luni, 13 februarie 2017

Articole duhovnicești - 3 si 4





Chemarea lui Avraam
(Facerea 11, 27 – 12, 9; 13, 1-18)

Toate cele pe care le-am văzut până acum în istoria sfântă se referă la întreg neamul omenesc și constituie istoria sa străveche. De aici înainte însă istoria sfântă se limitează la viața unui singur popor, cel israelitean. Dumnezeu a ales acest popor, sau mai degrabă l-a creat, și i-a dat misiunea de a păzi curatele adevăruri religioase și tradiții și a fost folosit ca o unealtă a lui Dumnezeu la pregătirea lumii pentru primirea mântuirii, pe care avea să o aducă la vremea potrivită Iisus Hristos. Strămoșul acestui popor a fost Avram, pe care Dumnezeu l-a ales și l-a osebit pentru acest scop. Așadar istoria poporului israelit începe cu Avram și se continuă cu Isaac, cu Iacov și cei doisprezece fii ai săi, care s-au făcut începătorii celor doisprezece seminții ale poporului israelitean. Toți aceștia se numesc patriarhi, adică strămoși ai poporului israelit. În omiliile noastre vom urmări istoria patriarhilor, începând cu Avram.
Odată cu amestecarea limbilor și cu nereușita zidirii turnului Babel, oamenii s-au împrăștiat. După tradiție, urmașii lui Sem s-au așezat în Asia, urmașii lui Ham în Africa, iar urmașii lui Iafet în Europa. Celelalte părți ale pământului au fost locuite mai târziu, când oamenii s-au înmulțit și s-au răspândit tot mai mult. Și după răspândirea lor oamenii au păstrat pentru o perioadă de timp amintirea adevărurilor religioase de temelie și mai ales credința într-unul adevăratul Dumnezeu. Păstrau încă amintirea marilor evenimente, precum crearea lumii și a omului, viața în Rai, căderea omului, făgăduințele lui Dumnezeu pentru mântuire, potopul și altele. Cu timpul însă, datorită sălbăticiei și a ignoranței, care stăpâneau din pricina păcatului, oamenii au început să uite tradițiile religioase vechi. Și, pentru că natura (pământul cu munții, mările, râurile, cerul cu mulțimea stelelor) și diferitele fenomene naturale (mișcările corpurilor cerești, tunetele, fulgerele, eclipsele de soare și lună, cutremurele și atâtea altele) le făceau impresie, și-au închipuit că în natură și în diferitele sale stihii se ascund puteri și duhuri care provoacă diferitele fenomene. Credeau că aceste puteri sunt dumnezei. Astfel a luat naștere politeismul, adică credința în existența mai multor dumnezei. Mergând mai departe, au crezut că nu puterile ascunse, ci chiar stihiile naturii sunt dumnezei. Astfel au început să se închine la munți, la copaci, la râuri, la animale, adică au pătimit ceea ce spune Apostolul Pavel: „s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului”[1]. Apoi s-au închinat ca unor dumnezei și eroilor și astfel au început să și-i închipuie pe dumnezei antropomorfi. Au făcut reprezentări ale acestor dumnezei din lemn sau marmură, idolii, și acestora li se închinau ca și cum ar fi fost înșiși dumnezeii. Astfel a luat naștere idolatria și oamenii au ajuns să se închine ca unor dumnezei la toate în afară de Dumnezeul cel adevărat.
În această înșelare și stricăciune generală, puțini oameni au rămas credincioși adevăratului Dumnezeu. Unul dintre ei a fost și Avram, pe care Dumnezeu l-a ales ca să-l facă strămoșul poporului Său ales. Și, din ceea ce am spus despre nașterea politeismului și idolatriei, înțelegem că era nevoie de crearea unui nou popor, care avea să păstreze credința adevărată și să pregătească omenirea pentru primirea Mântuitorului. Să urmărim așadar istoria lui Avram.
Avram trăia într-o cetate din sudul Mesopotamiei numită Ur, aproape de gurile de vărsare ale fluviului Eufrat, cam cu o mie opt sute de ani înainte de Hristos. Numele său a fost la început Avram, care înseamnă „părinte mare sau slăvit”. Numele de Avraam i l-a dat mai târziu Dumnezeu. Cu numele său de la început îl vom numi și noi, atât timp cât Scriptura îl numește astfel.
Avram se trăgea din seminția lui Set și era al zecelea urmaș al lui. Tatăl său se numea Terah și avea încă doi fii, pe Nahor și pe Haran. Dintre aceștia, Haran a murit devreme și l-a lăsat orfan pe Lot, pe care îl vom vedea ocrotit de Avram. Toate rudeniile lui Avram căzuseră în idolatrie. Despre Avram însă se spune că s-a împotrivit idolatriei și chiar a sfărâmat idolii. Scriptura nu spune nimic de acest fel, însă acest lucru nu este de necrezut, dacă avem în vedere alegerea lui Avram de către Dumnezeu.
Așadar în vreme ce Avram locuia în Ur împreună cu tatăl său și cu rudeniile sale, a primit poruncă de la Dumnezeu să plece de acolo și să plece în alt ținut, pe care avea să i-l arate El. „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu”[2], a spus Dumnezeu. Ieșirea aceasta a fost necesară, pentru ca Avram să se păzească nevătămat de idolatrie și să rămână strâns legat de adevăratul Dumnezeu și credincios lui. Porunca lui Dumnezeu a fost o mare încercare pentru Avram. Dumnezeu îl chema să le lase pe toate: patria sa, locurile cunoscute, rudeniile și prietenii săi și să pornească spre un loc necunoscut. Și Avram s-a arătat vrednic de bunăvoința și alegerea lui Dumnezeu. A luat-o pe femeia lui Sara și pe nepotul său orfan Lot și a pornit ascultând de porunca lui Dumnezeu, fără să știe unde merge. L-a urmat însă și tatăl său, Terah. Aceasta arată că Terah, deși căzuse în idolatrie, era om cu bună intenție. Și, fie din dragoste pentru fiul său Avram, fie pentru că a primit și el porunca lui Dumnezeu, le-a lăsat și el pe toate și a pornit în călătoria spre un loc necunoscut.
Pornind din Ur, Avram și însoțitorii săi s-au îndreptat spre partea de nord a Mesopotamiei și au ajuns în cetatea Haran. Acolo s-au oprit și, după cât se pare, au rămas un timp, probabil pentru că Terah nu mai putea merge mai departe. Și, într-adevăr, acolo în Haran Terah a murit la vârsta de două sute cinci ani. Mulți ajung la Haran, însă nu se învrednicesc să intre în Canaan. Nu sunt departe de Împărăția lui Dumnezeu, însă nu ajung niciodată la ea, pentru că nu fac pasul hotărâtor. Nu ajunge să avem intenție bună și să primim în chip teoretic faptul că poruncile lui Dumnezeu sunt drepte și folositoare, ci trebuie să le punem în lucrare, să le facem mod de viață. Și trebuie să facem aceasta la timp, înainte ca moartea să ne închidă ușa Împărăției lui Dumnezeu.
După moartea lui Terah, Dumnezeu repetă porunca Sa către Avram: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”[3]. După cum vedem, Dumnezeu însoțește acum porunca Sa cu mari făgăduințe: că urmașii lui Avram vor ajunge un popor mare, că numele său va fi slăvit, că Îl va avea pe Dumnezeu aliat și ajutător și în cele din urmă că printr-un urmaș al său se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Acest urmaș nu este altul decât Iisus Hristos. Astfel Avram devine acum purtătorul făgăduințelor lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.
Foarte mari sunt făgăduințele lui Dumnezeu. Împlinirea lor însă presupunea dobândirea unui fiu de către Avram, care era lipsit de fii și avea deja șaptezeci și cinci de ani iar Sara șaizeci și cinci! Amândoi erau la o vârstă la care nu mai aveau nădejde să dobândească fiu. Însă credința lui Avram era din nou încercată. Cu toate acestea, nu șovăie. Primește porunca lui Dumnezeu și, luând împreună cu el pe Sara și pe Lot, avutul său (adică turmele și cealaltă avere mișcătoare) și pe robii săi, pe care îi dobândise în vremea șederii în Haran, vine în Canaan. Acolo primește încă o făgăduință de la Dumnezeu: „Țara aceasta o voi da urmaşilor tăi”[4]. Și această făgăduință era o încercare a credinței lui Avram, pentru că, așa cum a spus întâiul Mucenic Ștefan în cuvântul său de apărare, Dumnezeu, cu toate că făcea această făgăduință lui Avram, „nu i-a dat moştenire în ea nici o palmă de pământ”[5]. Acel ținut era sub stăpânirea canaaneilor și Avram și-a petrecut toată viața acolo fără a avea locuință stabilă, însă arată iarăși desăvârșită credință în cuvintele lui Dumnezeu, zidindu-I jertfelnic.
Cu adevărat, mare și vrednică de admirație este credința lui Avram. Apostolul Pavel o laudă în mod deosebit spunând: „Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge. Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe”[6], iar în altă parte îl numește „părinte al tuturor celor ce cred”[7]. Credința lui Avram trebuie să fie pentru noi toți pildă. Trebuie să avem încredere deplină în cuvintele și făgăduințele lui Dumnezeu, chiar și atunci când par de necrezut. Nimic nu este cu neputință pentru Dumnezeu cel atotputernic. Făgăduințele Sale către Avram au fost împlinite în întregime, chiar dacă aceasta s-a făcut după mult timp. Și fiu a dobândit, și popor mare au devenit urmașii săi, și țara pe care le-a făgăduit-o Dumnezeu au luat-o în stăpânire. Și toate în general câte a făgăduit și făgăduiește Dumnezeu „se vor împlini la timpul lor”[8]. Așadar să primim cuvintele lui Dumnezeu cu credința lui Avram, ca să fim adevărați fii ai lui Avram și moștenitori ai făgăduințelor pe care el le-a primit de la Dumnezeu.
Avram, după cum am spus, nu a avut locuință stabilă în Canaan, ci a trăit viață nomadă. Primul loc unde s-a oprit a fost Sichem, unde a zidit primul jertfelnic. Apoi s-a mutat și și-a așezat cortul lângă Betel, unde a zidit iarăși jertfelnic, după care a mers în pustia Negev. Foametea care era în Canaan l-a silit să coboare în Egipt și să rămână acolo pentru o vreme. Întorcându-se din Egipt, s-a așezat din nou lângă Betel, unde zidise jertfelnic. Aici s-a întâmplat între Avram și Lot un incident, în care s-a vădit toată virtutea și mărimea de suflet a lui Avram. Avram și Lot aveau fiecare turmele lui. Fiindcă aveau foarte multe animale, s-au creat probleme. Păstorii lor se certau între ei pentru locurile de păscut. Avram a înțeles primejdia și înainte să apară certuri și între ei doi, l-a chemat pe Lot și i-a spus: „Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi. Iată, nu e oare tot pământul înaintea ta? Desparte-te dar de mine! Şi de vei apuca tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stânga”[9]. Propunerea lui Avram i-a plăcut lui Lot, care a ales pentru el însuși ținutul de lângă Iordan, în apropiere de locul unde astăzi este Marea Moartă. Acel ținut era pe atunci foarte roditor. Acolo se aflau și cunoscutele cetăți Sodoma și Gomora, ai căror locuitori erau răi și stricați. Așadar, Lot s-a așezat acolo.
După despărțire, Dumnezeu, răsplătind virtutea și mărimea de suflet a lui Avram, i-a făgăduit din nou că urmașii lui vor fi nenumărați precum nisipul mării și că lui și urmașilor lui va da acea țară. Atunci Avram s-a mutat mai spre sud și s-a așezat la Hebron, aproape de stejarul Mamvri, unde a zidit iarăși jertfelnic Domnului.
Este vrednică de admirație îngăduința lui Avram. Îl lasă pe Lot să aleagă primul, cu toate că el era mai în vârstă și lui îi făgăduise Dumnezeu acel ținut. Dimpotrivă, Lot gândește și acționează mișcat de interes. Profită de propunerea unchiului său și alege cel mai bun ținut. Ar fi foarte folositor să cercetăm propriul nostru comportament în situații asemănătoare, comparându-l cu cel al lui Avram și al lui Lot. Oare cu care dintre ei semănăm? Știm să dăm înapoi, chiar și atunci când suntem nedreptățiți, de dragul păcii, sau interesul material și egoismul ne îndeamnă la fapte care nu au nimic rațional și moral? Din nefericire experiența arată că există între noi foarte puțini asemenea lui Avram și foarte mulți precum Lot. Certurile dintre rudenii și cunoscuți sunt foarte dese și nu rareori ajung la tribunale. Certurile pentru pământ sunt un fenomen zilnic, care produce dezbinare și ură chiar și între frați. Nu sunt puține cazurile în care chiar și ucideri s-au săvârșit și se săvârșesc pentru câțiva metri de pământ. Și aceasta se întâmplă pentru că ne sprijinim mai mult pe materie, precum Lot, și mai puțin pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu, precum Avram.
Care a fost însă sfârșitul întâmplării? Ce a dobândit fiecare prin comportamentul său? Avram, așa cum am văzut, a primit încă o dată binecuvântarea lui Dumnezeu, în vreme ce Lot, după cum vom vedea, a trecut prin încercări înfricoșătoare. Astfel, Avram, deși părea că a fost păgubit din pricina îngăduinței sale, a dobândit în cele din urmă câștig, în vreme ce Lot, care părea avantajat, a fost păgubit și în cele materiale, și duhovnicește. Învățătura din această întâmplare este foarte limpede și foarte însemnată. Dumnezeu dă binecuvântare bogată celui care își sprijină nădejdile pe El, iar nu pe bunurile materiale. Iar când lipsește binecuvântarea lui Dumnezeu – desigur, din pricina noastră – bunurile materiale nu au nici o valoare și nu ne folosesc la nimic. Dimpotrivă, de multe ori le pierdem și pe acestea, și pe cele veșnice. Așadar să-l imităm și în aceasta pe Avram. Să învățăm să nădăjduim în dragostea și în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Să învățăm încă să lăsăm de la noi, fără să ne temem că o să fim păgubiți. Astfel vom avea pace în sufletele noastre și în legăturile cu semenii noștri. Mai presus de toate însă, vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu, care valorează mai mult decât toate comorile de pe pământ.
[1] Romani 1, 25.
[2] Facerea 12, 1.
[3] Facerea 12, 1-3.
[4] Facerea 12, 7.
[5] Faptele Apostolilor 7, 5.
[6] Evrei 11, 8-9.
[7] Romani 4, 11.
[8] Luca 1, 20.
[9] Facerea 13, 8-9.


Eu vreau cu El…

Cu un an în urmă, fiica mea care împlinise cinci anişori, pentru prima dată a atras atenţia la crucifixul din biserică. Văzând imaginea lui Hristos răstignit, ea a început să-mi pună întrebări la care deşi am răspuns, totuşi nu aşa cum mi-aş fi dorit. Şi iată deja după aproape un an, cred că ştiu cum aş putea s-o ajut să facă alegerea, pe care ea daja a făcut-o, fără ajutorul meu.
– Mămico, priveşte, sânge!
Fiica mea arată către Răstignire. În ochii ei se reflectă un val de emoţii: lipsă de înţelegere, compasiune, şi frică … Ea încearcă să se ascundă după spatele meu, de parcă fiind speriată de descoperirea sa.
– Acesta este Hristos – îi explic, încercând să menţin în vocea mea o tonalitate potrivită pentru dobândirea încrederii – El a murit ca noi să putem trăi..
Sărut picioarele Mântuitorului, cu un gest sugerând fiicii că şi ea ar trebui să facă acelaşi lucru, dar ea rămâne pe loc indecisă. După expresia feţei ei şi privirea sa este clar că frica cedează locul curiozităţii. Ea priveşte cu atenţie către Mântuitorul Hristos.
-Dacă El a murit, înseamnă că nu mai există?
Ea vorbeşte foarte încet, aproape neauzit. Frica i-a dispărut complet, dar acum, în cuvintele ei se poate desluşi neîncrederea.
– Dumnezeu există mereu –îi răspund fiind surprinsă că şi pentru mine nu este chiar totul clar, dar fiica pare fericită. – Dumnezeu a murit şi apoi a Înviat. El este mereu cu noi şi ne ajută atunci, când noi Îl rugăm.
Neîncrederea dispare.
— Şi noi vom învia după ce vom muri?
Nu mai vorbeşte în şoaptă, dar nici prea tare. Pe buze şi în ochi i se citeşte un zâmbet abia desluşit.
— Dacă noi îl vom iubi pe Dumnezeu, El ne va învia.
Expresia feţei fetei devine din nou serioasă şi îngândurată. Ea îmi arată către sângele de pe rănile Mântuitorului:
— Ei nu l-au iubit pe Dumnezeu?
„Ei”. Interesant oare ce-şi imaginează pronunţând acest „ei” ?
— Probabil că le-a fost frică de El, — încerc să vorbesc cu încredere în glas. Deşi îmi este tot mai greu să răspund la întrebările din continuare.
— Ei au putut să-l roage şi El le-ar fi alungat orice frică!
Fetiţa pronunţă aceste cuvinte cu expresia lui Newton, care tocmai a descopeit legea gravitaţiei universale.
— El i-a învăţat. El i-a învăţat să iubească. Dar să iubeşti nu este aşa de uşor…
Fetiţa încremineşte. Meditează la cuvintele tocmai auzite. Probabil gândul că să iubeşti e mai greu decât să răstigneşti nu poate fi percepută de ea. Nu fac nici eu nici o mişcare.
Involuntar, în mintea mea apare o rugăciune: „Doamne, ajută-mă şi pe mine să înţeleg şi să primesc ceea, ce tocmai am explicat fiicei mele. Doamne, ajută-mă să învăţ să iubesc, dar să nu răstignesc”.
Fiica îşi întoarce privirea către mine. Ochii ei sunt larg deschişi. Eu păstrez tăcerea. Ea din nou priveşte chipul Mântuitorului şi întinde mâna de parcă ar vrea să se atingă cu degetele de Răstignire. Păstrând tăcerea mai stăm aşa un minut sau două. Ea îmi ia mâna. Degetele ei puţin tremură şi în ochi îi joacă lacrimile.
— Eu nu vreau ca ei,— spune ea în şoaptă,— eu vreau cu El…
Aşa am mai stat puţin, eu cu greu încercam să-mi fac ordine în gânduri. Dar tot ce puteam e să mă rog lui Dumnezeu să ne ajute. Nu în ceva anume, dar aşa, mereu….Să ne ajute în ceea, în ce va considera că este necesar. Nu ştiu la ce medita fiica mea …, dar ştiu că gândurile ei nu erau deloc a unui copil în acel moment.
Desigur că după acest caz ea nu a devenit cu mult mai ascultătoare, sau mai puţin năzbătioasă, a rămas acelaşi copil de cinci anişori. Dar de atunci de multe ori am observat cum fiica mea se roagă în şoaptă, şi-i văd bucuria inexprimabilă, atunci când ea îşi dă seama că rugăciunile ei au fost auzite. Şi credinţa ei sinceră şi necondiţionată mereu mă sprijină în momente de deznădejde.

Sursa: eparhia-saratov.ru via altarulcredintei.md
Traducere Natalia Lozan

“Sfântul Tihon din Zadonsk strigă către cel mândru: „Uită-te în morminte şi fă acolo deosebire, dacă poţi, între împărat şi ostaş, între cel slăvit şi cel necinstit, între cel bogat şi cel sărac, între cel tare şi cel neputincios, între cel nobil şi cel de rând. Acolo să te lauzi cu nobleţea, acolo să te semeţeşti cu agerimea mintii, acolo să te măreşti cu frumuseţea, acolo să te făleşti cu bogăţia, acolo să te îngâmfi cu cinstirile, acolo să-ţi înşiri titlurile. O, sărmană făptură – sărmană ca început, sărmană ca vieţuire, sărmană ca sfârşit! Adu-ţi aminte, cine eşti tu? Zidire zidită după chipul lui Dumnezeu, dar care a pierdut chipul lui Dumnezeu, căzută, stricată, asemănată dobitoacelor necuvântătoare, însă prin milostivirea lui Dumnezeu refăcută, răscumpărată prin pătimirea şi moartea Fiului lui Dumnezeu.”

(Cum să biruim mândria - Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți - Editura Sophia, București, 2010, pp. 111-112)


Avram și Melchisedec


Avram și Melchisedec
(Facerea 14, 1-24)
Lot, așa cum am văzut, a ales pentru sine însuși, pentru familia sa și turmele sale cel mai bun loc, cel mai rodnic ținut, în care se aflau cetățile Sodoma și Gomora, ai căror locuitori erau foarte răi și stricați. A ales după criterii exclusiv exterioare și materiale, fără să aibă deloc în vedere caracterul oamenilor în mijlocul cărora avea să locuiască. În acest fel s-a expus la înfricoșătoare necazuri și încercări, dar și la mari primejdii. Despre o asemenea încercare de-a sa vom vorbi astăzi și vom vedea iarăși mărimea de suflet a lui Avram.
Un rege puternic din acea vreme, Hodologomor, regele Elamului, un ținut din Mesopotamia, prin atacurile și războaiele, cucerise multe locuri, printre care și Sodoma. Regii Sodomei, Gomorei și ai altor trei cetăți, care împreună se numeau Pentapolis, deveniseră vasali ai lui Hodologomor și îi plăteau bir. Doisprezece ani au rămas supuși, iar în al treisprezecelea s-au răsculat împotriva lui și și-au adunat puterile aproape de Marea Moartă. Hodologomor, luând împreună cu el alți trei regi cu oștile lor, a venit împotriva răsculaților. S-a făcut război, de o parte fiind patru regi, iar de cealaltă cinci.
Atacul lui Hodologomor a fost aprig. Neamuri puternice și războinice, nu au putut să-i stea împotrivă. Hodologomor, măturând totul în calea sa, a ajuns în ținutul Sodomei, unde i-au stat împotrivă cei cinci regi. Ei își sprijineau nădejdile pe configurația terenului, care avea multe gropi cu smoală. Socoteau că pe un astfel de teren oștile dușmane se vor mișca cu greutate, însă nădejdile lor au fost înșelate. Păcătoșii locuitori ai Sodomei n-au putut sta împotriva atacului sălbatic al lui Kedarlaomer. Au fost biruiți și puși pe fugă, iar cei care au scăpat de moarte și de robie au plecat în munți, în vreme ce Hodologomor a plecat biruitor, luând prăzi bogate și mulțime de robi, printre care era și Lot cu averea sa.
Astfel Lot suportă consecințele relei sale alegeri. A ales bunurile materiale din acel ținut, fără să cerceteze și să ia în considerație primejdiile care se ascundeau în spatele lor. La fel pătimește oricine își pune ca scop al vieții dobândirea lucrurilor acestei lumi, fără să țină seama cu ce fel de persoane va intra în legătură și va conlucra, ce compromisuri va fi nevoit să facă, în ce ispite va intra și ce primejdii îl vor amenința. Pentru că va veni vremea când mânia lui Dumnezeu va veni asupra păcătoșilor nepocăiți și atunci se va primejdui să se prăpădească și el. Și să nu spunem că Lot nu cunoștea răutatea sodomenilor, pentru că, chiar dacă nu o știa dinainte, a văzut-o și și-a dat seama de ea în timpul șederii sale acolo. Și a avut posibilitatea să plece și să se întoarcă lângă unchiul său, unde s-ar fi aflat în siguranță. Să primim învățătură din cele ce a pătimit Lot și să cercetăm cu cine locuim împreună, cu cine avem legături, cu cine lucrăm împreună. Desigur, nu este totdeauna cu putință să plecăm, însă este cu putință și necesar să fim atenți în relația noastră cu oameni vicleni și stricați.
Dar să urmărim mai departe întâmplarea. Unul dintre cei care au scăpat de robie a mers și i-a spus lui Avram ce s-a întâmplat. Avram locuia atunci aproape de stejarul Mamvri. Ce a făcut când a aflat? Cu toate că Lot nu se purtase cu el cu respectul cuvenit, el se poartă acum ca un adevărat părinte se angajează la o acțiune primejdioasă, ca să-l izbăvească pe nepotul său. Lasă viața liniștită și devine războinic, nu din lăcomie sau ură rasială, ci numai din dragoste pentru rudenia sa aflată în primejdie. Așadar Avram îi adună pe toți cei ai casei sale, adică pe robii săi care se născuseră în familia sa, oameni credincioși și devotați. Toți împreună erau trei sute optsprezece, în afară de femei și copii. Un număr foarte mare pentru o singură casă, dar foarte mic pentru război împotriva lui Hodologomor. Ar fi putut Avram să o scoată la capăt cu cei trei sute optsprezece oameni, care erau cu totul nepricepuți la război? Logica omenească spune că nu. Avram însă nu se sprijinea pe propriile sale puteri, ci pe ajutorul lui Dumnezeu. Se gândea și el și spunea precum mai târziu urmașul său David: „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru”[1]. Și, într-adevăr, Avram, cu acea mică oaste, a mers în urma oștirii numeroase a lui Hodologomor, a năvălit asupra lui noaptea, ca să-l ia prin surprindere și a izbutit să-l pună pe fugă, să-l elibereze pe Lot și pe toți cei robiți, pe femei și poporul sodomenilor și să ia înapoi toate prăzile pe care le luaseră năvălitorii. S-a dovedit astfel că credința îl face pe om viteaz și că omul cu adevărat evlavios este și adevărat erou. Oare nu avem și noi asemenea dovezi în istoria noastră și mai ales minunea din 1940? Nu a fost și aceea biruința unui mici armate împotriva invadatorilor puternici, biruință care s-a săvârșit prin puterea credinței?
Însă vrednic de luare aminte este faptul că Avram nu l-a eliberat numai pe Lot, ci tot poporul Sodomenilor, care fusese luat în robie. Astfel ne-a învățat că trebuie să facem binele către toți, oricine ar fi, chiar dacă ar fi oameni răi și păcătoși cum erau sodomenii. Și dacă Avram a făcut aceasta în acea vreme, cu atât mai mult trebuie să o facem noi, care trăim în vremea dragostei creștinești?
Biruința lui Avram s-a făcut cunoscută la Sodoma. Întristarea care stăpânea acolo pentru cele ce se întâmplaseră mai înainte s-a schimbat în bucurie mare. Mult popor, având în frunte pe însuși regele Sodomei, iese să-l întâmpine pe biruitor. Însă, înainte ca Avram să se întâlnească cu regele Sodomei, se întâlnește cu o persoană foarte însemnată. Este vorba de Melchisedec, regele Salemului (adică Ierusalimului), care era în același timp și „preotul Dumnezeului celui Preaînalt”[2], adică era unul dintre puținii oameni care păstraseră credința în adevăratul Dumnezeu și era și preot, adică aducea el însuși jertfe adevăratului Dumnezeu. Așadar Melchisedec se întâlnește cu Avram, în vreme ce acela trecea prin Salem, îi dăruiește lui și oamenilor săi „pâine și vin” și îl binecuvântează spunând: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”[3]. Recunoscător pentru această binecuvântare, Avram îi dăruiește lui Melchisedec a zecea parte din prăzile pe care le luase.
Melchisedec este o persoană foarte misterioasă. Nu știm despre el nimic altceva în afară de această întâmplare. Apare pe neașteptate în viața lui Avram, iar după aceea nu se mai arată. Nici despre nașterea sa nu se spune nimic, nici despre moarte. Pare că nu are nici început, nici sfârșit. Pentru aceasta, Apostolul Pavel spune despre el că este „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii”[4]. Numele său înseamnă „rege al dreptății” și este rege al Salemului, adică „rege al păcii”[5]. Este rege și preot în același timp. Toate acestea îl fac să fie chip și simbol al Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, Care ca om nu are tată, pentru că S-a născut „de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara”, însă ca Dumnezeu nu are mamă, pentru că S-a născut numai din Tatăl. Nu are nici început nici sfârșit, este veșnic. Este împărat, precum Melchisedec, dar în același timp și preot, arhiereu veșnic, Care a adus cea mai înaltă și mai desăvârșită jertfă, adică pe Sine Însuși, pentru izbăvirea și mântuirea noastră. Este atât de mare asemănarea dintre Iisus Hristos și Melchisedec, încât unii tâlcuitori au afirmat că Melchisedec nu a fost o persoană care a trăit pe pământ – pentru că este într-adevăr ciudat că Avram nu-l cunoscuse până atunci și nici după aceea nu pare să fi mai avut vreo legătură cu el – ci a fost Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat în chip de om și cu numele de Melchisedec și l-a binecuvântat pe Avram. Nu putem susține aceasta cu certitudine, însă este sigur faptul că Melchisedec este o persoană vrednică de cinste, mai presus decât Avram, de vreme ce are dreptul să-l binecuvânteze ca preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt și să primească de la el a zecea parte din prăzi.
Există însă și o altă asemănare între Melchisedec și Iisus Hristos. când l-a primit pe Avram, Melchisedec „i-a adus pâine și vin”[6]. I-a dăruit acestea lui Avram și oamenilor săi, care erau obosiți după luptă și aveau nevoie de hrană și întărire. Nu există îndoială însă că pâinea și vinul pe care le-a dăruit Melchisedec erau preînchipuirea Tainei Dumnezeieștii Euharistii. Astfel avem în persoana lui o preînchipuire deplină a marelui arhiereu Iisus Hristos, Care, înainte de a Se aduce pe Sine jertfă cerescului Părinte, a instituit Taina Dumnezeieștii Euharistii, în care sub chipul pâinii și vinului aducem în vecii vecilor jertfa Trupului și Sângelui Domnului. Pentru toate acestea, Domnul este numit în psalmi „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”[7], adică preot veșnic asemănător cu Melchisedec.
Melchisedec l-a binecuvântat pe Avram în numele lui Dumnezeu celui preaînalt; al lui Dumnezeu, decât Care nu există mai înalt și mai puternic; al lui Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și prin urmare este Domn și stăpân a toate; al lui Dumnezeu, a Cărui binecuvântare poate să dea toată bogăția, slava și fericirea. L-a binecuvântat însă și pe Însuși Dumnezeu, Care i-a dăruit biruință lui Avram. Pentru că Lui I se cuvine slava și mulțumirea pentru orice izbândă și orice reușită. Așadar Lui suntem datori să-I mulțumim și pe El să-L slăvim pentru orice lucrare însemnată săvârșită fie de noi, fie de alții, pentru că toate cu ajutorul Său se izbutesc și fără El nimic nu putem săvârși.
După întâlnirea sa cu Melchisedec, Avram se întâlnește în cele din urmă cu regele Sodomei, care, așa cum am spus, ieșise cu poporul său ca să-l primească pe biruitor. Regele, recunoscând biruința lui Avram și vrând să-l răsplătească, i-a propus să-i dea înapoi numai oamenii pe care îi luase în robie Hodologomor și să păstreze caii și prăzile pe care le luase în luptă. Însă, dacă regele Sodomei s-a arătat atât de generos, Avram a arătat încă mai mare noblețe și lipsă de interes personal. El nu se luptase ca să ia prăzi, ci numai ca să-l elibereze pe Lot. Pentru aceasta, la propunerea regelui a răspus: „Iată, îmi ridic mâna spre Domnul Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Că nici o aţă sau curea de încălţăminte nu voi lua din toate câte sunt ale tale, ca să nu zici: «Eu am îmbogăţit pe Avram»”[8]. A primit numai hrana pe care au mâncat-o oamenii săi cât timp a durat lupta și partea care se cuvenea celor ce luptaseră împreună cu el.
Poate la prima vedere, aceste cuvinte ale lui Avram par trufașe, însă dacă cercetăm cu luare aminte vom vedea în ele evlavie și credință. Avram își îndreaptă încrederea și recunoștința către Dumnezeu. Recunoaște că lui se datorează toată bogăția sa și nimănui altuia. Pentru aceasta nu vrea să dea nimănui dreptul să pretindă că l-a făcut bogat. Însă nu vrea să dea acest drept mai ales regelui Sodomei, pentru că, dacă ar fi primit darul său, s-ar fi primejduit să-și piardă libertatea și să-i devină supus și în același timp să fie considerat lacom. Prin urmare procedat foarte corect refuzându-i oferta. Este de mii de ori mai bine să fim săraci cu Dumnezeu decât bogați cu lumea.
Așadar Avram nu a primit darurile regelui Sodomei, însă mai înainte primise darurile lui Melchisedec. Și acest lucru are mare însemnătate, fiindcă ne învață că nu trebuie nici să refuzăm toate darurile care ni se oferă, nici să le primim pe toate, ci să cercetăm cu luare aminte cine le oferă, ce ne oferă și mai ales ce îl îndeamnă la aceasta și ce scop urmărește.
Să luăm aminte cât de liber era sufletul lui Avram de lăcomie și iubire de arginți. Multă bogăție îi dăruiește regele Sodomei, iar el o disprețuiește. Și, în vreme ce de obicei biruitorii se ceartă la împărțirea prăzilor, aici biruitorul le dă înapoi celui biruit. În vreme ce cei care au multe se nevoiesc să dobândească și mai multe, Avram rămâne nepăsător înaintea bogăției care i se oferă. Însă tocmai pentru aceasta, cu toate că a fost bogat, a câștigat Raiul, fiindcă a fost stăpân al bogăției, iar nu rob al ei. Dacă, așa cum a spus Domnul, este greu să intre bogații în Rai, aceasta se datorează faptului că sufletul lor este legat de bani. Dacă sufletul nostru este liber de alipirea și înrobirea aceasta, atunci bogăția nu numai că nu ne va împiedica intrarea în Rai, ci se va face mijloc care ne va duce el.
[1] Psalm 19, 7.
[2] Facerea 14, 18.
[3] Facerea 14, 19-20.
[4] Evrei 7, 3.
[5] Evrei 7, 2.
[6] Facerea 14, 18.
[7] Psalm 109, 4.
[8] Facerea 14, 22-23.



Cum să ajungem în punctul când vom ști cum să ne rugăm și ne vom ruga cu adevărat?

Cum să ajungem în punctul când vom ști cum să ne rugăm și ne vom ruga cu adevărat? Ce te poate face să fii complet absorbit de ceva, în mintea ta? Dragostea este singurul lucru care te face să fii atras și legat de altceva decât de tine însuți.
Și, având în vedere că, mai presus de orice, ne iubim pe noi înșine, este foarte greu să te gândeşti la altceva și să fii atașat de altceva decât de tine însuți, cu excepţia acelor lucruri mărunte care ne aduc plăcere sau ne servesc interesele, ceea ce înseamnă, de fapt, că ne gândim doar la noi înşine. Deci, voi încerca să vă prezint câteva idei despre rugăciune, care vă vor ajuta să începeți să înțelegeți ce este rugăciunea și apoi voi mă voi strădui să vă spun cum să vă rugați, iar apoi voi va trebui să și aplicați.
Rugăciunea este scopul activității minții. Mintea voastră a fost creată cu scopul de a vă ruga. Rugăciunea este deplina conștientizare a lui Dumnezeu, nu a voastră, a nimic altceva. Vi s-a dat mintea cu scopul de a-L înțelege, vedea și relaționa cu Domnul. Imaginația, speculația, curiozitatea, toate aceste lucruri sunt activități ale minții care vă îndepărtează de rugăciune. Pentru că imaginația, speculația, curiozitatea sunt de fapt în legătură cu tine însuți. Sunt pentru scopul de te satisface pe tine însuți într-o anumită privință. Rugăciunea este cea mai măreață activitate a minţii. Nu a studia, nu a gândi, nu a munci sau a crea cu creierul, ci cea mai măreață activitate este rugăciunea.
Rugăciunea înseamnă eliberarea de multitudinea de preocupări lumeşti. Rugăciunea dă unitate minții. În loc să fie împrăștiată pretutindenea, călătorind în toate locurile, pentru că nu poate fi satisfăcută de nimic, Domnul îţi satisface pe deplin mintea și o face una cu El. Aceasta este rugăciunea. Rugăciunea face mintea surdă şi mută față de toate simțurile. Rugăciunea reprezintă unirea esenţială a omului cu Dumnezeu. Rugăciunea este mijlocul prin care mintea se poate alipi de Domnul.
Arhim. Ioachim Parr



Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (VΙ)



Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (VΙ)

Am spus cuiva care zicea că monahismul nu este taină, ci numai cununia este taină, că monahismul este una din tainele Bisericii biruitoare, fiindcă trăiește încă de aici viața îngerească.
*
Pătimirile, durerea, rușinea răscumpără iadul; sau așa cum spune Sfântul Isaac, mănâncă iadul.
*
Este foarte bine pentru copiii mici să învețe muzică bizantină, deoarece în felul acesta au mintea ocupată și nu se mai gândesc la lucruri deșarte și păcătoase; se sfințesc și slăvesc pe Dumnezeu.
*
Diavolul nu poate vindeca nicio boală, cum ar fi parkinson. Poate însă să facă bine pe unul care a pătimit din pricina lucrării diavolești.
*
Nu trebuie să dorim plăcerea în rugăciunea noastră, chiar dacă este și duhovnicească. Fiindcă atunci este ca și cum am iubi pe părintele nostru pentru că ne dă caramele și ciocolate. Mai presus de aceasta este pacea.
*
Diavolul, pentru că este întunecat, poate să înțeleagă gândurile întunecate pe care le aduce în mintea noastră. Pe cele luminate nu poate să le înțeleagă și să urmărească gândul nostru.
*
Mulți dintre cei care s-au înșelat și diavolul i-a făcut profeți, nu au început de la pocăință și supravegherea de sine, ci urmăreau posturi, privegheri, ca să se sfințească.
*
Cel care participă la durerea cuiva și îi spune ceva ca să-l mângâie, aceasta este ca o binecuvântare și de multe ori se împlinește.
*
Cei care se sinucid au egoism. Diavolul le întunecă mintea și le aduce deznădejde, ducându-i astfel la sinucidere. Însă atunci când există smerenie, chiar și atunci când devine pricina unei sminteli, omul nu se sinucide. Dacă cineva este bolnav cu mintea și se sinucide, este îngăduit să fie îngropat în cimitir. Are circumstanțe atenuante.
*
Orice autobuz pornește de undeva și orice demonizare are un punct de plecare, o cauză. Nu trebuie citite exorcisme, dacă nu s-a aflat mai întâi cauza.
*
Toți cei care s-au sfințit au avut cu toții nu stareți sfinți, ci gânduri sfinte.
*
Rugăciunea este precum paratrăsnetul care atrage trăsnetele. Aceasta oprește mânia lui Dumnezeu. Datoria monahului este să se roage pentru sine și pentru toată lumea.
*
Smerenie are cel care orice bine ar face, îl uită imediat, pe când cel mai mic bine ce i se face, îl socotește foarte mare și simte recunoștință.
*
Monahul trebuie să-și spună cu smerenie gândul său, fără să dea porunci.
*
Dobândirea sfințeniei nu depinde de numărul anilor, ci de mărimea de suflet și de nevoința noastră făcută cu smerenie. Mărimea de suflet are smerenie, noblețe, jertfă.
*
Psaltirea este carte insuflată de Dumnezeu, plină de umilință. David seamănă cu cineva care, fără să fie arhitect, a făcut o lucrare de arhitectură vrednică de uimire.
*
Există oameni care au Harul lui Dumnezeu la vedere, așa de mult, încât îi trădează. Aceștia simt lucrările Harului, pace, bucurie și celelalte.
*
Postul și în general nevoința trebuie să pornească de la o jertfă pe care omul o face pentru dragostea lui Hristos. Diavolul este ars de dragostea noastră pentru Hristos. Cu o asceză seacă nu sporim.
*
Când se vor închide ochii trupești și se vor deschide cei sufletești, vom vedea lucruri care ne vor uimi. În cealaltă viață vom avea multe surprize.
*
Este o vreme când trebuie să-I oferi lui Dumnezeu osteneala ta. Însă vine și o vreme când trebuie să înțelegi lucrarea ta duhovnicească, și anume ce citești, ce faci.
*
Ascultare față de un stareț este ca atunci când ai nevoie de o plantă, pentru că ești răcit. Îl întrebi pe stareț, ți-o arată și o iei. Și s-a încheiat subiectul. Pe când atunci când ești singur, încerci toate plantele, până să o găsești pe cea potrivită. Și se poate ca până să o găsești, să pătimești o mai mare vătămare, decât folosul pe care ți-l aduce acea plantă.
*
Munca cea multă îl sălbăticește pe om, îl face sălbăticiune. Munca trebuie să fie rânduită de sus, de către stareț.
*
În anii ce urmează mulți oameni vor deveni monahi, fiindcă se vor sătura de distracții și vor suferi din pricina golului din sufletul lor. Vor veni la mănăstire și vor face nevoință, posturi, dar nu vor afla nimic pentru că le vor lipsi condițiile necesare. Căci pentru a afla, trebuie să împlinești aceste condiții. Prima este sensibilitatea. Dacă nu ai sensibilitate, vei rămâne la o asceză seacă, orice ai face.

Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.




Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie


Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (VΙΙ)

A venit cineva și m-a întrebat: Să devin monah? Mi-a spus câteva lucruri și mi-am dat seama că nu este bun de monah. I-am răspuns să nu se facă. După un timp s-a întors la viața de vagabond. De vreme ce mi-ai spus să nu devin monah…, îmi spune el. Da, fiule, dar nu ţi-am spus să devii vagabond. Altuia care m-a întrebat, i-am răspuns: Să devii monah. Ești bun de monah. După un timp a venit înecat de problemele lui. De ce mi-ai spus să devin monah?, m-a întrebat.
*
Este foarte trist faptul că unii egumeni au ajuns directori de întreprinderi. Se zbat ca să se facă treburile lor. Aici însă nu am venit pentru astfel de lucruri. Să nu uităm scopul nostru. Am mers și eu la o mănăstire. Acolo l-am văzut pe egumen umblând prin mănăstire să vadă dacă se fac bine slujirile. În loc să se roage în chilia sa pentru fiii săi duhovnicești, pierde timpul cu lucruri lipsite de importanță.
*
Dacă vizitatorii care vin la mănăstire au pretenții lumești, mai bine să meargă la o unitate militară sau spital. Acolo le vor vedea pe toate frumoase și puse în rânduială. În Sfântul Munte însă va trebui să caute numai viața duhovnicească.
*
Mulți care au plecat de la mănăstirea lor s-au căit și au ajuns nefericiți.
*
În pustie, la începutul Postului, deschizi mai întâi mormântul și abia apoi începi să postești. La mănăstire există un pogorământ. Aici însă păzești legile (ascetice) până la moarte.
*
Oamenii săraci, care sunt lipsiți și nu au ce să mănânce, dacă nu cârtesc, vor avea aceeași răsplată cu părinții care pustnicesc pe Athon sau la chiliile lor. Deoarece aceștia fac asceza cu voia lor și aceasta ușurează mult osteneala lor. Eu, de pildă, chiar dacă fac ceva, o fac cu voia mea și aceasta mă face să nu simt prea mult greutatea. Pe când acești nefericiți flămânzesc, fără să dorească aceasta și suferă mult. De aceea Dumnezeu se poate să le dea și mai multă răsplată decât pustnicilor.
*
Dacă aș fi putut să găsesc vreo gaură, vreo peșteră, aș fi mers să mă ascund în ea, ca să mă bucur de călugăria mea.
*
Unii monahi care au lepădat rasa, s-au întors cu pocăință în Sfântul Munte și s-au săvârșit în pace. Aceștia au avut intenție bună atunci când au venit la mănăstire, dar nu au fost ajutați. Aceasta au pătimit-o mulți. Vin cu multă intenție bună, dar nu găsesc pe cineva care să-i povățuiască și să-i sprijine. Și apoi ajung unde ajung… Dar pentru aceștia toți Dumnezeu folosește uneori un mod smintitor, ca să-i aducă înapoi în Sfântul Munte și mor în pace. Ar fi fost o nedreptate a Proniei dumnezeiești, dacă Dumnezeu nu ar fi adus pe acești oameni înapoi lângă El. Fiindcă au avut intenție bună atunci când au pornit, și Dumnezeu nu uită asta.
*
Cea mai mare încercare prin care trec ceilalți este pentru noi cel mai bun medicament. Eu, orice aș suferi, când mă gândesc cât de mult suferă acești oameni, spun Slavă lui Dumnezeu! Aș fi putut să fiu și eu un paralizat și să nu pot să mă mișc. Ce aș fi făcut atunci? Slavă lui Dumnezeu! Acum sunt ca un împărat.
*
Viața noastră monahală trebuie să fie o doxologie neîncetată adusă lui Dumnezeu.
*
Atunci când Dumnezeu vestește de mai înainte, omul trebuie să ia aminte. Căci dacă omul rămâne nepăsător și se schimbă (în rău), atunci și Dumnezeu Se schimbă. Sfârșitul lucrului prezis de Dumnezeu depinde și de om.
*
Să trăiești durerea ta ca și cum nu ar exista.
*
Atunci când mă aflam în obște (Mănăstirea Esfigmenu), am spus unui duhovnic că vreau să merg în pustie și mi-a spus: „Acum ai nevoie de smerenie. Să mergi mai întâi la o mănăstire de sine, ca să ai faimă de monah cu viață de sine”.
*
Astăzi vin mulți să se facă monahi, dar nu există plămadă. Ne-am abătut de la tradiție. Nu ne străduim să ne asemănăm Sfinților. Trebuie să ne comparăm cu Sfinții. Nu trebuie să privim la cei care au patimi mari sau mici și să ne comparăm cu ei.
*
Cu cât te ostenești mai mult, cu atât mai multă bucurie și Har vei primi de la Dumnezeu.
*
Când Dumnezeu dăruiește dragostea Sa unui om, acesta nu rezistă și cade la pământ. Atunci nu mai cere nimic altceva; vrea doar să le lase pe toate și să se închidă într-o peșteră.
*
Trebuie să cunoaștem că atacul venit prin lucrarea demonică este într-un fel darul lui Dumnezeu către cel ce a păcătuit, ca să se pocăiască, să se smerească și să se mântuiască. Însă când există împietrire și lipsă de pocăință, atunci nu mai este luptat de diavolul, fiindcă Dumnezeu vede desăvârșita lui împietrire.
*
Mai demult rosteam Rugăciunea lui Iisus, dormeam și Rugăciunea continua. Mă trezeam și Rugăciunea nu se oprea. Acum trăiesc problemele lumii.
*
Astăzi vin mulți tineri cu interes. Nu sunt curioși, ci caută pildă. De aceea noi trebuie să fim așa cum vrea Dumnezeu, ca să se folosească și cei care vin la noi, căci altfel vom da seamă pentru cei care vin la noi și se vatămă sau nu se folosesc.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.
Rugaţi-vă mai des cu rugăciuni scurte


Mulţumiţi Domnului pentru mila Lui şi nu o refuzaţi din mândrie.

Nu vă apucaţi să-i învăţaţi pe alţii, căci aceasta este uneltirea vrăjmaşului, care v-a ţinut sub tutelă până de curând şi v-a împins acum dintr-o rătăcire într-alta. Acum el a inventat pentru dumneavoastră altă momeală, ca să vă abată de la calea mântuirii.

Amintiţi-vă din ce beznă v-a chemat Domnul şi ţineţi minte că mintea dumneavoastră nu a putut să facă altceva decât să vă ducă pe căile pierzării. Domnul nu v-a însărcinat să-i mântuiţi pe alţii, căci îi mântuieşte El Însuşi pe căile ştiute numai de El. Iar dumneavoastră urmaţi-vă calea purtând cu răbdare epitimia bolilor şi mulţumind pentru ea lui Dumnezeu.

Rugaţi-vă mai des cu rugăciuni scurte: „Doamne, binecuvântează!”, „Doamne, ajută!”, învăţându-vă să le faceţi pe toate în viaţă cu binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Ba să primiţi în inimă şi această rugăciune: „Doamne! Tu toate le ştii. Fă cu mine precum voieşti. Amin!”.

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra dumneavoastră! Urarea mea este să vă ţineţi tare de nepreţuitul mărgăritar al credinţei pe care vi l-a dăruit Dumnezeu.

Din Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, p. 103.








Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu