OAZA
Din
înțelepciunea pustiei
Odată un
tânăr, de îndată ce a ajuns la o oază, în mijlocul pustiei Iudeii, l-a întâlnit
pe Bătrânul Elisei și l-a întrebat:
– Ce fel de
oameni trăiesc în acest loc, Gheronda?
– Ce fel de
oameni trăiau în locul de unde ai venit, fiul meu? L-a întrebat starețul.
– O
societate de egoiști și oameni răi, a răspuns tânărul. Sunt bucuros că am
plecat de lângă dânșii.
– Aceiași
oameni vei găsi și aici, fiul meu, a răspuns bătrânul cu tâlc.
În aceeași
zi a trecut prin oază să bea apă și să se odihnească și un alt tânăr, care l-a
întrebat pe Bătrânul Elisei:
– Gheronda,
ce fel de oameni trăiesc aici?
Starețul i-a
răspuns cu aceeași întrebare:
– Ce fel de
oameni trăiau în locul de unde ai venit, fiul meu?
– Niște
oameni prietenoși, pașnici, iubitori de străini. Mă mâhnesc mult că trebuie
să-i părăsesc.
– Același
fel de oameni vei găsi și aici, a spus Bătrânul Elisei.
Micul său
nepot care a auzit discuțiile, l-a întrebat când au rămas singuri:
– Bunicule,
de ce ai dat răspunsuri diferite la aceeași întrebare?
– Ascultă,
fiule! Fiecare poartă în inima sa mediul în care trăiește. Acela care nu a
găsit nimic bun în părțile unde locuiește, nici aici nu va găsi ceva bun. Iar
celălalt care a găsit oameni buni peste tot, va găsi și aici. Și aceasta
deoarece numai starea sufletească este singurul lucru din viața noastră pe care
putem să-l stăpânim cu desărvârșire. Aceasta să nu o uiți niciodată atunci când
vei crește mare!
De ce să
mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis,
au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.”
În cea
dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei
conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a
păcătoşeniei.
„Nu am
păcate mari…” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă
vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte
cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda
duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.
Să răspundă
cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi
place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de
zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.
„De vom zice
că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In.
1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!
Ce este,
atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre,
credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne
curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9
Sfinţii
Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest
lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul.
Dacă vederea
păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai
fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să
văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este,
cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia
lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt,
orbi. Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea
păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a
cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele
de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna
şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea
intra în ea.
Păcatele
mărunte sunt adesea mult mai primejdioase decât cele mai mari nelegiuiri, căci
cele din urmă apasă greu cugetul şi vor fi în cele din urmă răscumpărate,
mărturisite, îndreptate şi şterse, pe când păcatele mărunte nu apasă sufletul
în chip anume, însă au o însuşire ucigătoare – îl fac nesimțitor față de harul
lui Dumnezeu si față de mântuire.
Mai puţini
oameni au pierit răpuşi de fiarele sălbatice, decât de microbii cei mici si
nevăzuţi cu ochiul liber. Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sunt adeseori,
din nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sunt lesne uitate şi, pe
deasupra, slăbesc cugetul moral şi nasc în om cel mai cumplit obicei –
deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de milă ajunge la
înşelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul se află în rânduială,
pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic şi vrednic de milă rob al
păcatelor.
Păcatele
mărunte nasc în viaţa duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Aşa după cum pendula de pe perete se
opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, la fel şi pulsul duhovnicesc al
omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte, lăsate să se
adune. Pentru ca să pornească din nou ceasul, trebuie curăţat praful. Pentru ca
omul să se însufleţească spre o viaţă duhovnicească, trebuie să-şi spovedească
şi cele mai mici păcate.
Sursa: Arhimandritul
Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox,
Editura Predania, Bucureşti, 2006, p. 107
Gheronda,
vremea aceasta este stăpânită mai ales de problematica economică. Toţi vrem să
înmulţim cumva veniturile familiei, iar când izbutim, ne dăm seama din nou că
nu ne ajung. Problemele de factură economică vor rămâne, până la urmă, mereu
fără dezlegare.
Arhimandritul
Epifanie: Avem
probleme economice pentru că sântem nesătui. Dacă am fi mulţumiţi cu puţin, nu
ar exista o astfel de problemă. Lăcomia dă naştere unei situaţii economice fără
de ieşire. Nu ne ajung cele pe care le avem. Vrem tot mai multe. Ce altă
rezolvare mai bună poate fi pentru chestiunea economică, decât îndestularea cu
puţin?
Cândva un
vultur, spune povestea, a văzut plutind aproape de cascada Niagara leşul unui animal.
S-a aruncat asupra lui şi a început să mănânce cu nesaţ. Pe măsură ce mânca, se
apropia de căderea de apă. La un moment dat, a băgat de seamă primejdia. A
încercat să zboare… Apa era însă îngheţată, ghearele îi îngheţaseră şi ele,
devenind una cu mortăciunea. Cascada l-a tras şi l-a înecat. Din lăcomie
să mănânce ceva mai mult, şi-a pierdut viaţa.
Vânăm sau
urmărim să punem mâna, de regulă, pe ce ni se pare mai mult. Însă Domnul nostru
ne-a prevenit: „Vedeţi şi vă feriţi de lăcomie; că viaţa cuiva nu stă în
prisosul din avuţiile sale.” (Lc. 12:15) Viaţa omului nu depinde de multe din
cele ce sânt. Să învăţăm să ne mulţumim cu puţin, după cuvântul Apostolului:
„Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea îndestulaţi să fim.” (I Tim. 6:8)
Doar doi
metri de pământ vor fi de trebuinţă la sfârşitul fiecăruia dintre noi. Şi,
chiar de ar fi cineva bogat, puternic şi frumos, ce va câştiga mai mult de cei
doi metri de pământ? În cel mai bun caz, îi vor face un mormânt impunător.
Acesta îi va fi câştigul!
Creştinismul
nu numai că nu face pagubă economiei, ci, dimpotrivă, oferă cea mai bună
rezolvare. Dacă toţi oamenii ar asculta ce spune Apostolul Pavel şi s’ar
mărgini la cele de neapărată trebuinţă, fără să-şi dorească o grămadă de
lucruri prisositoare, nu ar mai fi probleme economice. Cea mai bună rezolvare o
dă cuvântul Scripturii. Să ne îndestulăm cu cele de neapărată trebuinţă.
Astăzi vrem,
dacă este cu putinţă, să avem casă cu piscină în curte şi zeci de feluri de
mâncăruri, atunci când se organizează câte o masă festivă. De ce ne dorim
astfel de lucruri? Această risipă de bani pentru lucruri de prisos, în clipa
când alţi oameni flămânzesc, este un mare păcat. Însă mai este vorba şi de o
risipă de timp, pe care l-am putea aloca pentru ceva mai bun – cercetarea unor
cărţi duhovniceşti, vizitarea unui om bolnav, orice altceva plăcut lui
Dumnezeu. Sânt atâtea lucruri pe care le-am putea face, iar banii economisiţi
(fireşte, prin evitarea unor risipe fără noimă) îi vom da celor aflaţi în
situaţia de a nu-şi putea acoperi nevoile elementare ale vieţii.
Extras
din Ahimandritul Epifanie Theodoropulos, Toata viaţa noastră lui Hristos
Dumnezeu să o dăm, editura Predania, Bucureşti, 2010
Sursa:
Pr ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu