vineri, 6 ianuarie 2017

”din umbră, înspre lumină lunecă luntrea”...






Recenzie.

”din umbră, înspre lumină lunecă luntrea”...



”ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,/ Viața-i o poveste, o stare, o emoție, un vis!”

         Înainte de a pătrunde în universul liric al poetei Irina Lucia Mihalca, voi face o mică prezentare a drumului său spre cetatea cuvântului. Mă voi opri asupra unor publicații (selectiv), lăsând cititorului bucuria de a descoperi ”întregul”.
„Aliteraţia timpului - Irina Lucia Mihalca”, volum de poezii on-line, Însemne Culturale, 2012; Însemnele unei tăceri”- antologie de poezie, Ed.Rovimed Publishers, Bacău; Autograf pentru m(â)ine”, Antologie Însemne culturale”, Adjud, Armonii culturale; Antologia de poezie Arta sfâşiată-73 poeţi contemporani- coordonator Valentina Becart, Editura ARHIP ART – Sibiu. Publicații în reviste: Armonii culturale; Basarabia literară; Caiete silvane; Cronica; Constelații diamantine: Ex Ponto; Melidonium; Izvoare codrene etc.
           Volumul de poeme ”Dincolo de luntrea visului” a apărut la editura Mușatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne spune doamna Adina Dumitrescu în prefața cărții: ” Scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală și aș putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar și de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste.” Versurile din acest volum ne așază în fața ochilor un univers variat de sentimente, de simboluri, de taine ascunse în strigătul unei conștiințe care duce o luptă ingală cu destinul, mereu răvășită de neliniștile existențiale. ” Toate mor. Pe unde vei trece noaptea / vei auzi șoaptele străzilor pustii, / a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.”( Într-un cuvânt încape întreaga lume).
Poeta Irina Lucia Mihalca se întreabă, adesea, de ce toate cuvintele ”tac și plâng”... când ar putea să devină emoție, să devină poezie. Fire sensibilă, cu o viguroasă forță contemplativă, poeta se sustrage simțurilor ”uzitate”, cotidiene și se situează adesea în zona extazului, zonă unde trasfigurarea este posibilă, poezia căpătând astfel, valențe luminoase, realitatea imediată rămânând pe o treaptă inferioară.
Din când în când, se mai auzea ” o tristă melodie” care ”voia să cârpească viața / acolo unde sunetul o sfâșiase. / La stânga sunetului era noaptea;/ la dreapta lui era ziua,/ univers presărat cu picături de apă și prezenturi.” ( Celălalt trup – o nouă viață).
Din păcate, odată ce ai fost ”aruncat” în lume și ai fost însemnat cu un destin, nu te mai poți sustrage frământărilor, bucuriei și pericolului de a fi, de a suporta țărmurile existențiale.
” suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, / cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumină”...( Suntem).
         Indiferent de locul în care ne poziționăm ”arta se adaugă vieții”, ne spune poeta – care încearcă să-și creeze, contureze un ideal cu ajutorul visului, iluziei, fanteziei creatoare. În clipele de beatiudine sufletul se lasă cuprins de cea mai pură și minunată emoție.
Fuga de real este o necesitate pentru Irina Lucia Mihalca. Numai în acest mod se poate salva de zbucium, de efemerul clipelor, de ”mâna” timpului care ”vinde” totul fără urmă de milă.
O altă mână, din umbră,  simte nevoia să-i mângâie obrazul, să-i alunge teama atunci când ” nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil”.
– Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,/ cărarea râdea, ochi-ți zâmbeau, ochii-ți plângeau,/
Te iubeam dincolo de viață și de moarte”/ Nu se auzeau nici măcar șoapte,/ doar foșnetul clipelor și sângele buzelor.” ( Șoaptele timpului, subtil parfum de iasomie).
Conștientă că ”există un timp pentru toate”... poeta încearcă să păstreze ”copilăria„ în suflet, acest refugiu neprețuit, locul în care ”norii grei și deznădejdea” nu vor putea ajunge. În fiecare zi , când tumultul lumii o copleșește, caută un loc mai retras și-i ascultă ”tainica șoaptă,/ lumina caldă,/ candela vie/ nestinsă de niciun vârtej!”... ( Refugiu în lumina unui zâmbet).
Întoarcerea la anii copilăriei, acest timp al poveștilor, al purității și al marilor speranțe – devine un ax vertical de care se reazemă în clipele de mare cumpănă, în imensa agitație a lumii.
        Poeta nu pierde contactul cu realitatea obiectivă, chiar dacă se abandonează adesea visului...doar o reface, o reconstruiește, ”prin ochii copilului se revedea pe el, redevenea... fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină sacră, infinit!.” ( Prin ochii copilului, fulg în devenire),
 dându-i o dimensiune metafizică, loc de refugiu și extaz și, mai ales, de regăsire a esenței sale.
Întreaga coloană de sprijin a volumului de poezie ”Dincolo de luntrea visului” este reprezentată de timp, de dorința de evadare din acest spațiu, acest val uriaș care te cuprinde, te învăluie și te aruncă în adâncul uitării.
       ”- Oprește clipa, călătorule!/ E timpul schimbării,/ trezește-te / să te-ntâlnești, la colț de viață, cu tine!/ Trăiește azi, respiră adânc clipa, / alungă-ți teama/ nu amâna mereu altă zi.” ( Oprește clipa, călătorule!).
Îndemnul poetei este foarte clar, aproape ferm, aceasta simțind cu acuitate ticăitul asurzitor al timpului, sufletul înfiorat grăbindu-se să trăiască și să slăvească fiecare clipă ”printre bucurii și lacrimi”. Tot ce n-ai trăit astăzi este pierdut pentru totdeauna. Nu trebuie să te oprești din drum chiar dacă obstacolele apar la fiecare pas. Și, da... ” pășește, pășește ușor,/ în zbor prinză amintirile presărate / de cântecul privighetorii.”/ La ceas de seară / lumina ta pâlpâie încă!/ Am gura plină cu litere sângerânde./ O baladă a durerilor negre sunt, / dulcea ei asperitate / pentru a-i simți atingerile de catifea!”. ( Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare).
       Momentele de blazare și disperare fac parte din structura sensibilă a poetei. Lirismul ia naștere dintr-un amestec de seninătate și chin, impresionând prin tonalitatea profundă, intensitatea trăirilor captive între ”zidurile” unui trup care va cunoaște surparea și moartea.
     ” La început, Cuvâtul a fost / și cuvântul s-a luminat în Om.”
Odată cu această iluminare, omul a fost plasat pe o treaptă superioară a conștiinței, a judecății  și a moralității. Cu ajutorul cuvintelor, gândurile neexprimate, asemenea unor ape line, furtuni, creste, prăpăstii, au căpătat formă și au putut să-și strige grandoarea și speranța. Și iată ce ne mărturisește poeta Irina Lucia Mihalca: ” cuvintele au început să zboare / spre cer și înspre soare.” După ce au înțeles ”jocul”, în lumina aspră a amiezii, după ca au cunoscut zborul, mirajul și prăbușirea... ”treptat cuvintele s-au stins / prin gări, în spitale, / pe fronturi, în războaie. / dar, dar... ”au mai rămas amintiri / și umbrele lor / în inimi / în cânturi, / în povești, în balade și doine,/ mici felinare / în zboruri defluturi,/ petale de lotus, priviri de copil, / gânduri-poeme / în muguri de floare, în raze de soare...” ( La început - Cuvântul).
        Aș completa cu: ” nimic nu moare, totul se trasformă”. Plecând de la această expresie, valabilă, acceptabilă, ajung la o altă formulare extrem de interesantă și de profundă: ” Lumea în întregul ei,  este o frază în curs de rostire.” ( Andrei Pleșu).
Uneori, avem impresia că totul a fost spus, că totul s-a consumat și nimic nu mai poate schimba acest lucru. E doar o concluzie a momentului. Orele se rostogolesc, asumându-și rimuri noi și alte dimensiuni ale cuvântului, noile sensuri vin să ne contrazică. Cuvântul va dispărea odată cu omul, această ”dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină și umbră, dintre bucurie și durere, dintre lacrimă și speranță. Așa cum râurile își caută noi izvoare, tot astfel, poeta Irina Lucia Mihalca se abandonează labirintului interior al frământărilor, smulge vălul de pe lucruri, căutând alte semnificații, noi adevăruri, noi raporturi în alchimia elementelor.
        ”în fașă sunt toate,/ paleta de gânduri,/ cuvintele toate, faptele toate,/ inocență, ispită, păcate,/ toate misterele vieții.”... ( În visul copilului).
Dacă totul este înscris în codul genetic al ființei, nu ne rămâne decât să căutăm adevăruri în straturile profunde ale sinelui, acolo unde divinitatea a ascuns misterul devenirii noastre și întoarcerii spre adevăratele origini.
Sentimentul care face viața mai suportabilă, aproape frumoasă... este acela al iubirii, al contopirii cu sufletul pereche. Irina Lucia Mihalca iubește viața, caută dragostea... fiind convinsă că există un suflet pereche pentru fiecare. Iată ce afirmă: ” Iubirea – salvarea sufletului gol.”  Chiar dacă suntem ”mereu vulnerabili în fața iubirii”, cine ar renunța la această ”imensă flacără”, această ”sursă de lumină” , de bogăție sufletească!! ”În orice labirint lăuntric există / adâncul drum spre exilul singurătății / și drumul salvator spre țărmul iubirii / - singurele ceasuri de fericire.”
( Iubind acum vei înțelege Cerul și Infernul).  
Exemplele care urmează subliniază această căutare nesfârșită, dorită:
        ” mă cauți, te caut / prin adânca privire / oglindită în apa din noi...” O ”taină a inimii” așteaptă să te întâlnească în”noaptea albastră”, în suspinul înflorit ” chiar dacă nu poți prinde / liniile din palma iubirii noastre, / chiar dacă nu poți prinde / urmele pașilor noștri.” ( Visul).
Alte expresii aduc în lumină partea suavă și rafinată a trăirilor, sufletul poetei atingând note diafane, luminoase atunci când iubește, când este iubită.
”- o primăvară este gândul tău!”; ” pe cărarea albastră te voi întâlni”; ”luminezi acolo unde nu-i lumină” etc. Sau: ”ascultă, ascultă și vino / la marginea apelor timpului! / El este cel care cheamă,/ el este cel care plânge- ascultă?/ Te iubesc, te iubesc! – îți sune. / Să nu întârzii! – doar atât îți mai spune.” ( Un cântec a trecut prin zidul de piatră). În iubire nu trebuie pierdută clipa, acel ”început de poveste / scrisă prin cuvintele inimilor noastre!”.
        Lirismul poetic este trecut prin toate stările, de la extaz la agonie, de la flacără la cenușă, poeta privind  mereu peste umăr, cu teamă, cu mirare...
Versurile, jocul cuvintelor se desfășoară de la polul plus până la polul minus al trăirilor.
La polul minus putem găsi expresii în care este concentrat zbuciumul poetei: ”buncărele fricii”, ”ceața timpului”, ”sufletul sleit de putere”, ”nisipul deșertului”, ”delirul literelor”,  ”drum înghețat și pustiu”, ”dureri rostogolite”, ”Întotdeauna frica desfigurând”, ”plânge vioara”,  ”Inima rănită” etc.
La polul plus găsim alte stări, pline de entuziasm, senin, visare: ”lumina blândă a soarelui”,
Salbă de stele”, ”tăceri de lumină”, ”petale de vis”, ”poeme de stele”, ”ceas al liniștii albe”, ”parfumul atingerii”, ”într-un alb desăvârșit”, ”Mireasma începutului” etc.
        Această pendulare neobosită vine să sublinieze o anumită trăsătură emoțională a Irinei Lucia Mihalca, poeta fiind într-o permanentă căutare a sinelui, a înțelegerii propriei sale existențe. Efemeritatea lucrurilor îi accentuează neliniștile și, mai ales, suferința de a fi o ființă superioară, înzestrată cu sentimente și conștiință, dar supusă degradării timpului și dispariției.” Amăgitor destinul te trimite / spre porți închise / iar mai târziu, / după momentul zero,/ spre frigul ce te va cuprinde.” ( Lacrima unei fete ajunsă într-un poem). Toate aceste stări – încorporate în acest semn al puterii care este cuvântul -  conferă gravitate și profunzime poeziei, aceasta( poezia) fiind transformată într-un spațiu al ”bătăliilor” privind varietatea semnificațiilor. Lirismul, expresiile poetice profunde, eliberate din rigorile tiparului, dar încărcate de lumină( uneori) sau dramatism( alteori), se revarsă necomtenit peste acest flux vital, peste acest miracol existențial.
Făcând o introspecție calmă a vieții, poeta Irina Lucia Mihalca înțelege că numai cu ajutorul cuvintelor poate să-și descătușeze eul, să-și comunice bucurile și zbuciumul. Astfel, se așază în fața hârtiei albe și scrie...
       ”scriu pentru că așa simt, din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăștiate de norii cercului lăuntric.”
       ” scriu din dorința de a evada, eliberând lanțurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.”
     ”scriu pentru că avem nevoie de noi și, doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate.”( Și dincolo de neființă).
Cuvintele... ”de întinzi mâna le vei simți”... cititorule! Nu ezita!

Valentina BECART/ 4 ianuarie 2017










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu