Cristosul limbii române

EMINESCU, DUMNEZEUL, DE CARE NU MĂ SATUR (POEM)

Motto:"Eminescu este Cristosul limbii române".(Ben Todică).

EMINESCU e al meu,e dor uşor şi greu

a cugetului şi suletului meu,

speranță-credință şi viață e,o Zarază,a soarelui rază,

În culori de curcubeu,a propriul meu Eu-Dumnezeu,

Dumnezeu de care nu mă mai satur,

Că-mi este măsura în jocul prin care m-aventur

spiritual,național tradițional, monumental,natural punctual,

joc de-ascunsălea de mine,de lumina mea,

că Dumnezeu e şansa Eminescu,iubirea mea,

în iubire mi înviere,drept de a candida la fericire

aflânu-mi rost şi să nu mai ştiu ce-i greu

,că-n dor cu Dumnezeu

merg cu mai departe cu rostul meu suflet din sufletul neamului

să duc primăvara cu povara de roadă pe Altarul Soarelui

mână-n mână Patrie Limba Română către şansă şi viață,

bogăție a cerului şi a pământului,

s-o duc din înflorire prin pârgă de vară pentru recoltat în toamnă,

omenirea,să treacă peste labirintul cu frig şi viscole de iarnă,

iarnă ce ne dă ca lupii,ca filipii,târcoale ori dau iama la târlă,stâna,de oi,

peste zăpadă să treacă la şansă de ghiocel şi colț de iarbă,

chiar mielul în pântece de oaie zberând după pace,

ca-n utrenii,liturghii,vecernii,craii-boabe-n spice,

că Eminescu li un rost spiritual şi adăpost național de pace şi pâine,

corolă minune de lumină de grădină cu stupină,

Zi de zi şi noapte de noapte la curți de dragoste şi dor,

în luptă dreaptă cu sârg să lupte

întru răsărit de soare,de binecuvântare,

în rost,folos luminos,hristos,adăpost neamului nost,

Eminescu convingându-mă de conştiința luminată,

ca cea mai mare artă care a existat vredată

în Carpații inimă-vatră de piatră şi în lumea toată,

ca o zi care se cunoaşte după dimineață

cum nu fu alta-n lume mai frumoasă,

mai aparte,mai Hristos la român în casă,

ca o Zaraza,ca om în raze luminat în cântare,

cum nu fu altă cântare mai pioasă întru răsărit de soare,de binecuvântare-

ROMÂNIA PROFUNDĂ,TRAINICĂ ŞI MARE SUB SOARE.

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE

Dragilor Bună Ziua !

De la Sabin Ferghete feciorul lui Viorel  vărul, Sabin nepotul domiciliind la Iaşi primesc vocal interpretat superb, ireproşabil, cu intonație plăcută, cu bun simț, candoare, tradițional c-un frumos, pluguşorul, care l-am expediat apoi de pe telefonn şi lui Ben Todică tocmai în Australia, lui Thedor Damian New-York, U.S.A., lui Lucian Gruia, dejeanul aflat cu domiciliul la Bucureşti..., că era nevoie să se bucure şi ei, că nu se şti cât vom mai vecui pe pământ ca oameni dintre oameni, pentru oameni. Redau în scris poezia pluguşorului, vers cu vers, în scris, c-aş vrea să se păstreze, conserve, tezaurizeze, ca folclor:

Aho,aho,aho,măi!

Oameni buni,din astă țară,

Din Moldova şi de-afară

Şi din alte țări străine,

Ascultați vorba la mine:

Anul nou la poartă bate

Şi cu Sfânt Vasile-n spate

Care-I cu desagă plină

De bunătăți şi lumină

Pentru-n An nou mai bogat,

De Domnul binecuvântat:

S-aveți casele bogate,

Mesele îmbelşugate,

Copii buni crescuți frumos

Să laude pe Hristos

Şi vă rog să nu uitați,

Că ori unde vă aflați:

Acasă ori în țări străine,

La necazuri sau la bine,

Să fiți binecuvântați,

Slavă Domnului să dați

Pentru tot ce-aveți în casă,

Pentru tot ce puneți pe masă,

Pentru zilele mai senine

Şi de fericire pline.

Să cătăm a fi români,

Să cercăm a fi mai buni,

Cu smerenie curată

Cum erau strămoşii odată,

Iar acuma spre sfârşit

Vorbele de le-am greşit,

De la voi cerem iertare,

Domnului binecuvântare,

Masa să vă fie masă,

Casa să vă fie casă,

Să vă dea Domnul de toate:

Bucurii şi sănătate,

Un An nou cu fericire,

Să vă dea Domnul mântuire!

Şi cătând mântuire

Şi o punguță cu doi bani,

La Anul şi la mulți ani !

Hă,hă,hă...!

(Sabin e nepot a Pr.Sabin Ferghete născut în Dânc, comuna Aghireş, Cluj, România, tată-su Vasile Ferghete fiind tot preot în Dâncu, dar fiind născut în Sâmpetru-Almaşului, Sălaj, fecior de-a învățătorului Ioan Rătundeanu-Ferghete, străbunicul meu şi-i frate cu bunicul Ferghete Viorel).

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Pe 24 ian. 2017 14:28, "Pavel Ferghete" <pavelratundeanu@gmail.com> a scris: Pe 22 ian. 2017 4:55 PM, "Pavel Ferghete" <pavelratundeanu@gmail.com> a scris:

Cibăncuța, Cj,-continuare-completare, eccetera, eccetera…  - Datina la Crăciun-

Acele câteva cunoştințe ce le ai trăind pe picior de plai şi gură de Rai pe vârf de munte înpădurit de verzi brazi, pe deal cu dealuri: şei, coame, cu păduri de carpini, fagi, cer, goruni, cu stejari milenari, cu ierburi şi câmpii spre care curg dulce izvoare limpezi ca s-adape însetații şi însoriții copii alduiți întru răsărit de soare, de binecuvântare, iubire în România Mare viitoare, Iisus având pentru ei nevinovată chemare: "lăsați copii să vină, vie, la mine", la apa cea vie a veții (acele câteva cunoştințe puține sunt îndestulătoare, desluşitoare, elexir a tinereții, la noi cunoscâdu-se tradițional: "câte bordeie, atâtea obiceie"), în ce priveşte datinile, poezia populară, trebuind conservate, păstrate, promovate, deci şi ce-i puțin decât de fel, nu-i puțin...  înseamnă ceva, un bogat spiritual național"o laudă, ladă, de zestre". Între sărbătorile caledaristice sunt "sărbătorile de iarnă: Crăciunul (este sărbătoarea cu cel mai bogat conținut folcloric, unele ceații marchează vestirea naşterii lui Iisus, Naşterea Domnului, trecerea de la anul cel vechi la cel nou şi sunt o inițiere într-ale vieții), Anul Nou, Boboteaza (acestea din urmă sunt mai sărace în poezie, în cântece populare, eccetera, de -a lungul timpului survenindu-se modificări, surprize, că nimic nu-i static, înghețat, înțepenit în matriță, în acelaşi şablon pe acelaşi calăpod, aici fiind frumusețe, farmec, bogăție, naturalețe, diversitate, nuanțare, autentică şi originală valoare care se rup omenesc din noi  spiritual, în iubire pentru cei din mâine, că nu putem concepe un mâine, existența fără esență, excelență de om cu folclor, cu ştiință: etnologie, etnomuzicologie,... în tot fiind Dumnezeul lui a fi şi e o filozofare, un preț de a evada în nemurire, că e un fel de a fi cu indentitate națională, specifică, unică, distinctă, inedită, în toate fiind echo-sănătate, sare în bucate, fiind pâine de o ființa şi pâine de neființă-dialectic: cordonata dinamică social-umană, spirituală, a geniului la parela... unde credința nu moare şi speranța, coştiința, moare ultima). Crăciunul e serbat de întregul sat, de toată suflarea, toate fumurile, toate casele sunt cu lumină ("la toată casa-i lumină/ şi la foc îi oala plină/şi porcul cu alănina grasă/demăgan se bagă-n casă/..."), au un aranjament frumos casele oamenilor, un bogat spiritual-național de sărbătoare, de festivitate: paturile-s împodobite cu lipideuă de lână colorate cu modele florale şi-n multe ițe țesute, cu cearceafuri din pânză şi in cu cipcă, dantelă, pe dedesupt la poale, cu perini brodate cu fitău colorat şi fețele de masă sunt de o făinețe rară şi pe pereți dejur-împrejur icoane şi blide în cuie tot roată, înconjurate cu şterguri țesute-brodate cu gust şi meşteşug  popular, arătând hărnicia (cum n-a văzut nici Parisul), destoinicia căsenilor(şi lumea se întreabă mirată şi totul e de la an la an pe neaşteptate, mai fain, mai frumos, ca la "surprize-surpize", dar cine nu îşi dă silința prin asta arătând iscusința, şi prin îmbrăcăminte arată portul popular: arată-mi cum te îmbreci popular şi -ți spun cine eşti şi cât plăteşti, că sfântul Crăciun e aşteptat cu cinste, prestigiu şi onoare, mare cinste. Crăciun e precedat de un post de 6 săptămâni, că-n timpul postului se învață în grupuri, cum merg cetele de colindători la colindat, se învață la diferite case cu dare de mână, colinde (şi tot aşa cum iarna se meştereşte car, vara se face sanie, deci cu socoteală, chibzuială, pentru cei care umblă cu steaua se confecționeaza steaua din veşcă, ramă, de sită, din carton, hârtie creponată de diverse culori: pe față la sită se pune pânză, carton, din hârtia creponată se taie prime, panglici, de diverse culori şi-n interior se pune lumină să lumineze drumul şi clopoțele sleite, adică clopoțele din bronz, cu sunet plăcut, melidios şi la stea se fac şi cinci coarne, cornuri). La casele gopodarilor şi-n ajunul Crăciunului, cum am amintit, e mult de lucru, de aranjat: feciorii sunt aşteptați cu mâncăruri cât mai diverse care de care mai gustoase, cu beuturi din producție autohtonă, indigenă: țuică de prune, vin. În ajun, 24 decembrie seara, în jurul orei 18, copii mai mici încep colindatul (chiar cum se zice: "NOI MEREM A COLINDA DE LA O CASĂ LA ALTA", încep colindătorii cu steaua, copilaşi de parte bărbătească, că zice-se, c-aşa-i bine să intre -n casă pentru a merge bine gospodarilor, căsănilor (merg grupuri, cete, de 5-10 colindători). Înainte de a intra în casă unul mai isteț, mai dezghețat, întreabă pe de-ai casei, pe gazdă: "Primiți cu steaua?" -"Primim, primim, cum să nu primim?" (Unii sunt sectanți, martori, milenişti... şi nu sărbătoresc crăciunul şi pentru asta probabil se întreabă de lasă cu colibnda?). Cu steaua se colindă în casă lângă uşă. Colinda e colindată cu ritmicitate după muzicalitatea clopoțelelor. La sfîrşit unul spune un descântec, verş-orație după colind, ca: "Păsăreaua câmpului/Pe cornițele plugului/Tot cântă şi ciripeşte/Şi la gazdă mulțămeşte..." (îi urează gazdei sănătate, fericire, rod bogat, răul să le iasă din casă pe uşă şi pe fereastră). Fetele între 5-7 ani umblă amestecat cu băieți cam de aceeaşi vârstă, dar fetele cele mai mărişoare, între 7-12 ani merg de măgan, singure. Intră în casă şi zic colinda tot lâgă uşă. Feciorii, nenuntiții, colindă la ferestră şi în casă după masă şi sunt serviți cu mâncăruri şi beuturi (fetele şi fecciorii vin şi cu muzicanți şi joacă, dansează şi încheie cu" -S--aveți sărbători fericite şi în ajun până încep colindatul, dar şi adoa zi tineretul, seara de crăciun, se distrează la cămin). Bătrânii, căsătoriții, colindă pe la vecini, rudenii, prieteni, colindă la fereastră şi-n casă după masă şi se veselesc de  minune, simțindu-se bine. (Se colindă până în seara de 25, iar în 26 decembrie e horă şi joc la căminul cultural).

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE

EMINESCU-ROMÂNIA MAI PRESUS DE MOARTE(POEM)

Motto:"Unde Eminescu e,în iubire România Mare e"

Frumuseți astrale ale pământului,

Florile de colț pe Altarul Soarelui,

O imensă tablă de şah:Cuvântul-Dumnezeu în dor de dor Eminescu şi multul cu pământul

Care pe om îl umple de plinitate de duh

( De Aurel Vlaicu-n văzduh cu Avionul,

Talisman viu social-uman,

Comoară vie în Carpați pentru frați, Mutându-ne în scump şi drag,picioarele,

Bine intenționați cu binele,

În realități cu resposabilități,

Cu frumuseți şi tristeți,

Munte de pâine fierbinte, Eminescu,profund de România,

Pentru cel iubit şi flămând,că suferința-i un brend

Şi România-i mai aparte,mai presus de moarte-

EMINESCU,SINFONIA IISUS,

ÎNTRU RĂSĂRIT DE SOARE,DE BINECUVÂNTARE,

DE DULCE MINUNE ROMÂNIA MARE.

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE

Pe 31 dec. 2016 18:06, "Pavel Ferghete" <pavelratundeanu@gmail.com> a scris:

CIUBĂNCUȚA, CJ, 31.12.2016

SĂRBĂTORILE-S O ZOALĂ, un efort. VIN SĂ PUNĂ MINTEA LA CONTRIBUȚIE ŞI MÂINILE SUNT ÎN ACȚIUNE (NU LE-O TRĂSNIT SĂ FIE-N GREVĂ, DEŞI S-O DESEMNAT, PROMULGAT, DE CĂTRE PREŞEDINTE, PREMIERUL, PRIM-MINISTRU ). Nu vin sau:nu vin sărbătorile cu bota? dar lumea e preocupată, burzulită, se leagă la cap (nu te legi la cap dacă nu te doare), dar te zăpăceşti, zdrobeşti, stropşeşti, zbuciumi iubire la înălțime, cu profunzimi, că se munceşte curat şi luminat, de poveste şi lumea după asta şti cine eşti, cu cine te însoțeşti, ce plăteşti (câți grițari, ce ceapă digerată; uneori pare a fi înțețept să meri țări împărțite până-ți vezi ceafa, ochiul soacrei cu tri nurori, ochiul din ceafă)... , că-s peste poartă, peste poate de făcut câte-n lună şi stele (omul, e mai ancestral, mai cosmic la minte, deşi e un pragmatic şi când nu te aştepți părând prins cu mâța-n sac ori cu mâța la oala cu smântână miau de plăcere)...  şi înainte de a face curat, ordine, e o mare zarvă cu dute-vino, zăpăceală, claie-grămadă, dezordine, ca-n filozofia lui Hegel, cu capu-n jos şi cu "turul"pantalonilor în sus, adică un talmeş-balmeş, un pe dos, că-n dos există un miros... şi nu mori, "dacă n-ai învățat să mori vredată"?) să se pună mâna până atunci, să se pună lumea la cale şi sunt o grozăvie de lucruri halandala-portocala, sunt lucruri bine de făcut şi-n politică, şi care de care se sileşte să dea sens vieții, indiferent cine, de cine e voba (că nu mânci să trăieşti, deşi nimeni nu te guguleşte, ca păstorul blând care conştient mere după oaia rătăcită, la cheremul lupului, iar pe cea bolnavă o ia pe brață... şi numai dacă nu vrei nu eşti şi tu exemplu pozitiv, exemplu de urmat, că omul e esența şi excelența religiei, credinței socio cosmic şi careva brava pe facebook urând în numele lui Zamolxis şi exagera, chiar dacă era o zeu aț strămoşilor daci, era ca Deceneu, Burebista, Decebal, un strămoş al nostru balcanic, geto-daco Carpato-Danubio-Pontic-român, harnic, pragmatic), că te poți aştepta la orice, chiar dacă pe unii nu-i doare înclin în mânevă, nici în cot: - tu, io, am făcut sarmalele, am scos cozonacul din cuptor... - şi eu am..., şi-i o concurență de împrejurări, e concursul dintre iepurilă şi melc, e un babilon, vavilon, de vorbe şi cu tot zorul, e rând şi pentru sprovăială, e rânduit, că nu s-o băgat zilele-n sac, dar musca mai cade-n lapte, musca de pe căciula mincinosului, a celui care promite mereu, dar nimeni nu-l penalizează, condamnă, dacă doar promit, că sunt politicienii în general: promite, promite mereu marea şi sarea, dar nu crede în realizarea promisiunii, c-aşa-i politica, că nici cel care cere promisiunea, electoratul, nu crede în realizarea ei, fiind vorba: nu de vorbe, că de mulțamuri ni plin podul, ci concret sunt necesare de niscai fapte şi "praftica" omoară şi pe politicieni, că a face bine, tebuşoară bună, nu-i muncă uşoară, dar cine nu munceşte şi-n Biblie se pomeneşte, zice (citeşte şi te convinge), deci, zice colac peste pupăză: cel care nu munceşte, să nici nu mânce (în tot e un dichis, o regulă, chiar şi-n joaca copiilor, că nici aici pe ulți bogate-n colind de urare, de sorcovit, de soponit ce s-o-nvechit, de înoit, că şi de anul nou trebe"pace vouă!" ceva nou, ca pentru nou născut să fie totul nou, inedit, fără de rău, ca lumina de început, lumin căpătâi din ziua dintâi, că nu uiți cine eşti, nu uiți cine eşti pentru cele pământeşti şi pentu cele cereşti, nu uiți, care ți-s rădăcinile, dacă într-adevăr ni-s de stejar şi apropo dacă răul e tăiat din rădăcină, cum cum bine zice, bine intenționat călugărul Rafaelo Noica întîlnit mai an la Clinica de Recuperare de pe Viilor, din Cluj-Napoca, fiind chiar el pacient, după spusa unor bolnavi internați, ca mine în acest spital), şi ce poți face azi nu laşi pe mâine, iar gospodarul e cu capul pe umeri nu doar pentru bască comunistă, ci pentru a se strădui, pentru a nu trage chiulul, angoase pe dreapta, nu pentru a bate în sicriu un cui, cu alba, cu alba-neagra, cu țuică-n capul lui, cinste fiind pentru țara lui cine munceşte, cine se străduieşte, cine se gospodăreşte, se hărniceşte pentru a face bine, dacă mobilizată firea lui construieşte, însă nu pe nisip, nu castele din nisip, în acest sens având scopul, idealul, ca meşterul Manole, cu sacrificiu şi martiraj creativ, eficient, efectiv, pentru a fi util societații în care trăieşte implicit, implicat, zideşte carămidă pe carămidă cu maltar, în sfințenia bucuriei înmulțind talantul cu har, gospodar, dependent fiind de: îți faci, ai (omul ce-şi face, are, se bagă şi Vica vorbă lungă să ne ajungă ori vorbă multa, sărăcie, că păr lung, vorba şi a lui Eminescu: minte proastă, dar nu e cazul, că părul bogat e o podoabă femeii şi pentru cea de lângă mine, ea femeia fiind "încalte"steaua de sus răsare ca o taină mare, un răsărit de soare, un izvor prosper de omenire,o prmenetă primemire), că cine-şi face lui îşi face şi cine-şi dă lui îşi dă cu lucru bine făcut pas cu pas, că nu taca, ci munca cumpără vaca. (După sărbătoarea Crăciunului, e firesc să vedem sărbătoarea spiritului, că este un sărbătoresc al cugetului, al sănătosului țărănesc cu pasul constant al boului, constant în iubire, cu acea încăpățânare în bine, în ceea ce-i iubire pentru celalt). "Femea e ca o punguță de ceai: nu ştii niciodată cât de tare este până nu vezi cum fierbe", zice Eleonor Roozvelt, omul fiind în fond chipul, oglinda, a ceea ce face, seriozotatea cu care-l faci, deci e o măsură a lucrurilor, o apreciere, ca cea ale aurului în karate, în iubire, cum ar veni, cât eşti de puternic, magic, punct țintit, punct ochit, cu drept de înviere, distinct, aparte şi mai presus de moarte, chiar şi Vica, pentru chipul ei de zână bună până la dovada contrară, pentru sat e poreclită, supramumită: "Păstaie", după părinți, tot după ciufală, după vorba satului, în Ciubăncuța-Clujului, e "Buhița", Ludovica lui Ionaşu'Horjului, Mânzat, după acte, dar dezmerdată, alintată, zi de zi de zi: Vica şi asta pentru'că noi românii avem un folclor şi prin tot suntem culmea, prin tot avem un omenesc, dumnezăiesc pământesc (apropo până şi Lev Tolstoi susține: "Nu frumusețea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumos") Nu apelez la cele patru volume de Colinde din Transilvania cu multe note etnografice şi ştințifice, monografice, subsemnatului, ci tot la Cristea Alexandru, prietenul de la Bobâlna, de la"Orpret, Orpet, apă lină", cum îşi intitulează cartea de poezii de factură şi inspirație populară, numită aşa după valea care trnversează ca afluient al Someşurilor, ce-şi au confluența la Dej, eu admirativ, ca un "Evrika!" pot afirma cu emoție, referindu-mă la figura de stil, un al satului, un preaplin de rugăciune, a scris şi 40 picesne, o laudă adusă osană cu înțelepciune, pricednile sunt bine venite într-o lume cu om-ucidere, cu răutate în frusta şi fără tupeu, a lui Dumnezeu, realitate, cu societate epigonică, chiar păgână fără geniala conştiință Mihai Eminescu, cea mai mare care a trăit în Carpați, ca frate între frați) omul  potrivit fiind şi Alexandru Cristea, omul potrivit la locul potrovit, dar să notez ce a notat acest om superb verb-proverb, ca pe roate, cu simț, bun gust şi realitate, despre Anul Nou:" Iatâ cum se spropria Ajunul de Anul Nou: Iarna, da iarnă nu gluma. Frig cu ferestrele sloi de gheață. În apropierea cuptorului buhaiul făcut din toc de brânză cu piele de miel şi păr din coma de calului. Mama ne pune pe masă piroaşte calde [sarmale.nn] în blide de lut. - Luați şi mâncați, că se apropie vremea de mărs. - Bine, bine, hai Aurel, să mâncăm. - Mă copii să vă îmbrâcați bine, spune Taticul şi pune lemne de foc sub cuptor, iar câteva pe foc. Simțeam bucuria dacă pun la socoteală pregătirile de la toc şi piele până părul de cal de la caii de la C.A.P-ului. Ce să mai spun de cuvintele pluguşorului? Gata de mărs Aurel ține pluguşorul, iar eu cu trasul şi cuvintele, să nu uit clopotele de la oi. - Slobozâ-ne gazdă-n casă. - Haidaț, haidaț şi începe pluguşorul: Iatna-i gre, omătu-i mare, /Semne bune anul are,/Semne bune de belşug/De la brazda de sub plug./Ia mai mânați,măi flăcăi/Şi sunați din zurgalăi, /Hăi,hăi,hăi! /De ura aş ura, /Dar mă tem că s-a însera, /Dar noi suntem mititei /Şi ne mâncă câinii răi. /"Trageți măi din zurgalăi /Şi strigați cu toții: /Hăi, hăi, hăi ! - Mulțumim. Cine-i cu banii? Luăm bănuții cu mâinile roşii de la spălatul cu omăt. De la o casă la alta urăm în Bobâlna. De altădată când eram copii, iar dimineața ne trezea Mama să sorcovim: Sorcova vesela, /Să trăiți, /Să-n tineriți ! /La anul şi la mulți ani! / Aşa a fost şi n-am să uit cât oi trăi. Să nu-l supărăm pe Dumnezeu". De anul nou e bine să ai pe masă: vâsc, 12 boabe de struguri..., zice şi Mihaela-Ştefania Celemen. - Alții ştiu mai multe, completează şi Vica, mamă-sa (pentru a fi bine nu faci moarte de om).

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE

În data de 26.12.2016 15:41, "Pavel Ferghete" <pavelratundeanu@gmail.com> a scriPe 26 dec. 2016 3:37 PM, "Pavel Ferghete" <pavelratundeanu@gmail.com> a scris:

Ciubăncuța,Cj.,24.12.2016

Pregătirile de Crăciun nu s-au isprăvit nici de Moş Ajun (în preziua Crăciunului), că se face aluat de prăjituri, cozonac, pentru colăcei, colac (pâine care se mănâncă doar de Crăciun), pentru prescuri (pâinea pentru slujbă, cu acestea se face liturghia precedată de utrenie şi urmată de vecernie şi sunt câteva detalii, un ritual, ceremonial, un mitic, pe care cei mai de demult, înaintaşii le aveau ca o Biblie, cu nişte restricții, datini, care se păstrau, respectau, cu sfințenie, cu strictețe: trebuiau făcute prescurile, prinoasele, de fete tinere nemăritate, de fecioare curate, fecioare nespurcate sau femei bătrâne de preferințe văduve neumblate în cele rele, femei cu curăție, că prescura şi pâinea în general se consideră lucru sfânt şi pentru asta şi plugarul de la ieşirea din casă scoțându-şi pălăria, îşi făceau cruce şi ziceau: Doamne ajută!, apoi ajuns țăranul la capătul pământului la arat îngenunchea, se ruga şi apoi începea lucru (era timp pentru tot pe vremuri, deşi azi mai ales tineretul sare peste cal, dar nu şi când e vorba de zgomoteici, cluburi şi zbânțuieli) şi mai ales când seamănă, țăranul, nu trebuie să se fi culcat cu muierea, femeia, nevasta, cu atât mai de rău, de pricaz era, să fi preacurvit, să fi făcut păcat cu vre-o țiitoare, amantă, deşi este o ispită, o dragoste e celuitoare, mai ales când te deduceşti cu nevasta prietenului, a altuia) şi părăstaş mai făceau femeile (pâine pentru slujba de la biserică, slujbă de pomenire, de prinoase care se obişnuieşte să se dea pentru cei plecați în ceie lume, plecați la Domnul, cu aceste pâini făcute anume, tot cu o sfințenie, cu un respect şi o prețuire datorată celui care şi-a dat duhul, ca părinte devenit înaintaş, se cinstesc morții cu prinos), dar acuma cum o respectat datinile strămoşii daci, nu se mai ține, nu se mai respectă, că-i o grabă, şi lucrurile se fuşăresc, se fac tri şi pe fuga, lucrurile, de parcă undeva nu ne-ar aşteaptă moartea, dar la cei care vin după noi e o nemulțumire, pretenții, îmbracă cămaşa nemulțumitului, de parcă darul, calul căutat la dinții, nu-ți poate fi luat sau nu-ți poate muri, că ii mai drag lui Dumezeu (în tot e şi o viceversa şi străbunii aveau un attu, un tabu, chiar aveau şi un limbaj tabuistic, un dialog codificat, misterios, ca răul, năpastele, lucru cel rău, să nu se apropie de viața lor, de ce întreprind ei demn, cinstit, c-aveau un mod ciudat, aparte, dacii, un mai presus de moarte, mai greu de înțeles de contemporanii lui Eminescu sau ai nostri (mei). (Curiozitatea e o boală, dar şi un drum către cunoaştere, pot să mă iscodesc, să întreb şi să văd ce fac alții, nu-i aşa?). Omul nu poate vegeta în casă, că are un cap pe umeri, un cap la patrat, dar nu doar pentru a purta o bască, dar nici înlocuitor de damigrană, în loc de damigeană, având în loc de creer, de materie cenuşie şi nu aur spiritual, ci: cenuşă sau tărâțe pe care le mănîncă porcii cu inel de aur în râturi (parlamentarii stropşiți, deochiați, că-s înteresați doar să-şi mâie ei rândul pentru ei, să aibă lovei în pungă, că ce le pasă de mine sau de tine, că noi o să murim în lipsuri, iar ei o să trăiască pe picior mare, ce, de ce, să plângă mama lor, când poate să plângă mama noastră, va să zică?Lăsând la o parte astea să revin la oile noastre,că de demnitari mi acru sufletul, că oice sfat le-ai da lor pe o ureche le  intră şi pe ce-alaltă ureche le iese,că lor  nu li de învățăturile lui Negoe Basarab pentru fiul său Teodosie,ci pentru ei sunt bunurile toate fără să aibă vreo  ruşine, nu le crapă obrazul de ruşine,şi ştiu,că-i spornică ruşinea,însă ştiu,că după ruşine nu bei apă şi ei,vor multul cu pământul, dar noi trilu-liru-crocodilu,că pentru Crăciun sunt atâtea de făcut şi parcă nu--i un spor,un zor,nu sunt paşi de păşit(soția-i de-o vârstă, dragă Ben Todică,e de o vârstă cu bihoreanul nostru din Gepiu,Ioan Miclău, acuma putem zice,că-i australian dac,nu aborigen...),dar soția parcă n-ar fi babă,ci o fecioară fără pic de stare,fără astâmpăr,ageră şi-i întru permanent dute-vino şi uneori e o dulce şi o plăcere şi pentru Dumnezeu.Cristea Alexandru, Sandu,prietenul din Orpret,Bobâlna,e nostalgic,îşi aminteşte de colind şi de Crăciunul din copilărie,că şi el în amintiri e un Ioan Creangă,deşi transilvăneanul nu-i proverbial,uneori în narațiunea lui decurge cu o naivitate de invidiat şi doar o ambiție şi stăruința e a unui scriitor popular,bun narator,care scrie zilele acestea pe facebook colinda care într-o altă variantă o colindam şi eu afon la muzică,în Aghireş-Fabrici,deci eu o colindam fără un Dumnezeu,că de n-ar fi fost aşa şi aş fi cântat-o bine la examenul de la pedagogică la proba de muzică aş fi reuşit şi profesat învățător,cum m-ar fi dorit şi părinții mei morali,mătuşa Elvira(fata lui fratele bunicului,Petru Ferghete,învățător,mort în primul războiul mondial,din1914) şi unchiul Toma Stănescu,însă Sandu de la Bobâlna se referea la colinda:Răsună cânt de seară,a clopotelor cânt,/Căci vine,vine iară,Iisus Hristos pe acest pământ/La ori şi care casă se aud colindători,/Colinda lor frumoasă răsună până-n zori.//Sculați boeri degrabă şi aduceți un prinos,/Şi facceți loc în casă copilului Cristos,/Să vină iar în casă de îngeri purtat,/Să spele lumea întreagă de rău şi de păcat.//Fie ca Naşterea Domnului să fie cea mai mare bucurie!"

"Se apropie Crăciunul şi-mi amintesc de când eram copii. De la mama ştiam că cerurile se deschid comunicând cu Dumnezeu şi toți sfinții prin vechile colinde. Din casă în casă colindăm aducând gazdelor Naşterea Domnului Nostru Hristos. Cu toții eram blânzi, mai darnici, mai smeriți, neuitând pe cei în necaz, în suferință. De la mirosul de sarmale, cozonaci, până la cetina de brad împodobit cu ciocolate în staniol colorat şi artificii. Binecuvântarea pe care o primeam ne îndemna să iubim, să dăruim. Pe ulițele satului răsunau atâtea şi atâtea colinde, colind de la copii până la cei mai învârstă. Alții la jocul de cărți la gazda preferată. Omătul scârțâia de atâta frig şi aveam bujori în obrăjori. Unii cu steaua, cu Irod, Craii, Ciobanul, Îngerul, Călugărul, Soldații costumați cu săbii şi paloşe... Cerul senin cu stele mai aproape scânteind, luna o zâmbind voioasă uitând de gerul care a pus stăpânire, dar căldura sufleteasca este mai mult ca oricând, în inimă fiori calzi, în toată ființa. La mesele bogate se închinau pahare pline cu vin şi țuică, veselia fiind mai prezentă decât oricând. Prieteni cu toții, iar ce e rău se ridică în fumul coşurilor caselor încărcate de omăt înghețat. Aşa venea Crăciunul în satul luminat, străjuit de dealuri aproape de Miloman aici într-un capăt de hotar."

Parcă aş citi un roman scris cuminte expresiv, un roman chiar scris de Alexandru Cristea, prietenul de la Bobâlna-Orpretul acelor rasculați istoric.

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE