joi, 18 august 2016

Greşeala și păcatul








Care este diferența între greşeală și păcat?


Poetul şi scriitorul Tudor Arghezi – care cândva a fost vieţuitor de mănăstire, a fost călugăr şi diacon, dar nu s-a ţinut de rânduiala aceasta, ci s-a întors în lume şi şi-a făcut viaţă de familie – a avut o sclipire deosebită, o sclipire pe care, ca formulă, n-am găsit-o nici la Sfinţii Părinţi, cât am citit eu. Are într-o scriere, printre Psalmi, următoarea afirmaţie: „Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie greşeală adevărată. Că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Ce vrea să spună prin aceasta? Vrea să spună că o greşeală adevărată e atunci când faci un lucru rău fără să ştii că e lucru rău. Aceasta e o greşeală adevărată.

Sfântul Isaac Sirul spune: „Pe un om înţelept nu trebuie să-l sfătuieşti şi a doua oară asupra aceluiaşi lucru. De la început când îi spui, el ia aminte şi ştie ce are de făcut”. Asta ar fi o greşeală adevărată. Dar, zice mai departe Tudor Arghezi: „Că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Ce înseamnă aceasta, aşezare şi adevăr? Adică ai făcut de multe ori răul respectiv şi a devenit o deprindere, deci o aşezare, şi îl şi justifici ca lucru bun, ca adevăr. Atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, p. 330)





Cum putem vedea lucrarea și voia lui Dumnezeu în viața noastră?


După ce ne-am îmbrăcat cu Hristos în Sfântul Botez şi simţurile noastre duhovniceşti au prins viaţă, trebuie să le păstrăm vii şi lucrătoare prin ascultarea faţă de poruncile Domnului şi prin împărtăşirea cu Sfintele Lui Taine. Căci prin aceste simţuri duhovniceşti ajungem să înţelegem cu adevărat fiecare pas pe care îl facem în viaţa noastră şi învăţăm să recunoaştem în fiecare împrejurare lucrarea dreptei lui Dumnezeu, adică energia şi pronia Lui. De aceea se cuvine să purtăm neîncetat în cugetul nostru această minune a învierii simţurilor noastre duhovniceşti, fiindcă ea reînnoieşte şi păstrează viu înlăuntrul nostru duhul recunoştinţei insuflat de Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Ea ne ajută totodată să ne aducem mereu aminte de nesfârşita măreţie a dragostei Sale, cu care El cel dintâi ne-a iubit pe noi, „pe când încă Îi eram vrăjmaşi” (Romani 5, 8-10).

Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici şi în stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii” (II Petru 2, 20), întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 93-94)



Sursa:
Pr Alexandru Stanciulescu Barda










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu