Un creștin
înțelept a spus:
„Mă rog
fiindcă nu pot să mă ajut pe mine însumi. Mă rog pentru că sunt neputincios. Mă
rog fiindcă simt sărăcia mea și de aceea cer întărire în fiecare clipă a
existenței mele. Rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci mă schimbă pe mine”.
Arhim. Savatie
Baștovoi
Atunci când
Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofă
firească, prin care s-a încălcat legea gravitației. Într-o societate în care pierderea
primei ediții a “Florilor răului” lui Baudelaire se predă în școli văzută ca un
act de vandalism, iar despre proorocul David se învață după sculptura lui
Michelangelo, credem că ceea ce a avut de suferit este în primul rând simțul
realității. Alienarea personala a artistului se proiectează treptat asupra
societății și devine alienare colectivă.
Mâzgâlelile
postmoderniste care zece ani în urmă revoltau pe orice om normal, astăzi sunt
pe toate copertele caietelor și manualelor școlare sau lipite ca abțibilduri pe
frigidere. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imită zidurile sau
gardurile mâzgâlite din orașe, decorează în mod normal camerele apartamentelor.
Pe mașini abțibilduri care imită o pată de vopsea scăpată din greșeală! Nu mai
vorbesc de hainele pe care le poartă nu numai tinerii, ci și pensionarii. Nu
demult orice tânăr ar fi considerat o mare rușine să umble cu pantalonii rupți,
astăzi și-i rupe singur. Nu doar femeile, ci și bărbații se vopsesc ca clovnii.
Câțiva ani în urmă să ieși cu cârnatu-n strada era un act de bădărănie, astăzi
ies și cu cartofii prăjiți și se mândresc. Sub ochii noștri și cu noi înșine se
petrece o alienare totală. Trăim printre panouri care fac reclamă la tampoane
femeiești și prezervative. Ne uitam cu admirație cum o femeie în televizor își
rade părul de pe picioare sau își găurește cariile. Ne-am coborât în mizeria pe
care se rușina să o spună până și soția soțului. Douăzeci de ani în urmă,
acestea ar fi fost scene de comedie franțuzească, astăzi ele sunt viața
noastră. Ne-am îndobitocit atât de tare încât nu mai știm să ne folosim propria
libertate. Despre ce libertate vorbește omul contemporan, atunci când zece ore
pe zi se uită la filme în care prin hohote de râs i se dictează când să râdă?
Unde e scara valorilor? Unde sunt idealurile? Da, omul a scăpat de sub “tirania
religiei”! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a
devenit ea însăși religie, o religie vicleană și tiranică. O religie a
distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă.
Artistul ca
erou care salvează sufletul încătușat de dogmele religioase este un produs al
apusului, al Italiei catolice. Renașterea nu a apărut în Grecia ortodoxă, de
exemplu, cultura care a suferit de antropocentrism, până la creștinare, nu în
mai mica măsură decât cea Romană. Ortodoxia nu a asuprit niciodată cultura, ci
dimpotrivă, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin
iubitor de cultură și și-a împodobit palatul cu lucrările artiștilor vremii. Să
se vadă cuvântul Sfântului Vasile cel Mare către tineri, “despre felul cum să
ne folosim de scrierile păgâne” și vom înțelege că în condițiile Bisericii
canonice sufletul pur și simplu nu are de ce să se elibereze, căci toată
libertatea i-a fost dată. În Ortodoxie nu există respingere, ci doar selecție.
Nu cunoaștem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem că o
întoarcere atât de ostentativă la motivele și idealurile artei romane de până
la creștinare, adică la antropocentrismul și erotismul, cu scop pronunțat
demitizant, cum a făcut-o arta Renașterii, a fost cu putință anume în contextul
și datorită vieții dezordonate a clerului catolic din acea perioadă.
Demitizarea s-a produs mai întâi în sânul așa-zisei biserici, prin încălcarea
fecioriei impuse preoților (contrar învățăturii apostolice) și prin alte
fărădelegi, cum ar fi, ucideri, jafuri, vinderea indulgențelor,
infailibilitatea papală etc. Iar faptul că Michelangelo pictează personajele
biblice goale este, desigur, o formă de parodiere a stării bisericii catolice.
Goliciunea este, de fapt, a preoților. Artiștii bat fără nici un fel de
scrupule toate idealurile creștine, pentru că au văzut aceasta la preoții și
cardinalii catolici. Artiștii se revoltă, dar nu corectează. Pentru că ei
înșiși erau la fel. Ei erau stricați și așteptau prilej bun pentru a-și da frâu
stricăciunii. Și ei găsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub
masca nobleții ei vor săvârși răutate, atât pentru ceilalți, cât și pentru ei
înșiși. Să nu uităm însă că acești artiști ai Renașterii, cât și mai târziu un
Rouseau sau Diderot s-au revoltat și au căutat eliberare anume de mentalitatea
catolică. Noi însă ne-am însușit ateismul lor pe nedrept, grație abilității
propagandei ateiste, care s-a străduit să prezinte creștinismul ca pe un
amalgam al aberațiilor întâlnite în toate confesiunile, confesiuni pe care
Biserica Ortodoxa le blesteamă.
De cine ne
eliberam noi, ortodocșii? De propria libertate. De Dumnezeu. Ne revoltăm
împotriva noastră. Daca vom citi măcar trei pagini de dogmatica ortodoxa vom
vedea că ne-am batjocorit pe noi înșine, fără să știm și, desigur, fără să
vrem. Dogmele ortodoxe formulează năzuințele cele mai nobile pe care le poate
avea un om și exprimă forma desavârșită a gândirii logice. Atunci când
Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a rușinat și a zis: “Mulțumesc Ție,
Doamne, că ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea
greșită despre ea”. Dacă omul-artist revoltat împotriva dogmelor Bisericii ar
citi aceste trei pagini de dogmatică el ar afla că în ortodoxie există dogma
despre voința liberă a omului pe care nici măcar Dumnezeu nu poate s-o încalce.
Există dogma despre asemănarea omului cu Dumnezeu, care presupune în om, pe
lângă altele, și însușirea de a crea sau recrea. Ce va rămâne atunci din
filosofia lui despre tirania dogmelor? Dogma vine și zice: “folosește-ți voința
liberă, nu te lăsa tiranizat de ideea curentului X, nu zăbovi în neștiința,
eliberează-te!” Omul se teme sa afle că ceea ce a gândit el despre Dumnezeu este
fals. Că Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme să meargă la
întâlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rău mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul
e mândru, el se teme sa se întâlnească cu Creatorul. Pentru că el a furat
hainele Lui și a mers cu ele la bal. El a furat numele Lui și a scos bani din
bancă și a semnat afaceri care nu-i aparțin. Omul a făcut datorii enorme și s-a
lăudat tuturor că este el stăpânul. Iar acum el a aflat ca Adevăratul Stăpân
l-a chemat la El și înnebunește de rușine. El își caută motive pentru a se mai
reține. El inventează minciuni. El se împotrivește și vorbește de rău pe
Stăpân. Pentru că el crede că Stăpânul îl cheamă ca sa-l mustre. Stăpânul însă
îl cheamă ca să-l facă moștenitor.
Artistul se
revoltă cerându-și dreptul de a desena oameni pe hârtie. Dumnezeu, însă, ne cheamă să ne
recreăm pe noi înșine, să zidim o făptură nouă. Artistul își cere dreptul de
a-și imagina ce este dincolo de stele. Dumnezeu ne invită să ne facă puternici
să mutăm cerul și pământul cu palma, cum a făcut Ilie. Artistul își cere
libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar
Dumnezeu îl invită să stea la sfat cu îngerii. Ce rău ne vrea Dumnezeu?
Lumea a
sărăcit enorm datorită mentalității sale “artistice”. Omul modern suferă de
sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artă. Viața însăși a
devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-și mai trăiește viața sa reală, ci o
viață virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realității. El este
hărțuit de aceste idei, oricât de frumoase n-ar părea ele. Dar poate ca ele
sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumusețea și scumpetea
aurului a devenit blestem pentru Midas, tot așa arta a devenit blestem pentru
noi. Cum aurul în sine nu are nici frumusețe, nici folos, ci numai prin ceea ce
se poate obține pe el, prin convenție, este folositor, așa si arta este fără
vreun folos. Și așa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă,
tot așa și noi, va veni vremea când nu vom putea schimba toată frumusețea lumii
pe un gât de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.
Arta n-ar
trebui sa fugă de cunoaștere, așa cum se întâmplă în arta modernă, când aceasta
s-a detașat de filosofie, adică de rațiune, și construiește un fals limbaj al
emoțiilor și sentimentelor. Nu trebuie să fie nici ermetică și ocultă, cum
propovăduiesc unii. Ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta
să-și motiveze dreptul la existență. În genere, nici o activitate umană n-ar
trebui să fie îndreptată împotriva cunoașterii. Cunoașterea este cel mai nobil
scop la care am fost chemați. “Cu cât cunoști mai mult, cu atât iubești mai
mult”, spunea Da Vinci. Și ea începe de la a te cunoaște pe tine însuți.
Înțeleptul Socrate, cunoscându-se pe cât i s-a putut, până la Hristos, “a
cunoscut că nu cunoaște”. “Eu știu că nu știu”, iată începutul înțelepciunii,
drumul smereniei. Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea
cunoașterii, ne vom îndrepta să o căutam acolo unde ni s-a spus că este – în
Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoașterea, Îl vom
aduce în inimile noastre, după cum El Însuși a făgăduit. Și așa vom ajunge să
ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine, ca ființe capabile de îndumnezeire. Ca
temple în care a iubit să se sălășluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere
și nemurire în veac.
Sursa:
Pr. Alexandru
Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu