M I N U N I

Despre rugăciune

Arhim. Epifanie Teodoropoulos

Atenţie şi rugăciune

Când rostiţi Rugăciunea lui Iisus, să concentraţi atenţia minţii voastre la fiecare cuvânt.

Lucrul şi rugăciunea

Când lucraţi, se îngăduie şi se impune să vă rugaţi. Dar când vă rugaţi nu trebuie să lucraţi!

Dovada că există diavol

Oricine poate fi concentrat, chiar şi mai multe ceasuri, gândindu-se la o problemă a sa sau la o afacere a sa, fără ca atenţia sa să fie distrasă la nimic altceva.

De asemenea, mai demult, atunci când încă nu existau aparate de numărat, contabilii lucrau opt ore făcând socoteli fără să ridice capul şi fără ca mintea lor să alerge în altă parte, chiar dacă alături de ei lucra un compresor. La fel se întâmplă şi cu preocuparea multor studenţi când îşi fac lecţiile lor.

Însă atunci când începe cineva să se roage, atunci toate preocupările lui personale, familiale şi profesionale îi apar şi-l răspândesc. Aceasta e dovada că există diavol şi că rugăciunea îl arde, de aceea şi luptă împotriva ei.

Niciodată să nu lipsească rugăciunea

– Părinte, l-au întrebat odată doi tineri căsătoriţi, seara când ne întoarcem acasă obosiţi de la serviciu, nu avem poftă de rugăciune.

– Dar cum aveţi poftă de mâncare? Precum nu vă lipsiţi de mâncare, oricât de obosiţi aţi fi, tot aşa, şi încă mai mult, nu trebuie să vă lipsiţi niciodată nici de mâncarea duhovnicească, de legătura cu Dumnezeu.

***

Să nu neglijaţi niciodată rugăciunea. La masă, dimineaţa, la amiază, seara. Şi mai ales nu neglijaţi pentru nici un motiv Pavecerniţa, oricât de ocupaţi şi obosiţi aţi fi. Este o chestiune de jertfire de sine şi mai ales de dragoste. Dacă v-ar telefona o persoană iubită noaptea, foarte târziu, atunci cum, cu toată oboseala, vă aplecaţi asupra telefonului şi câteodată şi vorbiţi una şi două ore, fără să vă necăjiţi, ci, dimpotrivă, vă bucuraţi?

Cerere pentru rugăciune

Când îi spuneai:

– Părinte, în problema cutare lucrurile au ajuns la limită. Sunt la capătul răbdării. Îţi răspundea:

– Rugăciune, fiule, multă rugăciune! Dumnezeu poate fie să-ţi ridice crucea, fie să-ţi dea putere să o duci până la sfârşit. Şi nu uita. Limita pentru oameni este, prin exceenţă, terenul lucrării lui Dumnezeu; este prilejul lui Dumnezeu.

– Socotiţi că uşor lucru este să mă rog în situaţia în care mă aflu acum? i-a obiectat cândva un fiu duhovnicesc.

Răspunsul a fost:

– Roagă-te şi ca să te poţi ruga!

Stăruinţă în rugăciune

– Cum să sporim, Părinte? Mereu rămânem în aceleaşi lucruri.

– Fiule, trebuie multă rugăciune şi vei vedea sporire. Altfel cum? Nu există vreo baghetă magică spre a lovi cu ea şi să ne vină automat sporirea creştinească.

Nu numai jos

Stareţul îndemna pe un oarecare fiu duhovnicesc de-al său care muncea până seara şi nu mergea la privegheri:

– Fiule, priveşte puţin şi în sus. Nu numai jos, nu numai la cele pământeşti. Priveşte puţin şi la sufletul tău.

– Părinte, insistă acela, nu am timp, nu apuc.

Odată s-a îmbolnăvit tânărul acesta şi Stareţul l-a cercetat la spital. Îndată ce l-a văzut întins pe pat, a pus degetul arătător la tâmplă, spunându-i:

– Îţi aduci aminte ce-ţi spuneam?

– Aţi avut dreptate, Părinte, a răspuns acela.

– Acum vezi în sus fără să vrei, a continuat Părintele Epifanie. Iar când te vei face bine să priveşti în sus şi vrând.

Iată uşa pe unde ies hoţii şi se duc în iad!

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

  

Ştefan Zaharopulos a povestit că altădată au mers patru kurzi la Hagi-efendi ca să-l prade. În acea vreme părintele stătea pe piele şi citea. I-a văzut pe hoţi cum au deschis uşa sa, dar nu le-a vorbit deloc. Aceia au intrat în chilie şi căutau în dreapta şi în stânga, crezând că vor găsi lire. Părintele Arsenie îşi continua citirea sa, fără să le vorbească. 

După ce în cele din urmă n-au găsit nimic, hoţii au vrut să plece şi unul din kurzi a luat cele două ţoale pe care le avea părintele împăturite într-un colţ. Acestea erau toată averea lui.

Dar ce au păţit? Voind să plece, nu mai puteau găsi uşa să iasă, ca şi cum ar fi orbit. Umblau roată prin chilie, dar nu vedeau uşa. Fiindcă îl deranjau şi nu putea citi, Părintele Arsenie le-a arătat uşa ca să iasă, dar aceia nu o puteau vedea şi continuau să se învârtă prin chilie. Atunci Părintele s-a ridicat, a apucat pe unul dintre kurzi şi i-a spus:

‒ Iată uşa pe unde ies hoţii şi se duc în iad.

Numai atunci au putut pleca, pocăindu-se şi cerând iertare. Părintele Arsenie i-a iertat şi aceia au plecat. După aceea au spus şi celorlalţi kurzi ceea ce au păţit:

‒ Aman, aman! La Hagi-efendi să nu mergeţi să furaţi, pentru că deşi veţi intra în chilia sa, după aceea nu veţi mai putea afla uşa ca să plecaţi.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, Editura Evanghelismos, 2006, p. 99)

Sfântul Ioan Rusul vindecă doi frățiori

 Într-o casă simplă din Lemeso (Cipru), o familie trăieşte suferinţa: au doi copii, de 6 şi 8 ani, bolnavi de leucemie. Părinţii şi oamenii de ştiinţă dau o luptă aspră pentru viaţă. 

Cu cât privesc feţişoarele palide şi ofilite ale copiilor cărora le-a pierit orice dorinţă de viaţă şi jucării, cu atât inimile părinţilor se zdrobesc mai tare. Cineva le vorbește de Sfântul Ioan din Grecia, că este viu şi face minuni, că i se păstrează trupul întreg.

Îngenunchează în faţa icoanelor din casă mama îndurerată, îngenunchează şi tatăl. Este seară, iar flăcăruia candelei face şi mai palide chipurile copiilor care dorm alături.

„Sfinte Ioane, se roagă mama, fă-mi copilaşii bine. Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin spre durerea noastră”.

Plângând pe tăcute, tatăl se ridică. După un timp, se ridică şi mama. Se culcă. Când se luminează de ziuă, mama priveşte către copii şi – ce-i văd ochii? Vorbeşte soţului să privească şi el: obrăjorii copiilor nu mai sunt uscaţi, palizi, ci trandafirii și moi. Îi trezesc şi îi pregătesc în grabă. Unde merg? La profesorul universitar care se ocupa de ei.

„Dar, le spune acesta, de ce să mai facem iarăşi analiza sângelui? Obosim copiii; doar alaltăieri i-am examinat”.

Insistă, însă, mama, îl roagă şi tatăl. Se face reexaminarea şi la analize numărul de globule roşii era cel normal. Copiii se vindecaseră! Minunea credinţei avusese loc.

(Sfântul Ioan Rusul – mărturii contemporane ale Iubirii lui Dumnezeu, traducere de Ieromonah Evloghie Munteanu, Cristina Băcanu, editată de Mănăstirea Crasna, jud. Prahova, 2004, pp. 20-21)

„Eu sunt Sfântul Nicolae şi am venit să te ajut!” ‒ un orfan primește alinare

Ieromonah Eftimie Athonitul

  

Odată, s-a îmbolnăvit (Constantin Sotiriu) şi avea febră mare. Era copil mic şi se afla singur în casă. S-a dus să bea apă, dar cana era goală. Atunci s-a întins pe pat şi a început să plângă spunând: „De ce să nu am şi eu mămica mea?”. Deodată a văzut uşa camerei deschizându-se şi intrând un preot cu epitrahil, care îi zâmbea. Când acesta a început să-l mângâie pe faţă, Constantin l-a întrebat:

‒ Cine eşti tu? Nu eşti preotul nostru… Eu îi cunosc pe toţi preoţii din împrejurimi…

‒ Ai dreptate, Constantine. Eu sunt acesta, şi i-a arătat icoana Sfântului Nicolae, pe care o avea în casă.

Mama sa avea multă evlavie pentru Sfântul Nicolae.

Atunci, micuţul Constantin i-a zis:

‒ Mama mea îmi spunea că acesta este Sfântul Nicolae.

‒ Da, eu sunt Sfântul Nicolae şi am venit ca să te ajut. Să nu plângi!

‒ Am febră şi mi-e sete, dar cana nu are apă.

‒ Vino şi vezi, cana este plină cu apă.

Când micuţul a văzut-o plină, s-a mirat. A băut apă şi îndată i-a scăzut temperatura.

‒ Acum sunt bine, a spus Constantin.

‒ Da, Constantine, şi acum va veni mătuşa ta şi îţi va aduce să mănânci şi vei merge să te joci cu ceilalţi copii, care sunt afară. Vei aprinde candela şi oricând vei avea nevoie de mine, să mă chemi, iar eu voi veni să te ajut.

Şi îndată a dispărut dinaintea ochilor lui. Aşa cum a venit, tot astfel a şi plecat.

(Ieromonah Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, volumul I, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu din Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009, pp. 71-72)

Minunea Maicii Domnului, Stăpâna creştinilor

Monahul Pimen Vlad

Această minune preaslăvită a Maicii Domnului s-a întâmplat în luna decembrie 2004. Pentru prima dată am auzit-o de la un călugăr grec, pe care l-am luat cu maşina, iar după câteva zile mi-a dat-o cineva scrisă, după cum o primise de la Ierusalim, de la Mănăstirea Păstorilor „Slavă întru cei de sus” din Bethleem.

Un tânăr din Arabia Saudită era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria.

Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul o observat o întristare şi o durere pe chipurile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi.

 Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii.

Auzind acestea, şoferul le-a zis că aici, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Sidonoghia – care în arabă înseamnăStăpână, Doamnă – unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei făcătoare de minuni.

Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Sidonoghia, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a mai spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maria creştinilor le va împlini cererea lor.

S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos.

Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferului care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide ca să-i ia toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului.

Plecând înspre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios.

Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momentul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a poruncit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: musulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împunsătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: „Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!”.

Poliţia, luându-i pe cei trei, i-a dus la închisoare, iar musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului. Musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreună cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Sidonoghia şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa.

Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet.

Maica Domnului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă.

(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești, Editura Axa, Botoșani, 2010, pp. 37-43)

Sursa:

Pr. Alexandru Stanciulescu Barda