De la Calul Troian la Internet 6

 VLADIMIR VOLKOFF

TRATAT DE DEZINFORMARE

De la Calul Troian la Internet

Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU

CAPITOLUL VI

DEZINFORMAREA SE ORGANIZEAZĂ

Invenţia lui Marconi adăugându-se celei a lui Gutenberg, care la rândul ei se adăugase relaţiei gură-ureche, dezinformarea a atins vârsta majoratului într-un moment care coincidea aproape perfect cu apogeul comunismului - la scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Coincidenţa nu este întâmplătoare, doctrina aşa-zisă marxist-leninistă fiind în sine o metodă de dezinformare, din moment ce nu valorează nimic fără agitaţia politică. În acest caz, trebuie să ne reamintim clar paradoxul lui Mucchielli: nu agitaţia politică a fost pusă în slujba unei teorii de economie politică ci, dimpotrivă, o teoria de economie politică a fost folosită pentru a face o revoluţie.

O mărturisire în trecere. Neştiinţa mea despre Extremul Orient mă determină să-mi recunosc impasul cu privire la dezinformarea comunistă din China. Înţeleg clar că Mao Tse-tung, cititor al lui Sun Tî, i-a folosit cu succes învăţăturile: formule cum ar fi „cele O Sută de Flori”, „Marele Salt înainte” şi, mai ales, „Revoluţia Culturală” (1966-l969) sunt destinate, evident, să manipuleze opinia naţională şi internaţională. De altfel, când ne gândim la succesul în cercurile intelectuale franceze a ceea ce s-a numit „maoism” şi consta, mai ales, în a purta cămăşi cu guler „Mao”, nu putem decât să ne înclinăm în faţa genialităţii autorului Cărticelei roşii. Dar subiectul este prea vast şi totodată prea specific pentru a putea face aici mai mult decât să-l semnalăm. 

Trebuie să fim conştienţi de faptul că partidul social-democrat rus, care avea să preia ulterior numele de partid comunist (b) - cu (b) de la „bolşevic” - se dezvoltase pe parcursul anilor în două tradiţii esenţiale: clandestinitatea şi propaganda. Manipularea opiniei publice în mod clandestin era pentru el o a doua natură şi nu trebuie să ne mirăm dacă a reuşit în cel mai glorios mod. 

Lenin şi dezinformarea 

Lenin a practicat mult şi propaganda, şi dezinformarea, între altele, sub forma unor sloganuri mai mult sau mai puţin imitate după Marii înaintaşi şi epigonii acestora: 

„Bolşevismul este puterea sovietelor plus electrificare”, „Război palatelor, pace bordeielor”, „Ia cu forţa ceea ce ţi s-a luat cu forţa” şi alte expresii la fel de primare l-au ajutat să-şi instaureze puterea în Rusia, dar aici nu era vorba decât de o propagandă internă, în care nu a dat tot ce avea mai bun în el. 

Mai cu seamă, Lenin a fost genial în modul de a trata Occidentul capitalist căruia îi visa pieirea. Această atitudine se poate rezuma în patru formule esenţiale: 

- „Spuneţi-le ceea ce vor să audă” este însăşi deviza oricărui soi de dezinformare; 

- „Le vom vinde frânghia cu care să se spânzure” demonstrează importanţa pe care o acorda, pe bună dreptate, maturităţii politice a inamicilor săi şi avantajelor pe care le putea obţine de pe urma ei; 

- „Idioţii utili” era denumirea sa favorită pentru cei care au fost numiţi, mai măgulitor, „tovarăşii de drum”; 

- „Lada de gunoi a Istoriei”, pe care le-o rezerva cu amabilitate inamicilor şi rivalilor săi, reaminteşte că denigrarea adversarului este unul dintre procedeele favorite ale lui Sun TL

Nu ne putem abţine să cităm aici extrase ample din memo-randumul adresat de Lenin în 1921 lui Cicerin, comisarul său de afaceri externe: 

„În urma observaţiilor directe pe care le-am putut realiza personal în timpul anilor de emigrare, trebuie să mărturisesc că aşa-numitele cercuri cultivate din Europa de Vest şi America sunt incapabile să înţeleagă atât situaţia actuală, cât şi raportul real de forţe. 

Aceste cercuri trebuie să fie considerate surdo-mute (...). 

Ţinând seama de marele decalaj de timp necesitat de dezvoltarea revoluţiei socialiste mondiale, trebuie să se recurgă la manevre speciale care pot accelera victoria noastră asupra ţărilor capitaliste. 

a) Să se anunţe, pentru a-i linişti pe surdo-muţi, despărţirea fictivă a guvernului şi a organelor noastre guvernamentale de partid şi de Politburo, şi mai ales, de Komintern. Acesta din urmă trebuie să fie calificat ca o grupare politică independentă, tolerată pe teritoriul Uniunii Sovietice. Surdo-muţii ne vor crede. 

b) Să ne exprimăm dorinţa de a stabili imediat relaţii diplomatice cu ţările capitaliste, pe baza unei totale neingerinţe în afacerile lor interne. Surdo-muţii ne vor crede şi de această dată. Vor fi chiar încântaţi şi ne vor deschide larg porţile; prin aceste porţi, vor intra rapid emisarii Kominternului şi ai serviciilor de informaţii ale ţării noastre, sub camuflajul reprezentanţilor diplomatici, culturali şi comerciali... Capitaliştii din lumea întreagă şi guvernele lor vor închide ochii asupra genurilor de activităţi despre care am vorbit, iar aceşti surdo-muţi vor deveni orbi de-a binelea. Ne vor trimite credite, care ne vor ajuta să susţinem partidele comuniste din ţările lor. Ne vor furniza materialele şi tehnologiile care ne lipsesc şi ne vor reconstitui industria militară de care avem nevoie pentru a lansa apoi atacuri victorioase asupra furnizorilor noştri. Cu alte cuvinte, vor acţiona spre a-şi pregăti propria sinucidere.”

Lucrările lui Thierry Wolton ne demonstrează cu ce succes s-a realizat programul profetic al lui Lenin, autorul unor maxime paralele, în plan geografic şi ideologic, cu cele ale lui Goebbels (pe care le-au precedat în timp). Să nu uităm că inefabilul tovarăş Lenin este cel care a scris, cu litere de-o şchioapă: ,A spune adevărul este o prejudecată burgheză meschină”.

Pravda 

Apropo de „adevăr”, nu fără umor, desigur, Lenin a botezat astfel ziarul partidului comunist, fondat în 1912. 

La drept vorbind, pravda nu este decât unul dintre cele două cuvinte ruseşti care înseamnă „adevăr”, celălalt fiind istina. Istina e adevărul, considerat contrar minciunii; pravda e adevărul cu sens de dreptate. Prima culegere de legi ruse, promulgate de Iaroslav cel înţelept în secolul al XI-lea, se numea „pravda rusă”. Prin urmare, ziarul oficial de partid pretindea atât că spunea adevărul, cât şi că fundamenta dreptatea. 

Observatorii occidentali, mai exact cei noncomunişti, au fost indignaţi să vadă că un ziar care se numea Adevărul apăra, la interval de numai câteva zile, teze opuse, îşi schimba punctul de vedere ca pe o cămaşă şi modifica istoria după bunul său plac. Unii au găsit că era chiar spiritual să-l ia în râs. Aceasta însemna o înţelegere greşită a modului în care vedeau lucrurile Lenin şi succesorii săi. 

Pentru Lenin, singurul adevăr era absenţa oricărui adevăr. Iar singura justiţie era voinţa partidului. 

Din moment ce oamenii se ataşează cu naivitate de aceste cuvinte găunoase, ca „adevărul” şi „dreptatea”, le vom folosi pentru a le face plăcere, dar în realitate rolul perfect adecvat al ziarului a constat în a decreta adevărul şi dreptatea „zilei” care, spre deosebire de „specialităţile zilei” din restaurante, numai rareori sunt aceleaşi cu cele de ieri sau de mâine. Empirismul dezorganizatori lui Lenin constă în a adapta la nece-sitatea cotidiană principii prezentate ca imuabile, de unde şi fluiditatea constanta a comunismului, care i-a lăsat atât de perplecşi pe adversarii acestuia. Comunismul presupune la fel de uşor colectivizarea pământurilor, cât şi necolectivizarea lor, revoluţia mondială ca şi revoluţiile locale, internaţionalismul ca şi naţionalismul exacerbat şi, întrucât trebuie totuşi ca militantul de bază să se orienteze, acesta are nevoie de o gazetă care să-i precizeze zilnic unde se află. 

Astfel se explică, în paranteză fie zis, tirajele enorme ale ziarelor Pravda (unsprezece milioane şi Komsomolskaia Pravda {Pravda tineretului comunist, cu douăzeci şi două de milioane) , cel puţin în perioada de glorie a comunismului. După căderea regimului, Pravda, interzisă o vreme, a căzut la un tiraj de o sută cincizeci de mii de exemplare, iar Komsomolskaia Pravda, devenită de altfel foarte puţin comunistă, la un milion trei sute4e mii de exemplare.

Am făcut aceste precizări pentru a demonstra în ce măsură stătea dezinformarea în însăşi natura comunismului, sau mai degrabă - din nou paradoxul lui Mucchielli - în ce măsură comunismul nu era, una peste alta, decât o formă de dezinformare deosebit de nocivă. Nu poate fi o întâmplare că cei trei conducători principali ai primei generaţii au preferat să trăiască sub nume false. Lenin, Troţky şi Stalin nu sunt chi-puri, ci măşti - măştile lui Ulianov, Bronstein şi Djugaşvili. Mai este cazul să reamintim, în acest sens, cuvintele lui Soljenittn? Acesta afirma următoarele: ar fi de ajuns ca ruşii să înceteze a mai minţi şi comunismul se va prăbuşi dintr-o dată. 

Stalin şi dezinformarea 

În cazul lui Stalin, dezinformarea dobândeşte dimensiuni de-a dreptul metafizice. 

Nu numai că Stalin şi-a traficat propria biografie - până la data naşterii sale, care e falsă, şi identitatea tatălui, care nu se cunoaşte sigur - dar găsea o voluptate malignă în a încurca iţele, uneori chiar fără nici un motiv. A minţit în legătură cu datele şederilor sale în exil: De ce? înţelegem mai uşor ca şi-a ascuns probabila apartenenţă la Ohrana (poliţia politică ţaristă) - dar nu e sigur dacă în acest sens l-a minţit şi pe Lenin, care putea găsi avantajos să aibă la dispoziţie un agent dublu. Astfel, se pare că Stalin a ajuns să denunţe poliţiei ţarului comunişti la ordinul lui Lenin însuşi. Evident, a bulversat istoria revoluţiei: era preocupat să-şi acorde un rol eroic, astfel încât a mers până la a inventa comitete inexistente cărora afirma că le fusese şef - şi toţi istoricii sovietici şi-au potrivit pasul, cu respect, după al lui. 

Iar insolenţa nu se opreşte aici: după ce l-a exilat pe Troţky şi a pus să fie asasinat, nu i-a fost de-ajuns că i-a pus capăt vieţii, ci a dorit să-l facă şi să nici nu fi existat vreodată. Numele lui Troţky a dispărut din istorie, chipul său a fost şters din celebra fotografie unde era văzut alături de Lenin care ţinea un discurs agitatoric mulţimii şi, în Marea enciclopedie sovietică, paginile care îi fuseseră înainte consacrate acum au fost lipite laolaltă: unii oameni le puteau dezlipi, dar în acest fel se ştergea cerneala, iar textul devenea ilizibil. Am încercat şi eu. Publicul sovietic folosea exemplare mutilate astfel şi nu părea să se mire: era adevărul „de moment”. 

Aceeaşi insolenţă - cel puţin dacă nu e vorba de o mare naivitate - se regăseşte şi în faimoasa declaraţie a lui Stalin: „Viaţa a devenit mai fericita, viaţa a devenit mai veselă”, făcuta în timp ce prizonierii din gulag se numărau cu milioanele, iar ţăranii dezchiaburizaţi ajunseseră în situaţia de a muri de foame sau de pe urma actelor de canibalism. 

Un alt exemplu de dezinformare metafizică: notoriile procese. Nu e nici locul şi nici momentul de a face istoria lor, sau de a schiţa un epilog pentru a afla ce motive (tortura, drogurile, teama pentru ai lor, speranţa graţierii, credinţa în partid, vanitatea de a accepta moartea în loc de a le fi impusă) i-au determinat pe acuzaţi să mărturisească tot felul de crime imaginare, uneori chiar străduindu-se să le prezinte şi mai verosimil decât figurau în actul de acuzare, dar trebuie să remarcăm că dezinformarea a ajuns aici să fie împinsă la culme, aş spune chiar la un anumit nivel de nebunie, din moment ce sprijinitorii înşelătoriei erau atât complici de bună-voie, cât şi victime ale acesteia.

Încă un exemplu de manipulare stalinistă. Acest fost seminarist care vânase creştinismul cu o ură la fel de feroce ca aceea a lui Lenin, când invazia germană l-a obligat să-i ofere poporului rus motive pentru a lupta, nu a ezitat să redeschidă bisericile şi un seminar, să instaleze un nou patriarh şi, în propriile sale discursuri, să înlocuiască virilul apelativ „tovarăşi” cu un onctuos „fraţi şi surori”.

Astfel, Dumnezeu însuşi a devenit transmiţătorul lui Stalin în noua operaţiune de manipulare. Se poate ajunge mai departe de atât? 

Tovarăşii de dram

De când s-a prăbuşit comunismul, s-a pierdut socoteala cărţilor scrise de foşti „tovarăşi de drum” care rareori se bat în piept făcând „mea culpa”, ci îşi explică laborios greşelile, încă legitime şi de înţeles în ochii lor, indiferent la ce consecinţe au putut duce.

Nu adoptăm aici nici un punct de vedere politic, nici unul moral, ci privim problema sub aspect tehnic. Dezinformarea nu este o magie; dezinformatorul nu e niciodată singurul responsabil; dezinformatul nu se lasă nicicând înşelat fără a consimţi în mai mică sau mai mare măsură, iar această con-simţire este cea pe care tovarăşii de drum ne vor ajuta s-o conturăm.

După articolele apărute în L'Illustration la începutul anilor douăzeci, Occidentul ar fi putut să ştie, dacă dorea, că atrocităţile comuniste din Rusia depăşeau, în cantitate şi oroare, tot ceea ce se întâmplase pe lume de la începutul istoriei. (Ştiu că această afirmaţie va surprinde, dar desfid pe cineva să-mi citeze alte cazuri mai îngrozitoare, atât cantitativ cât şi calitativ.) Mărturiile emigranţilor abundau deja; nu peste mult, au urmat şi cele ale transfugilor. Andre Gide nu a minţit descriind ceea ce văzuse. A venit apoi procesul Kravcenko, au avut loc evenimentele din Polonia, Germania, Ungaria, Congresul al XX-lea al partidului comunist, unde Hruşciov a denunţat el însuşi excesele stalinismului. Dar tovarăşii de drum nu au tras nici o concluzie din toate acestea, numai o condamnare vagă a lui Stalin şi a „cultului personalităţii”, pentru a absolvi şi a glorifica şi mai mult comunismul ca atare. 

Această orbire sistematică, lungă de peste o jumătate de secol - şi care, pentru unii, încă mai durează - trebuie să aibă motivele ei. Interesul material a trebuit să joace un rol important: e de la sine înţeles că scriitorii care acceptau lucrativele preţuri oferite de Lenin şi Stalin, sau nu erau decât traduşi în U.R.S.S., ţară unde tirajele de o sută de mii de exemplare erau considerate modeste, nu puteau să nu cânte imnuri de slavă regimului. Şi la fel de uşor se înţelege că membrii partidelor comuniste străine erau obligaţi, sub pedeapsa cu excluderea, să vegheze nu atât la reputaţia patriei mume, cât la a partidului tătâne. Dar, în pofida tuturor argumentelor, faptul că atât de mulţi intelectuali au împins aşa de departe bunăvoinţa şi reaua-credinţă depăşeşte orice raţiune. Totuşi, să încercăm să ne lămurim. 

Desigur, revoluţia rusă deşteptase o uriaşă speranţă utopică şi când, pentru a relua cuvintele lui Michel Heller, „utopia” a fost adusă „la putere”, majoritatea celor care crezuseră în ea nu au avut curajul de a constata că împlinirea utopiei cufunda omenirea într-o nenorocire cum niciodată nu mai cunoscuse. Nu am nici un dram de compasiune pentru această laşitate intelectuală: când omul s-a înşelat, când a cauţionat, prin adeziunea lui, erori şi crime, nu există decât un singur remediu: confesiunea publică, din moment ce publicul e cel care a fost influenţat pe căi necurate. Or, puţini tovarăşi de drum au dat dovadă de o asemenea loialitate, mai ales atâta timp cât dividendele sovietice au continuat să curgă. Dar tocmai în această magmă a motivelor mai uşor sau mai greu de mărturisit, deşi unele au fost etalate cu emfază, trebuie să căutăm secretul consimţământului fără de care dezinformarea ar fi fost imposibilă. Puţină credulitate, puţină cupiditate, puţin conformism, puţin snobism şi gata treaba! 

Realismul socialist 

Stalin a făcut dezinformarea să intre în domeniul ştiinţei trecute şi prezente. Iablocikin inventase becul electric. IJsenko garanta ereditatea caracteristicilor dobândite, dincolo de cercul polar se cultivau pătlăgele cubice şi, pentru georgieni cel puţin (Stalin fiind unul dintre ei), durata de viaţă părea nelimitată. Era şi cazul, din moment ce trebuia să se cucerească lumea, iar aşa ceva nu se face cât ai bate din palme. Un dome-niu în care, cu multă inteligenţă, Stalin şi-a dus mult mai departe teoria „inginerilor de suflete”, a fost literatura. 

Contrar majorităţii şefilor de stat moderni care au învăţat în diverse şcoli primatul economic ce este în curs de a ne distruge civilizaţia, fostul seminarist Stalin înţelesese perfect că „omul nu trăieşte numai cu pâine” şi că necesităţile spirituale, intelectuale, filosofice, artistice şi ludice fl guvernează în egală măsură cu pâinea şi vodka de zi cu zi.

 Îi plăcea să se înconjoare de creatori: Gorki, Şolohov, Şostakovîci. L-a protejat în-trucâtva pe Mihail Bulgakov. A încurajat muzica, atunci când povestea ziua de muncă a unui stahanovist, pictura, când zugrăvea propriile lui portrete, şi mai ales literatura care, departe de a se consacra artei pentru artă, propăşea dictatura proletariatului. 

Realismul socialist este o doctrină literară al cărei principal criteriu e cât se poate de simplu: tot ceea ce ajută revoluţia să avanseze, e bun; tot ce o încetineşte, e rău. 

De aici decurge o întreagă serie de precepte care presupun să existe: 

- un „erou”, personaj agreabil şi neapărat comunist; 

- o „cauză” pe care o serveşte eroul, fie cercetarea pentru un nou produs chimic, fie simpla exploatare a pământului desţelenit;

- o „eroină” care îi va sta alături în toate eforturile; 

- duşmani de clasă, care pot fi aristocraţi, chiaburi sau agenţi străini - la alegere; 

- un deznodământ fericit, care să promită un „viitor luminos”.

Se observă prin ce se deosebeşte realismul socialist de realismul pur şi simplu, ca şi de arta pentru arta: este, de fapt, apoteoza romanului cu teză, se poate spune chiar a romanului care construieşte, cu condiţia ca doctrina propagată să fie revoluţionară. 

Fadeev scria: „Realismul socialist nu este o simplă copie a realităţii, ci conţine un nemaivăzut potenţial de imaginaţie, după părerea mea, presupune forme mai sintetice decât cele pe care le întrebuinţăm”, iar Radek a spus: „Realis-mul socialist nu semnifică numai cunoaşterea realităţii aşa cum e ea, ci a realităţii în mişcare”. 

Exista o întreagă estetică, pe care Kulik, preşedintele Uniunii Scriitorilor Ucraineni, a exprimat-o în următorii termeni: „Dacă un scriitor reflectă fidel realitatea în operele lui, atunci el este în esenţă un realist, iar metoda sa e realismul. Dacă e vorba de un scriitor care susţine programul regimului sovietic, aceasta înseamnă că e un scriitor revoluţionar şi că metoda lui este revoluţionară. Dacă acest scriitor se străduieşte să participe la construirea socialismului, să creeze o literatură socialistă, atunci metoda lui va fi socialistă. Iată de ce, tovarăşi, metoda care ar trebui să ne călăuzească pe toţi nu se poate numi altfel decât realism revoluţionar socialist”. Toate acesta erau destinate să răspundă aşteptărilor publicului, care trebuia să fie manipulat învăţându-l să-şi dorească ceea ce se voia să i se ofere: artistul era dator să satisfacă „aspiraţia maselor care îi cer artistului sinceritatea şi adevărul unei descrieri realiste socialist-revolutionare a Revoluţiei proletare” (Literaturnaia Gazeta). 

De aici a derivat o scolastică întreagă, cu codurile şi alegoriile sale, cu pedagogia, militantismul, congresele şi ipocrizia ei, asupra căreia ne dă o idee Stejarul şi viţelul de Soljeniţîn. Se poate observa până la ce grad de didacticism fosilizant ajunsese această scolastică, cu ajutorul unui eşantion de expresii culese de la teoreticienii ei. 

Şi mai întâi, a contrario: „Realismul socialist nu este, nu cere, nu ştie, nu poate să adopte, nu are cum să accepte, nu se mulţumeşte cu...” 

Ce anume respinge atât de energic realismul socialist? 

„Punctul de vedere,al lui Zola, care îşi propunea să descrie realitatea aşa cum e, principiul lui Zola, conform căruia imaginaţia nu mai are nici un rol, simpla fotografiere a mişcării, descrierea pur şi simplu a ceea ce există, lirismul antirealist, individualismul, oglinda ţinută în faţa omenirii, înfrumuseţarea realităţii.”

În schimb, „plasează în centrul preocupărilor sale, cere, datorează, proiectează, colaborează activ la, revendică reprezentarea, arată, propune, implică, exprimă, pune problema...” 

Şi ce caută el cu atâta osârdie? 

„Edificarea socialismului, lupta proletariatului, omul nou, toate relaţiile şi medierile complexe ale procesului istoric, punctul de vedere al victoriei proletare, tendinţele de dezvoltare reală, luptele din viitor,.eroismul, împlinirea viitorului, realitatea în mişcare, o alegere a punctului de vedere, uniunea dintre reprezentarea veridică şi transformarea ideologică a indivizilor, educarea muncitorilor în sensul socialismului.” 

În ce scop toate acestea? Pentru „a participa la mişcare, la lupta pentru o nouă renaştere a omenirii”. 

Numărul lucrărilor literare pe care unii scriitori, nu întotdeauna lipsiţi de talent, le-au stors pornind de la acest şablon, fără a mai pune la socoteală imitaţiile cinematografice care au urmat, depăşeşte orice imaginaţie. Reţeta nu pare să fi produs nici măcar o singură mare operă, iar ruşii pe care îi întâlnim acum ne mărturisesc că preferau să-l citească în infernul bibliotecilor, clandestin, pe emigrantul Bunin, decât această pseudo-literatură industrială etalată pe toate tarabele. La fel de adevărat este că această acţiune de dezinformare prin literatură rămâne una dintre cele mai elegante care au fost încercate vreodată: nu era vorba numai de a manipula opinia publică a unei ţări date, la un moment dat, asupra unui subiect dat, ceea ce rămâne la un nivel rudimentar, ci de a urmări posteritatea şi absolutul, de a pregăti o dezinformare pe scară istorică şi mondială.

Cu alte cuvinte, nu-şi făceau deloc complex. 

Slavă Domnului că n-au reuşit.

Limba de lemn 

La Harpe vorbea despre „limba inversată”. Franţoise Thom a făcut o analiză pertinentă a „limbii de lemn” din comunism. 

Se poate spune că limba de lemn este capodopera dezinformării, din moment ce e imposibil să fie folosită fără ca vorbitorul să devină, prin efectul vampirismului despre care vorbeam mai sus, dezinformat şi dezinformator în acelaşi timp: „La fel cum Biserica Vie creată de bolşevici serveşte la anihilarea religiei, falsele alegeri folosesc la dezamorsarea veleităţilor democratice, falsa legalitate la împiedicarea naşterii unui drept autentic, limba falsă blochează comunicarea şi îngheaţă formarea unei societăţi civile care ar pune în pericol puterea comunistă, atrage gândirea pe linii moarte, anchilozează dezvoltarea unui subiect în interiorul lui homo sovieticus. Printre toţi zombii puşi în mişcare de ideologie, limba zombi prezintă cel mai mare pericol”, scrie Franţoise Thom.

Iar comunismul, efectiv, nu s-a mulţumit cu a pretinde să se acţioneze aşa cum trebuia şi să se gândească aşa cum trebuia: a dorit să se şi vorbească aşa cum trebuia, ştiind bine ca gândirea este neputincioasă fără cuvânt şi că un anumit vocabular condamnă nu numai la minciună exprimată, ci şi la raţio-nare deformată. 

• limba de lemn suprimă, atât cât se poate, propoziţiile subordonate circumstanţiale, înlocuindu-le cu substantive precedate de o prepoziţie: „Prin decizia şi clarificarea situaţiilor politice anterioare” (Barbusse), „Prin dezvoltarea unei largi activităţi în rândurile maselor” (L'Humanite). Preferă perechile verb-substantiv în locul verbelor corespondente: „a-şi găsi expresia, a-şi găsi reflectarea, a lua decizia, a acorda ajutorul”, în loc de „a se exprima, a se reflecta, a decide, a ajuta”. Face să dispară pronumele „eu”, în favoarea lui „noi”, care este mai uşor de opus prenumelui „ei”. Acest punct e cu atât mai interesant, căci cititorul, sau ascultătorul, nu îndrăzneşte să se asimileze „eului”, câtă vreme în „noi” este înglobat, prin respingerea „lor” (a celorlalţi). 

Limba de lemn preferă întorsăturile de frază pasive şi impersonale: „A înregistrat un bun avans constructiv, relaţia reciprocă s-a strâns, s-au exprimat urări, s-a acordat o atenţie deosebit de mare”: chipul omenesc se şterge din ce în ce mai mult. 

Gradele de comparaţie permit să se sublinieze aspectul nedesăvârşit al lumii: „Politica puterii monopolurilor nu poate da naştere decât unor contradicţii mai profunde, mai întinse, acest aspect al analizei doctrinei marxist-lenininste ocupă un loc mereu mai important, legătura dintre progresul economiei şi progresul social-politic şi spiritual devine tot mai strânsă”, citează Franfoise Thom. De asemenea, se preferă să se vor-bească despre coacere şi descompunere, despre germeni, despre tinere mlădiţe, seminţe, teren, despre deja şi despre nu încă, despre etape, paliere, stadii, salturi gigantice, înflorire, accelerare, consolidare, înmulţire, dezvoltare, întărire, aprofundare, creştere, zbor, îmbogăţire, lărgire, depăşire şi desfăşurare. 

Se foloseşte tot arsenalul mijloacelor lingvistice care servesc la semnificarea obligaţiei: a trebui, a fi dator, a avea de, a.fi invitat să, cu necesitate, negreşit, obligatoriu, fatal. 

„Imageria războinică se întinde până la domeniile cele mai bucolice prin tradiţie, fie că e vorba de mulgerea vacilor sau de culesul cartofilor; nu se mai aude vorbindu-se decât despre fronturi, lupte, atacuri, rezistenţă, luări cu asalt (...). De altfel, această predilecţie se găseşte (...) şi în vocabularul limbii naziste, unde cuvintele Kampf, kămpferisch, marschieren reveneau fără încetare.”

Funcţia adjectivului de lemn constă în a înscrie substantivul de lemn într-o obedientă dezinformatoare strictă: „forte progresiste, abundenţă colhoznică, legalitate revoluţionară”. Epitetele decolorate servesc la marcarea numelor cu un semn pozitiv sau negativ, astfel încât înălţat, larg, apropiat, devin sinonime simpatice, câta vreme jos, strâmt, îndepărtat sunt percepute ca tot atâtea sinonime antipatice. 

Verbele servesc mult la a descrie participarea comunismului la mersul Istoriei; „a ajuta, a juca un rol, a orienta, a facilita, a crea condiţii pentru, a frâna, a perfecţiona, a accelera, a stimula, a dezvolta, a întări, a apăra, a dirija energia maselor”. 

Oricât de abstractă este limba de lemn, ea recurge uneori la metafore stereotipe: „Comuniştii sunt carnea cărnii, sângele sângelui clasei muncitoare. Lenin este întruchiparea ideală a revoluţionarului. Structura economică trebuie să încarneze idealurile noii societăţi.” 

Totuşi, limba rusă e sărăcită în mod sistematic. Dicţionarul fundamental al lui Dahl conţine douăzeci şi două de mii de cuvinte; scriitorii sovietici foloseau o mie cinci sute.

Stilul de lemn recurge energic la alegorie, la personificare, la metonimie, dar acestea nu sunt niciodată inocente. Dacă se doreşte să se desemneze Uniunea Sovietică, se spune: „Partidul şi guvernul”; când e vorba de Statele Unite, se spune „Wall Street” sau „Pentagonul”. Metalepsia permite să se presupună ca fiind demonstrat un lucru care nu este, ca în Justeţea tezelor leniniste”, pe care nimeni nu ar îndrăzni s-o aducă în discuţie.

Limba de lemn este în primul rând maniheistă: formă şi conţinut, abstract şi concret, obiectiv şi subiectiv, tot şi parte, natură şi aparenţă - toate se opun fără nuanţe, ca nişte „fălci ale ideologiei”, cum inspirat se exprimă Frangoise Thom, iar aceste categorii de gata permit să se gândească fără a se mai asuma niciodată riscul originalităţii. 

Limba de lemn îşi însuşeşte mărturisirea lui Goebbels: „Nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anumit efect” Avantajul limbii de lemn este acela de a fi codificată. 

„Anumite sunete, ca «revizionist», «duşman al poporului», dau semnalul de atac; altele, ca «eroare», «lipsă de vigilenţă», servesc drept avertisment sau ameninţare; aceleaşi pot marca supunerea.” 

Franţoise Thom consemnează că „funcţia limbii de lemn este dublă”: - pe de o parte, ea amplifică puterea ideologică. De exemplu, declarând: „Trebuie să se dea dovadă de o vigilenţă sporită”, se indică faptul că se crede în ficţiunea cu duşmanii infiltraţi, se semnalează propria delăsare şi se indică intenţia „de a propaga această înfierare asupra altora” - ceea ce, trebuie să recunoaştem, e foarte economic din punct de vedere lingvistic; 

- pe de altă parte, limba de lemn permite să se participe momentan la putere şi să se demonstreze vrednicia de a participa şi mai mult, în măsura „în care se mânuieşte ireproşabil limba de lemn, adică în măsura în care se proclamă propria fidelitate faţă de ideologie”.

Întrucât în cercurile conducătoare nu este admisă nici o altă limbă în afara limbii de lemn, iar limba de lemn nu autorizează nici o divergenţă individuală, oricine face jocul limbii de lemn este silit să-l joace şi pe cel al ideologiei de guvernare şi, în consecinţă, al oamenilor de la putere.

Ar fi interesant în acest sens să se studieze amănunţit modul în care domnul Elţfri, crescut în serai şi mare utilizator al limbii de lemn, nu şi-a depăşit condiţia decât cu mare efort, la mult timp după ce abandonase ideologia comunistă. La drept vorbind, n-a, făcut-o decât în amintiri sau în conversaţiile particulare: în public, nu ştie să se exprime decât cu ghiulele lingvistice legate de picioare. 

„Discursul de lemn”, continuă Franţoise Thom, „este un discurs cu sens unic; nu admite replică. Singurul răspuns posibil pentru un discurs de lemn este un alt discurs de lemn; omul poate, în caz de nevoie, să se apere în limba de lemn (...) dar nu poate în nici un caz să se exprime.” 

limba de lemn, eliminând conceptul de „eu”, urmăreşte sa elimine omul ca subiect Interzice memoria: „Vai celui care vădeşte variaţii şi contraziceri ale liniei [partidului]; pentru a trăi în linişte, trebuie să ştie să uite.” 

Limba de lemn reprezintă cazul extrem de logomachie (pe care o vom examina în Capitolul XII, cel dedicat accesoriilor verbale ale dezinformării). Limba de lemn este logomachia devenită ea însăşi limbă. 

E absolut remarcabilă analiza unei limbi de lemn imaginare, Newspeak (Noua limbă), realizată de George Orwell în memorabilul său roman 1984: 

Ne amintim că, în Oceania, domneşte tiranul Big Brother, bazându-se pe o

doctrină totalitară, Ingsoc („socialism englez”). Newspeak-\i\, pe care partidul de la putere îl impune tot mai strict populaţiei, face ca „o gândire eretică, adică o gândire divergentă faţă de principiile Ingsocului, să devină literalmente de neconceput, cel puţin în măsura în care gândirea depinde de cuvinte”, imediat ce Oldspeak, limba actuală, va fi uitată. Acest rezultat se obţine „parţialmente prin inventarea de cuvinte noi, dar mai ales prin eliminarea cuvintelor indezirabile, spoliind cuvintele rămase de orice semnificaţie hetero-doxă şi, pe cât posibil, de orice semnificaţie secundară, oricare ar fi aceea.” De altfel, „fără a vorbi despre suprimarea cuvintelor categoric eretice, reducerea vocabularului era considerată un scop în sine şi nu se lăsa să supravieţuiască nici un cuvânt care putea fi economisit.” „Fiecare reducere reprezenta un câştig, din moment ce, cu cât se avea mai puţin de ales, cu atât se reducea tentaţia de a gândi.” 

Nu mai există excepţii gramaticale: toate se conjugă şi se declină la fel. (Ne-am crede în Franţa, când ne ameninţă câte o nouă reformă ortografică.) Vocabularul este specializat, astfel încât nici un tehnician să nu poată înţelege un altul. Se încurajează crearea cuvintelor pornind de la silabe trunchiate, al căror sens e uitat (în stilul Gestapo, de la Geheime Staats Polizei, sau Komintern, de la Kommunisticeskii Internaţional). „Se intenţiona ca discursul, şi mai ales discursul referitor la un subiect lipsit de neutralitate ideologică, să devină pe cât posibil independent de conştiinţă. Pentru necesităţile vieţii cotidiene, era fără îndoială necesar - sau uneori necesar - să se reflecteze înainte de a vorbi, dar un membru de partid care urma să pronunţe o judecată politică sau etică trebuia să poată arunca opiniile pozitive cu acelaşi automatism cu care o mitralieră îşi scuipă gloanţele.” 

Marii autori, Shakespeare, Milton, Dickens, sunt în curs de a fi traduşi în Newspeak, iar când traducerile se vor termina, originalele vor fi distruse. O idee de geniu. Vedem aici unul dintre principalele obiective ale dezinformării, şi anume, acela de a se substitui informaţiei veritabile: din acest motiv, sursele de informare care se prezintă ca „obiective” sau „moderate” sunt cele mai periculoase, căci avem tendinţa de a nu recurge decât la ele. 

Totuşi, limba de lemn nu reprezintă monopolul comuniştilor şi al semenilor lor.

Toţi specialiştii au limba lor, de neînţeles pentru alţii şi faţă de care simt o afecţiune deosebită, în care se simt instalaţi comod: oamenii legii, medicii, preoţii, filosofii, militarii francezi cu nenumăratele lor însemne compuse din iniţiale, sau cei ruşi, cu cuvintele lor făcute din cioturi de cuvinte: komdivy de la „comandant de divizie”. Diferenţa este aceea că respectivele jargoane specializate înseamnă ceva, cel puţin pentru iniţiaţi, şi deci nu sunt dezinformatoare nici pentru cei care le înţeleg, nici pentru cei care nu le înţeleg. 

Dimpotrivă, limba de lemn nu înseamnă nimic. Pentru cei care-i înţeleg sensul codificat, ea semnalizează; pentru cei care încearcă s-o descifreze ad literam, mistifică. „E clar”, scrie Orwell, „că unele persoane capabile să folosească asemenea expresii au uitat că vorbele au o semnificaţie.” Şi astfel, vrând să spună un lucru pentru unii şi altul pentru alţii, limba de lemn reprezintă o mare reuşită a dezinformării. Cine spunea că Franşois Mitterrand nu a devenit niciodată socialist, dar a învăţat să vorbească asemenea unui socialist?

Koestler nu se înşelase, evident, asupra importanţei limbii de lemn. In Timpuri eroice, autorul parodiază trucajul marxist al vocabularului, dând câteva definiţii după gustul zilei. Astfel, „democraţia” trebuie să fie definită ca „expresia unanimă a voinţei unanime a poporului unanim”; „libertatea”, ca „dreptul de a vota pentru lista unanimă a poporului unanim”; „adevărul”, ca „libera relaţie dialectică între cuvinte şi fapte”; „cucerirea Bastiliei” ca „act de banditism anarho-fascist”; iar „istorie”, ca „trecutul elastic şi fluid, determinat de necesitatea prezentului”. 

Limba de lemn ecleziastică

Clerul, mai ales dacă e la curent cu ultimele noutăţi, are şi el limba sa de lemn, iar istoricul protestant Franşois Bluche şi abatele catolic Philippe Sulmont, cu un umor întristat, au inventat un joc inspirat din literatura ecleziastică progresistă contemporană. Ne propun o sută şaizeci de mii de exemple de definitii.

Va continua.