vineri, 12 august 2016

TREPTE-N ADÂNC




Poezii din cartea doamnei
CLAUDIA VOICULESCU
intitulata
TREPTE-N ADÂNC











Fiului meu, Octavian-Gabriel



Copacul

Copacul acela
Pe care-mi scrijelisem semnul copilăriei
A fost tăiat ieri
Să fie stâlpul zidăriei
Pentru această casă...
Semnul meu de-atunci
Va fi hotar
Celor ce-au să treacă pragul
Aşteptărilor mele de-atunci
Cu aripi amurgite
De-atâtea ne-nţelese dorinţi,
De-atâtea poezii umilinţi
Mereu sub cruciadele învinse.

*


Şi liber de blestemul...

Alungă de la tine blestemul mai departe
Şi ţine-n mâini iubirea atâta de plăpândă
Doar ea-ţi va fi chezaşă sporindu-se-n dobândă
Şi singură va trece cu tine înspre moarte;
Stai lângă ea anume şi scald-o în privire,
Spre tine, ca-n lumină, să înflorească drept.
Şi nu umbri prosteşte zeiasca zămislire
Vecia ei se află numai la noi în piept.
Şi poate la-nviere vom fi izvoare sfinte
Şi-o albie – aceeaşi – ne va-nfrăţi pornirea
Şi liberi de blestemul din negrele cuvinte
Vom fi precum un cântec cum ne-a fost dat menirea.
Iubite, acuma ţi-e temerea-n zadar
Suntem turnaţi în focul aceluiaşi tipar…

*


Şi tu ai plecat, îngere?

Dragoste ciobită şi însângerată
Şi inima mea tot mai uscată
Ca o neputinţă, ca o înfrângere...
Iartă-mă! De ce-ai plecat, îngere?
Unde să mai plec, cui să mai spun?
Din ţărm străin nu pot să m-adun...
Vis prăfos, bazar de cuvinte...
Rugina se-aşează cuminte
Pe vechi iubiri fosforescente...
Eu, decupând din memorii recente
Felii de cuvânt, mărturii decente,
Din timpul renunţării sfâşiat
De gândul întors şi îngenuncheat
Uit, mă uit şi nu ştiu cine mai sunt...
1 septembrie 2011

*


Dacă de iubire nu am parte...

Nu-i cer clipei rare socoteală,
Că fuge-atât de repede, departe,
Pierdută într-o lume-atemporală,
Dacă de iubire nu am parte...
Plece, deci! Să nu mai dea năvală
Spre clipa mea străină şi de moarte
Ce-mi ţine sufletul ca-ntr-o dospeală
Şi torsul vis în versuri deşarte...
Doamne, întreb: sub marele zăvor,
De ce mi-ai strâns, fără să-mi dai de veste,
Aripa mea întinsă, de condor?
Să zbor, am vrut, pe-ale iubirii creste...
În schimb, mi-ai dat, atât de-nşelător,
Gândul că sunt Crăiasa din poveste...
9-10 dec. 2011

*


De ţară

Ţară!-aş vrea să fiu o pasăre măiastră
Să te slăvesc în cânturi nerostite
Din cerul meu – înaltul – izvodite,
Scumpa mea, să nu te simţi nicicând, sihastră!
Să văd cum din cuptoare se scot pite,
Cum florile râd în fiece fereastră,
Şi-n străchini e dulcea, galbena colastră,
Şi-albinele cu grijă stupărite...
Şi când va fi să cad pe dragul meu pământ
Să simt că moale îi va fi ţărâna,
Să-mi fie cald şi bine-n orice anotimp,
Paşnic contopită în tainic legământ!
O, şi aproape să-mi fie fântâna
Ca să-i aud izvorul veşnic peste timp...
20-21 ian. 2012

*


Când se-apropia...

O, tu vei şti vreodată cât de mult te-am iubit?...
Tainic, pe vecie, mă vroiam legată;
Totdeauna, ochiul meu în ochiul tău undit
Ca lumina să nu-i fie tulburată...
Tu nicicând nu vei şti că am ciocnit pahare
Cu moartea lângă mine, cu tine în gând,
De mi se limpezeau cuvintele neclare
Când sosea un înger din aripe bătând...
Tu nicicând n-ai să ştii cum te cat în grădină
Unde-ai sădit un măr şi un prun ca din mit,
Unde un şir de furnici nu se mai termină:
Duc poveri sub stratul de frunze ruginit...
Niciodată n-ai să ştii şi se face târziu,
Aşteptarea mea cu otravă se-nfruptă;
Parcă pe ţărmul straniu ne poartă-un bidiviu
Iar noi am uitat că armura ni-e ruptă...
1 febr. 2012

*


Aş vrea să nu mor de tot...

Aş vrea să nu mor de tot,
Doamne, dacă se poate!
Să-ţi fiu măcar un sabot,
Când umbli prin cetate,
Pâine sfinţită-n chivot,
Seminţe germinate...
Aş vrea să nu mor de tot,
Doamne, dacă se poate!
Sunet să fiu, de fagot,
Ori simplele bucate,
Ruga unui sacerdot
Sau apele curate...
Doamne, dacă se poate!

*


De unde vin, din ce secundă?

De unde vin, din ce secundă,
De-aduc cu mine toată larma?
Din lumea veche şi rotundă
Ce îmi citea în suflet karma?
Şi oglindirea-n care undă
S-a tot pierdut apoi în Parma?
De unde vin, din ce secundă,
De-aduc cu mine toată larma?
Cu a mea viaţă furibundă
Acuma timpul e-n cazarma
Acestei lumi de tot imundă
În care eu aud doar arma...
De unde vin, din ce secundă?

 *


Să mai visăm...

Aş vrea să dorm lângă un foc,
Să mă cuprind-un fel de vrajă;
Tu-ngândurat să stai de strajă
S-asculţi povestea din ghioc...
Poveşti minunate ţi-aş spune...
Ca din vis, ca din oglindă,
Să vină ca să ne cunune,
Îngerul dintr-o colindă...
Lângă foc să adormim cuminţi
Sub calda pleoapă de velinţi...
Noi să mai visăm candoare
În cea nouă-nveşmântare...
2 febr. 2012

*


Poate...

Poate mă vei căuta prin grădină
Sau poate prin odaie
Sau poate într-un cuvânt
Ca pe-un chip în oglinzi, tremurat, răsfrânt...
Poate mă vei căuta la fântână
De-unde scoteam, ca să bei, apă bună;
Sau poate, citind, lângă raftul de cărţi
Sau lângă măsuţa cu-atlase şi hărţi...
Poate mă vei vedea dereticând prin odaie,
Scoţând din lăzi sărbătoreştile straie
Pregătite să le punem pe noi
Atunci când fi-vom amândoi...
Poate mă vei găsi la icoana Fecioarei Maria
Rugându-mă să se oprească urgia
La gândul că nu vom fi împreună
Decât acolo, în tainica ţărână...
2 febr. 2012

 *


O pierdere spre soare-apune

Se macină, ca-ntr-un prăpăd,
Tot rostul casei... Şi eu văd
Cum toate-şi pierd din înţeles
Şi-n somn răzbate un eres
De parcă mama mea bătrână
Mai scoate apă din fântână
Răsad să ude prin grădină...
Târzia clipă se-nlumină
Când eu, cu umbra după mine,
Mă pierd în lanul de neghine...
Mă strigă mama şi eu cânt
Iar când mă-ntorc se face vânt;
Ea poart-o mantie de fum
Înmiresmată c-un parfum
De tufănele, de gutui, de prune
De pierdere spre soare-apune...
6-7 febr. 2012

*


În atriul meu drept...

Mă văd copil c-o fustă de refren,
Pe mama mea cu faţa-nlăcrimată
Când eu prin somn pândind o lume
În numele ei călătoream c-un tren
Să prind din urmă lumea emigrată...
Negreşit era o mare păcăleală
Ca şi cum dintr-o oglindă-nceţoşată
Se-arăta obrazul mamei – cel de fată –
Parcă trezit din dulce aţipeală...
Cu fusta din rochia mamei, la drum,
Mă pierdeam sau ea se pierdea ca-ntr-un fum;
Amintirile ei curgeau ruginitor
În atriul meu drept şi-n pulsul următor...
10 febr. 2012

*


Vom mai avea de cucerit?

Că vii, speram, să-mi dai sărut prelung,
Ca după-o despărţire dureroasă,
Că vii cu dorul tău de nibelung
Adăpostind iubirea într-o casă.
De-atâta dor, toţi pomii din grădină
Împovăraţi sub rodul lor de aur
L-au scuturat din greaua lui lumină
Stinsă de otrava unui laur.
Iar eu te-aştept în dorul meu zidit
Şi te aşteaptă-n sine şi ograda
Să-nflorească sub cerul limpezit
De nu ne-o apuca, străină, sfada...
Hai, iubite, va cădea zăpada...
Troieni-va dorul meu neţărmurit?
8-9 sept. 2012

*


Care şperaclu să deschidă uşa?

Cu ce şperaclu mai deschizi tu uşa
Să vezi azi bunii ce odinioară
Te aşteptau să vii în prag de seară
Ţinând, pe bancă, între ei, păpuşa?
Tu vii acum dintr-o lumină chioară
Ce parcă-i prăfuită de cenuşa
Unui parfum ce a topit brânduşa
În cântecul acela de vioară...
Şi nu mai ştii pe unde ai pierdut
Mâna tandreţei şi ochiul păzitor
Cu-ndemn al temerarului tău zbor
Fierbinte săgeată plămădită-n lut...
Paşii te poartă pe drumul de-nceput
La poarta care-a-nchis atâta dor...
6 oct. 2012




~o~

Claudia Ilie scrie o poezie a intuiţiei fulgurante, uneori atroce, (“şi eu tot mai apoi, ca un cap retezat“), dar cel mai adesea discrete, de o discreţie care estompează, deopotrivă, şi disperări şi entuziasme. Dotată cu un remarcabil simţ al ritmului, poeta struneşte admirabil materia verbală, nu prin constrângeri de sens, ci printr-o riguroasă transcendenţă muzicală. (…)

”Un zar aruncat la masa absolutului“, aşa îşi defineşte Claudia Ilie traiectoria sufletului său îndrăgostit de poezie. Este tulburător să remarci că în locul lacrimii pe care o bănuieşti grea de nefericirea lumii, poezia sa oferă paradoxul şi tragedia unui surâs. 

Există eroism, desigur, în această nobilă sublimare a suferinţei; se demonstrează încă o dată că poezia nu se poate naşte decât din dureri pe deasupra cărora, pasărea Phoenix a speranţei mereu ucisă şi înviată, are puterea să se ridice (…)

Din răni de astre şi cenuşi de ”îngeri dezertori“, versul Claudiei Ilie Voiculescu caută a reface sensul şi candoarea pierdută a lumii, sens şi candoare de care sufletul nostru post modern are atâta nevoie .

Poezia însăşi este “un zar aruncat la masa Absolutului“. E cea mai frumoasă definiţie. 


Cezar Baltag, 20 iunie 1993
Din prefaţa la volumul de poezii ”Dintr-o iubire“
Editura Signata – Timişoara, 2001










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu