că au fost primul meu contact cu teatrul de calitate, cu relația magică ce se leagă într-o sală de teatru între actorul din lumina reflectoarelor și omul din fotoliu, cu umorul unei epoci în care actul de a râde implica un efort un pic mai subtil din partea celui de pe scenă, cu niște vremuri în care tot ce era dulce avea și puțină amărăciune în miezul său.

Pentru mine, Dem Rădulescu, Marin Moraru, Dinică, Beligan și toți cei din generația lor rămân ,,bornele kilometrice” ale descoperirilor mele în materie de suflet, de râs, de plâns, de emoție. Aveam 5 ani când părinții mei m-au dus la prima piesă de teatru, cu Mitică Popescu, și îmi amintesc că nu m-am clintit două ore din scaun, vrăjită de ceea ce se întâmpla pe scenă. Am descoperit acest univers odată cu  generația de actori pe care România îi numește ,,moștri sacri” și care au început să se tot ducă, unul câte unul, într-o nefericită cadență. Niciun artist tânăr, oricât de talentat, nu-mi va putea șterge prin performanțele lui aceste amintiri și repere sufletești.

Nu e o competiție, e un fapt, iar oamenii care spun, cu amărăciune, că nu se va mai naște al doilea Dinică sau Beligan nu o spun încercând să arunce cu noroi în tinerii actori. Chiar nu cred asta. Inconștient sau poate subconștient, încearcă să spună că nu se va mai naște niciodată tinerețea lor. Că, odată cu acești oameni, se duc și niște bucăți din ei, pe care nimeni nu le va mai putea aduce înapoi, oricât de magistral și-ar spune rolul pe o scenă.

Să compari generația veche de actori cu cea nouă și să te aștepți la un „câștigător” este ca și cum ai spune că nu trebuie să suferi la moartea unui prieten drag fiindcă există mulți prieteni noi pe care ți-i poți face și care ar putea fi chiar mai spirituali și mai interesanți decât cel care s-a dus. Sufletul nu funcționează așa. Inima nu tranșează astfel. Da, viața merge înainte și probabil că vor exista mulți actori tineri care vor ajunge să ocupe un loc în sufletul meu – unii îl au deja – dar asta nu înseamnă că nu am dreptul să mă doară absența lui Moraru, Dinică și a tuturor celor care m-au învățat să iubesc arta actorului. Cum spuneam, nu e o competiție.

Am văzut piese mult mai complexe și memorabile decât ,,Take, Ianke și Cadîr”, însă puține mi-au rămas întipărite în suflet atât de tare. Ceea ce voi prețui mereu este emoția aflată undeva la intersecția dintre jocul lui Moraru, Beligan și Dinică, poantele cu subînțeles și faptul că generația mea, generația părinților și a bunicilor mei puteau râde împreună la aceleași glume. Că, preț de o clipă, puteam avea cu toții exact aceleași referințe, fără ca vreunii dintre noi să aibă nevoie de explicații suplimentare sau de ,,note de subsol”. Asta îmi va rămâne pentru totdeauna în suflet.
În amintirile mele cu Moraru, Dinică, Beligan și toți actorii minunați care s-au dus se contopesc piesele lor de teatru, amintirile oamenilor cu care m-am dus la acele piese și cu care am împărțit un hohot de râs din tot sufletul, glumele la care am râs și a doua zi sau nodul în gât cu care am ieșit din sala de teatru, momentul febril al statului la coada de bilete, înaintea erei online, sau amintirea întâlnirilor pe treptele din față ale Teatrului Național.
În amintirile cu ei supraviețuiesc și bunicii mei care nu mai sunt printre noi, și anii pe care nu-i voi mai trăi niciodată, și Revelioanele în care eu eram atât de mică și familia noastră era atât de mare, cu tot cu oamenii care s-au dus demult. Despre asta e vorba, de fapt, când ne mor actorii. Ne iau cu ei iluzia nemuririi și învăluie amintirile care ne-au rămas într-un abur de amărăciune.



Take: Aștept…
Ianke: Ce aștepți?
Take: Moartea…
Ianke: Ce vorbești? Așa o vizită plăcută aștepți tu? Așteapt-o tu și pentru mine…
Take: Aș aștepta-o eu și pentru tine dacă s-ar putea. Dar nu se poate, măi frate Ianke! Asta trebuie să ți-o aștepți singur!
Ianke: Singur! Ei, ce vrei?
Take: Tot trebuie să vie odată!
Ianke: Să vie? Cine să vie?
Take: Ei, cine? Moartea!
Ianke: Dă-o dracului de moarte! Tot la ea te gândești? Am să stric de tot banca asta, că numai ea-i de vină! Cum să nu te gândești la moarte dacă stai la tren?
Take: Vine!
Ianke: Cine?
Take: Trenul!
Ianke: Ei bun! Nu-i nimic. El vine și trece și te lasă în pace… măcar de-ar face și moartea ca trenul!”.
(Scenă din ,,Take, Ianke și Cadîr”, de Victor Ion Popa)
Aseară, s-a dus și Take. Marin Moraru s-a dus și el. A venit trenul pe care-l aștepta demult, pe o bancă dintr-un decor de mucava, pe scena Teatrului Național.

http://finesociety.ro/cand-ne-mor-actorii-moare-o-parte-din-noi/






S-au cunoscut de abia când intrau în anii tinereții și s-au îndrăgostit la prima vedere. 

S-au căsătorit în 1964, într-o zi de 29 februarie. Data specială din calendar le-a adus noroc și nu i-a făcut să-și sărbătorească dragostea doar o dată la patru ani. Lucia, pe atunci cu numele de familie Popescu, era încă elevă de liceu când i-a spus "Da" celui care avea să devină unul dintre cei mai mari actori români de teatru și film.

Într-un interviu acordat videofil.ro, în urmă cu câțiva ani, femeia din spatele lui Marin Moraru a dat câteva declarații cu privire la deceniile petrecute alături de actor: "Când stai lângă un actor, indiferent că este un actor foarte mare, de fapt, lângă orice fel de artist, trebuie să accepți unele provocări pe care ți le dă această calitate de soție a unei personalități. Pentru că, mai ales actorii, au și ei trăirile lor. În perioada de realizare a unui rol sunt mai nervoși sau au momente de angoasă, dar înțelegerea contează foarte mult. Noi n-am avut probleme majore în căsnicia noastră, ne-am căsătorit foarte tineri, eu eram încă la liceu".


Marin Moraru, un actor "cu suflet de copil"

Pe lângă dragoste, pe cei doi, deveniți un adevărat exemplu de statornicie și iubire, i-au mai legat o prietenie adevărată și profundă și o înțelegere dincolo de cuvinte. Au existat și cumpene, ca în orice mariaj, dar au trecut peste toate și au respectat cu sfințenie zicala "până când moartea ne va despărți". Tot soția marelui actor spunea la vremea interviului: "Au fost momente mai dificile în viata, e foarte adevărat. Însă, câteodată, și el își dă seama că, poate, a fost mai nervos și îi pare rău. El are un suflet de copil, niciodată n-ar putea să gândeasca rău despre cei din jur și, mai ales, față de cei care-i sunt foarte apropiați. Și eu zic că, dacă am trait atîția ani împreună, nu i-am trăit dintr-un anumit motiv, pentru că actorii până în zilele noastre nu au câștigat mare lucru." 
Doamna Moraru a lucrat pentru mulți ani ca realizator și redactor muzical la Radio România Actualități. Marin Moraru nu a avut copii, dar alături de soție a a călătorit mult, a construit o casă mare și a iubit pisicile.



Teodora Ștefanov
 http://www.click.ro/news/national/povestea-de-dragoste-dintre-marin-moraru-si-sotia-lui-52-de-ani-de-iubire









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu