Autizarea copilului prin televizor

STUDIU șocant: Autizarea copilului prin televizor

de Marius-Teodor Zamfir - Expert psiholog

În ultimii 5 ani se întâmplă un fenomen îngrijorător. La peste 90% din cazurile de copii cu vârste cuprinse între 2-3 ani, diagnosticaţi de medicii neuropsihiatrii cu tulburări din spectrul autist, majoritatea specialiştilor din domeniu, asociază ca şi factor agravant sau declanşator al acestor tulburări, vizionarea excesivă a programelor TV sau a altor forme de realitate virtuală (calculator, telefon mobil, tabletă). Este vorba în special de cazurile în care vizionarea TV reprezintă în medie peste 4-5 ore/zi, şi în unele situaţii chiar peste 10 ore/zi, la copiii cu vârsta cuprinsă intre 0-2 ani. Dacă aparent 5 ore pe zi de vizionare ar trebui “să nu fie” un fapt îngrijorător1., în cazul copiilor şi mai ales al copiilor mici de 0-2 ani, consumul TV este foarte dăunător, ajungându-se în marea majoritate a cazurilor în care cei mici au fost lăsaţi în medie peste 5 ore/zi în faţa mediilor virtuale, la diagnostice de întârziere în dezvoltarea psiho motrica, întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului, tulburare de opoziţie şi/sau comportament, şi mai grav de ADHD sau chiar de autism.

Eu personal sunt coordonatorul unui centru pentru copii cu autism, lucrez cu copii cu TSA din anul 2005 şi coordonez echipe de intervenţie terapeutică la domiciliu din anul 2007. În toată această perioadă am întocmit program de intervenţie şi am urmărit direct, evoluţia la peste 150 de copii cu autism.

Acum aproximativ 5 ani de zile am observat o dinamică foarte diferită a ritmului de recuperare a copiilor cu TSA cu care lucram și care aveau diagnostic și de la medicul neuropsihiatru de autism. Mai precis aceştia prezentau îmbunătăţiri spectaculoase (faţă de cazurile anterioare) odată cu începerea programului de recuperare, pe toate ariile de dezvoltare.

Iniţial am crezut că datorită experienţei mele acumulate în elaborarea şi implementarea programelor de intervenţie psiho-comportamentală, au această evoluţie. Chiar în aceea perioadă am lucrat la o meta-analiză, având ca scop identificarea potenţialelor cauze ale TSA, concretizată în lucrarea “Efectele civilizaţiei moderne şi ale mediului inconjurator – cauze ale autismului şi ale tulburărilor comorbide”, pe care am prezentat-o în Conferinţă Naţională „Omul din spatele autismului”, 1-2 octombrie 2011 Focşani” şi Conferinţa “Autism, speranţe şi rezultat”, 14-15 octombrie 2011 Bucureşti. Unul din punctele dezbătute în această analiză era şi influenţa Tv-ului asupra dezvoltării copilului.

Analizând mai amănunţit anamnezele am identificat un punct comun al acestor copii care se recuperau mult mai rapid. Este vorba despre un consum, in medie, de peste 4-5 ore/zi de mediu virtual (TV, tabletă, telefon, etc) în perioada 0-2 ani. Un alt fapt interesant, este că majoritatea acestor copii, la finalizarea procesului terapeutic, nu mai prezentau elemente disfuncţionale, pe niciuna din ariile de dezvoltare, putând fi integraţi în învăţământul de masă, funcţional, şi fără a avea nevoie de ajutor de specialitate. Un al aspect important, a fost sa observ evolutia copiilor ai caror parinti au eliminat sau nu mediul virtual, au inceput sau nu procesul terapeutic de specialitate, fiecare caz cu dinamica si specificul lui. Am avut chiar cateva cazuri, in care copii care au inceput terapia intre 1,5 – 2 ani, in 3-4 luni de terapie au “devenit”, copii tipici, dar numai dacă parintii au ascultat toate recomandarile specialistilor. Dar si cazuri de copii ai caror părinti nu au inceput terapia si care au prezentat doar mici imbunătătiri si doar dacă au eliminat consumul de mediu virtual.

Eu personal în ultimii 5 ani de zile aproape că nu am mai avut copii nou diagnosticaţi, care să nu prezinte în anamneză acest element (consum excesiv de mediu virtual în primii 2 ani de viaţă). Fenomenul este uşor de verificat printr-un chestionar care ar putea fi aplicat în clinicile de psihiatrie infantilă.

Având în vedere experienţa acumulată în recuperarea copiilor cu autism, există diferenţe majore între copiii cu autism „clasic” şi copiii autizati prin vizionarea TV (cu toate că aparent toate evaluările şi testele psihologice iniţiale confirmă acelaşi diagnostic în ambele cazuri). Acest lucru se evidenţiază în cadrul procesului de recuperare.

În cazul autismului clasic, dacă procesul terapeutic începe precoce (la 2-3 ani), recuperarea se realizează în timp – aproximativ 2-4 ani sau chiar toată viaţa, cu program de terapie individuală de minim 6-8 ore/zi şi procent de integrare în învăţământul de masă puţin peste 50%. În multe cazuri, cu toate aceste intervenţii intensive, copii vor mai prezenta anumite sechele pentru toată viaţa.

În cazul copiilor autizati de privitul excesiv la TV, recuperarea se realizează în aprox. 6-18 luni, cu program de terapie individuală de minim 2-4 ore/zi şi cu procent de integrare în învăţământul de masă peste 90%. În majoritatea cazurilor neexistând alte sechele la finalizarea procesului terapeutic, dar numai dacă procesul terapeutic începe precoce (la 2, maxim 3 ani).

Asta deoarece, în cazul copiilor cu autism “clasic” afectarea neurologică este gravă şi presupune o distrugere ireversibilă a anumitor zone ale sistemului neurologic, mai precis distrugerea legăturilor dintre neuroni (sinapse, axoni, dentrite). Majoritatea cazurilor sunt datorate intoxicaţiilor cu metale grele (mercur, aluminiu, plumb) sau de infecţi la nivelul creierului (meningita, encefalită), toate acestea combinate si cu diverse deficienţe genetice, neurologice, imunitare.

În cazul copiilor autizati de privitul la TV este vorba de o nedezvoltare corespunzătoare a sistemului neurologic, datorită lipsei de stimulare psiho motrica, senzorială, afectivă si psihosocială. Deci în acest caz nu este vorba de o distrugere a legăturilor neurologice, ci de inexistenţa lor sau de o reformatare a acestor legături, datorită unei stimulări necorespunzătoare. În majoritatea timpului, copilul primeşte doar anumite senzaţii (vizuale sau/şi auditive) provenite dintr-un mediu virtual, neexistând posibilitatea să coreleze aceste senzaţii vizuale şi auditive cu celelalte tipuri de senzaţii; vestibulare2, tactile, de miros, de gust, neputând astfel să se dezvolte corespunzător. La un astfel de copil, dacă nu se intervine precoce (înainte de 2-3 ani), problemele acestea se vor accentua din ce în ce mai mult, se crează rupturi între senzaţii şi percepţii, accentuându-se comportamentele din spectrul autist, recuperarea realizându-se astfel din ce în ce mai greu, şi cu costuri mai mari.

Televizorul şi undele cerebrale

Un alt factor prin care vizionarea TV acţionează asupra dezvoltării copilului mic este reprezentat de inducerea creierului într-o stare de unde cerebrale alfa. Aceste unde cerebrale produc următorul fenomen, în momentul vizionarii TV: emisfera cerebral dreaptă este stimulată maldiv, limitându-şi activitatea la o receptare intensă, dar pasivă a imaginilor (Buzzell, 1998), activitatea emisferei cerebrale stângi se diminuează foarte mult (” (Healy, Jane M., 1990), comunicarea inter emisferică, prin corpul calos, slăbeşte semnificativ (Scheidler, 1994), iar procesele mentale superioare, care se realizează în cortexul prefrontal, sunt foarte inhibate (Buzzell, 1998). Creierul trece într-un ritm predominant de unde cerebrale alfa, activitate electrică ce indică intrarea într-o stare de semiadormire de tip hipnotic. Pentru copilul mic 0-2 ani, vizionarea TV îndelungată afectează creierul, care se află într-o etapă foarte importantă de dezvoltare şi structurare, ajungându-se chiar la o anumită atrofiere corticală ce se manifestă prin dezvoltarea insuficientă a unor arii neuronale. (“Efectele micului ecran asupra minţii copilului” Virgiliu Gheorghe, Nicoleta Criveanu, Andrei Dragulinescu – Bucureşti: Prodromos, 2008, p. 114-115).

Acest fapt amplifică foarte mult primul factor, cel legat de privarea senzorială. Pentru a înţelege mai bine fenomenul, trebuie menţionat că inteligenţa unei persoane este stabilită la nivel neurologic de viteza cu care informaţia circulă între cele două emisfere, prin corpul calos, şi de folosirea într-o proporţie cât mai mare a ambelor emisfere cerebrale. În condiţiile în care bărbaţii folosesc preponderent emisfera cerebrală stângă, iar femeile folosesc preponderent emisfera cerebrală dreaptă.

Emisfera cerebrală stângă (cea a cărei activitate este diminuată în timpul vizionării TV), este folosită cu preponderenţă în cazul bărbaţilor, şi este denumită „omul de ştiinţă”. Din punct de vedere motric coordonează toată partea dreaptă a corpului, iar din punct de vedere mental este responsabilă cu: logica, analiza, deducţie, limbajul vorbit3., scriere, stabilirea de reguli, etc. Această emisferă gândeşte în paşi logici, secvenţial, îşi organizează lucrurile în timp şi le execută într-o anumită ordine. Îşi foloseşte raţiunea pentru a trage concluzii pe baza unor date, a unor fapte, şi pe baza unei organizări logice. Leagă ideile unele de altele, surprinde relaţiile de tip cauză-efect.

Emisfera cerebrală dreapta, folosită cu preponderenţă de femei, este numită şi „artistul”. Din punct de vedere motric coordonează toată partea stângă a corpului, iar din punct de vedere mental este responsabilă cu: limbajul receptiv, creativitatea, percepţia vizuală, emoţii, simboluri, intuiţie, curiozitate etc. „Artistul” gândeşte nonverbal, în imagini, sunete, emoţii, recunoaşte şi modelează forme, plasează elementele într-un context, percepe conexiunile dintre ele precum şi întregul din care ele fac parte, percepe spaţial, nu are sensul timpului. Sintetizează, schematizează, vizualizează, creează şi foloseşte diferite scheme ori modele pentru abordarea realităţii. Foloseşte analogii şi asocieri de idei, stabileşte legături, înţelege şi foloseşte metafore. Percepe intonaţiile vocii, ritmicitatea vorbirii şi a muzicii, tonalităţile, muzica. Are simţul culorilor. Îşi imaginează şi visează. Este empatică şi intuitivă, pasionată de spiritual şi de mistic.

Se poate constata cu uşurinţă că imaginea video, care este o imagine în mişcare şi care nu lasă răgazul necesar reflexiei, incita cu putere imaginaţia şi emoţiile (care sunt procesate în emisfera cerebrală dreaptă şi care la copilul mic 0-2 ani nu sunt încă dezvoltate), inhibând în acelaşi timp activitatea emisferei cerebrale stângi.

Cortexul prefrontal este partea creierului cea mai puternic afectat în urma vizionarii. Această parte a creierului (numită creierul executiv) răspunde de atenţie, motivaţie, discernământ, controlul comportamentelor şi al emoţiilor, planificarea, curiozitatea, prevederea, controlul instinctelor etc

“În cazul vizionarii TV îndelungate, anumite arii ale emisferei cerebrale stângi, ale corpului calos şi ale cortexului prefrontal, rămân nedezvoltate sau chiar se atrofiază în timp pierzându-se posibilitatea dezvoltării ulterioare” (Healy, Jane M., 1990).

Dependenta de televiziune

Televizorul crează o dependentă neurologică acţionând pe două căi principale:

Când ne uitam la TV, activitatea creierului se mută din emisfera stânga în cea dreaptă. De fapt, experimentele conduse de cercetătorul Herbert Krugman au arătat că în timp ce telespectatorii se uită la televizor, emisfera dreaptă este de 2 ori mai activă decât cea stângă, o anomalie neurologică. Fluxul din stânga către dreapta produce o creştere a ceea ce este drogul natural al corpului: endorfinele, care includ beta – endorfine şi enkefaline. Endorfinele sunt identice din punct de vedere al structurii cu opiul şi derivatele lui (morfină, codeina, heroina, etc.). Activităţile care eliberează endorfine (numite şi peptide de tip opiu) sunt uzual formate de comportament (rar le numim dependenţă). Acestea includ trosnirea degetelor, exerciţiile intense, şi orgasmul. Narcoticele externe acţionează asupra aceloraşi receptori (receptorii opioizi) ca şi endorfinele, de aceea este o diferenţă nesemnificativă între cele două tipuri. De fapt, exerciţiile intense, care produc aşa numita “runner’s high” – o eliberare de endorfine care se revarsă în organism, pot cauza o dependenţă ridicată, până la punctul când “dependenţii” oprindu-se brusc din exerciţii suferă simptomele “retragere a narcoticului”, şi anume migrene sau dureri de cap. Aceste migrene sunt cauzate de o disfuncţie a receptorilor opioizi, care sunt obişnuiţi cu afluxul constant de endorfine. Într-adevăr, până şi telespectatorii ocazionali trec prin simptomele de “retragere a narcoticului” dacă nu se mai uită la TV pentru o perioadă prelungită de timp (Wes Moore 2001 “Television. Opium peoples”, The Journal of Cognitive Liberties, vol 2, p. 59-66)

Privitul excesiv la televizor poate creşte riscul deficitului de atenţie la copii şi nu numai. Acest lucru se datorează modificărilor foarte rapide de scene, care se produc în videoclipurile din ziua de azi. Dacă vom compara un film vechi, cum ar fi cele din anii ’40-’50 cu filmele moderne, vom observa că, la filmele mai vechi, schimbarea cadrelor se producea în intervale de timp mult mai lungi.

Schimbările/tăierile frecvente de scene sunt utilizate pentru că activează aşa-numitul “răspuns orientativ” care are caracter de dependenţă (Csikszentmihalyi, M. , Kubey, R., 1981, “Television and the rest of life : A systematic comparison of subjective experience”, The Public Opinion Quarterly, vol. 45, nr. 3, p. 317-328; – Reeves, B. , Lang, A. , Kim, E.Y. , Tatar, D. , 1999, “The Effects of screen size and message content on attention and arousal”, Media Psychology, vol. 1, p. 49-67). Acesta este un răspuns biologic natural, care atrage în mod automat atenţia către lucrurile care se schimbă în mediul tău. Cu cât există mai multe schimbări de scene, cu atât este stârnită mai mult atenţia, iar răspunsul orientativ este activat mai puternic. Tăierile de scene care se produc mult prea frecvent pot face un videoclip să fie extrem de dificil de urmărit “în conţinut”. La un film mai lung, cadrele derulate cu repeziciune nici măcar nu mai pot fi numărate, din cauza stării hipnotice în care se află creierul, ceea ce reduce în mod considerabil abilitatea de a gândi logic.

Diferenţierea pe sexe a impactului televiziunii asupra copilului mic (0-2 ani)

În general televiziunea acţionează asupra copiilor prin nedezvoltarea corespunzătoare a sistemului neurologic. Având în vedere că există diferenţe majore între sistemul neurologic al fetelor şi băieţilor, incidenţa tulburărilor neurobiologice este foarte diferită pe sexe.

Emisferele stânga şi dreapta ale creierului sunt legate printr-o serie de nervi care se numesc corpul calos. Acest “cablu” face ca o parte a creierului să comunice foarte bine cu cealaltă, permiţând schimbul de informaţii, ca două calculatoare pe umeri, legate de o interfaţă unică. Ei bine, la femeie, corpul calos este mai gros decât la bărbat, având cu peste 30% mai multe legături între emisfere (Roger Gorsky, 1991).

Femeile au cu 11% mai mulţi neuroni în zona creierului destinată emoţiilor, empatiei şi memoriei (Louann Brizendine, 2006). Întrucât au şi mai mulţi neuroni-oglindă4, ele sunt de asemenea mai înclinate spre a observa stările emoţionale ale celor din jur, putând astfel descifra mult mai devreme limbajul receptiv al persoanelor din jur. Totodată prezintă şi o capacitate mult mai mare de imitare, faţă de băieţi. Este cunoscut faptul că această capacitate de imitare reprezintă de fapt “motorul învăţării” în etapele iniţiale ale dezvoltării copilului, fiind folosită foarte des chiar şi de către noi, adulţii.

În primii doi ani de viaţă, emisferele drepte – a mamei şi copilului – sunt deosebit de active, emisfera dreaptă având un rol foarte important în prelucrarea comunicării nonverbale, şi în dezvoltarea capacităţii copilului de a procesa eficient stimulii vizuali de la părinţi, deoarece emisfera dreaptă este responsabilă de perceperea şi detectarea imaginilor vizuale. Trebuie amintit că femeile gândesc preponderant cu emisfera dreaptă, fiind astfel mult mai folosită şi mai dezvoltată decât la băieţi. Maturizarea timpurie a emisferei drepte pare, de asemenea, să fie implicată în procesul de învăţare emoţională implicită, care precede dezvoltarea verbala, şi ca atare reprezintă substratul biologic al inconştientului dinamic (Allan N. Schore, 1994).

Concluzia este că fetele au o capacitate mult mai mare de receptare şi decodificare a limbajului, atât receptiv cât şi expresiv, limbaj care apare şi se dezvoltă mai precoce decât la băieţi, de aceea incidenta pe sexe în cazul tulburărilor neurobiologice (autism, ADHD) este de 80% la băieţi, si implicit influenţa televizorului asupra copiilor este mult mai mare asupra băieţilor.

Corelaţii în istorie cu alte cazuri asemănătoare de deprivare senzorială

Sindromul instituţionalizării şi autizarea copiilor prin deprivare senzorială

Studierea particularităţilor comportamentale ale copiilor care au trăit experienţa instituţionalizării, în special ale copiilor proveniţi din orfelinatele fostelor tari comuniste a reprezentat una din rarele ocazii permise de constrângeri de natura etică, de cercetare “în vivo” a efectelor dezvoltării într-un mediu traumatizant asupra evoluţiei ulterioare a copilului (MacLean, 2003). Din această perspectivă, creşterea într-un mediu instituţional, în orfelinatele ţărilor fostului lagăr comunist, în unanimitate descrisă ca fiind o experienţă traumatizantă, caracterizata deopotrivă de privare socio-afectivă şi de privare cognitiv-senzorială, poate fi privită ca un sumbru experiment, efectuat la scală socială largă, permis de condiţii socio-politice de regretabila amintire.

Ca urmare a faptului că România a fost în anii ’90 una dintre principalele surse pentru adopţiile internaţionale (Zeanah et al., 2003), în mod particular, copiii proveniţi din orfelinatele romaneşti sunt regăsiţi drept subiecţi ai studiilor publicate în literatura de specialitate pe această temă (Carl Stock Kranowitz, 2012, “Copilul desincronizat sensorial”, p. 73)

Concluzia unanimă a acestor studii este că dezvoltarea într-un mediu instituţional, prin privarea senzorial-cognitivă şi socio-afectivă, a afectat profund şi ireversibil procesul maturizării intelectual afective a copiilor studiaţi. Sunt identificate şi descrise particularităţi comportamentale ale acestor copii, care formează un tablou simptomatologic definitoriu pentru ceea ce a fost denumit ulterior “sindrom postinstituţionalizare” (Kreppner, O’Connor, & Rutter, 2001) şi care persistă şi după ce copilul a fost adoptat. Sunt amintite:

– retardul sever (Rutter, 1998);

– perturbări de dezvoltare a ataşamentului (Chisholm, 1998; O’Connor & Rutter, 2000; Rutter, Kreppner, & O’Connor, 2001; Smyke, Dumitrescu, & Zeanah, 2002; Zeanah, Smyke, & Dumitrescu, 2002);

– comportament semiautistic (Beckett et al., 2002; Hoksbergen, Rijk, Van Dijkum, & Ter Laak, 2004; Rutter et al., 1999; Rutter et al., 2001; Zeanah et al., 2002);

– probleme de atenţie şi hiperactivitate (Kreppner et al., 2001; O’Connor & Rutter, 2000; Rutter et al., 2001);

– diminuarea sensibilităţii pentru durere şi comportament autoagresiv (Beckett et al., 2002; Ellis, Fisher, & Zaharie, 2004);

– stereotipii motorii şi modalităţi neobişnuite de explorare senzorială (preferinţa pentru un anumit gen de stimuli)(Beckett et al., 2002; Hoksbergen et al., 2004);

– probleme de alimentaţie (Beckett et al., 2002; Fisher, 1997);

– stereotipii motorii (Fisher, 1997; Marcovitch, 1997), tulburări de somn (Beckett et al., 2002).

Deşi toate anomaliile comportamentale anterior menţionate prezintă interes din punct de vedere al patologiei dezvoltării copilului, ne vom opri în cele ce urmează doar asupra simptomatologiei autistic-like sau semiautistică a orfanilor români, semnalată pentru prima oară de Rutter şi colaboratorii în două studii succesive, publicate în 1999, respectiv 2001.

Aceştia identifică la copii adoptaţi din orfelinatele româneşti – cu o frecvenţă mult prea mare pentru a putea fi considerată simplă coincidenţă – un grup de simptome ce se suprapun în mare parte peste cele cuprinse în criteriile diagnostice ale patologiei autiste, indicate de DSM-IV (Diagnostical and Statistical Manual for Mental Disorder, Fourth Edition). Sunt amintite deficienţe ale abilitaţilor socio-comunicative care determină la rândul lor probleme de integrare socială, probleme de limbaj şi vorbire, comportament auto agresiv şi agresiv, rigiditate comportamentală, interese obsesive (Rutter et al., 1999; Rutter et al., 2001). Este important să menţionăm faptul că acest sindrom comportamental a fost descris în literatura de specialitate nu doar la copiii care au crescut într-un mediu instituţional ci şi la cei care au crescut într-un mediu familial carenţat, caracterizat de lipsa stimulilor socioafectivi (Shin, 1999). Existenţa unor diferenţe între tabloul simptomatologic al autismului clasic şi cel caracteristic copiilor mai sus amintiţi i-a făcut însa pe cercetători să fie reticenţi în a identifica total acest sindrom comportamental cu boala autistă. Spre deosebire de autismul clasic, pentru sindromul autistic-like caracteristica nu este izolarea socială autoimpusa (deşi exista importante probleme de integrare socială şi de comunicare) ci existenta stereotipilor comportamentale. Interesele neobişnuit de intense pentru un anumit tip de senzaţie, manierismele motorii, preocupările stranii şi obsesive sunt cele care predomină în tabloul simptomatologic al sindromului comportamental mai sus amintit. Mai mult, se pare că această simptomatologie semi autista tinde să se amelioreze în perioada post-adopţie, vârsta de 4-6 ani fiind în mod particular hotărâtoare pentru angajarea pe un parcurs favorabil (Rutter et al., 1999; Zeanah et al., 2003). În pofida diferenţelor mai sus menţionate, existenţa acestui sindrom autistic-like la copiii care au crescut într-un mediu deviant, traumatizant ridica o serie de probleme de natură teoretică, în măsură să nuanţeze discuţia cu privire la rolul factorilor genetici şi ambientali în etiopatogenia autismului.

Sindromul Mowgli sau copiii lup

Prin prisma funcţiilor limbajului dar nu numai, întărim ideea că omul nu trebuie privat de mediul social şi senzorial, mai ales în primii ani de viaţă, pentru că natura psihicului uman este dată de natura vieţii de relaţie. Ce s-ar întâmpla dacă relaţiile fireşti ale omului cu mediul social ar fi întrerupte, suspendate sau perturbate? Cazul aşa-zişilor copii-lup oferă un răspuns categoric la această întrebare. Suspendarea relaţiilor dintre psihic şi social, duce la conservarea structurilor biologice ale omului, în anumite condiţii chiar la dezvoltarea accentuată a acestora, în timp ce atributele sociale specifice omului nici nu apar. Iată câteva exemple:

În 1781, un ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un tânăr de aproximativ 23-25 de ani, total sălbăticit, pe care l-a adus în gospodăria să, încercând să-l “umanizeze”. Timp de mai mulţi ani nu s-au putut obţine decât câteva performanţe accesibile în general animalelor superioare: să umble încălţat şi îmbrăcat, să folosească lingură, să aducă apă de la fântână. Achiziţia limbajului şi a vorbirii i-a fost însă, imposibilă.

În 1799, nişte vânători găsesc în sudul Franţei, un copil de 11-12 ani, sălbăticit, în completă stare de animalitate. Munca dusă timp de 3 ani de către un medic pentru a-l transforma în om a fost zadarnică.

Foarte cunoscut este şi cazul unui copil de 9 ani descoperit în India, în 1954. Copilul a primit numele de Ramu (în indiană acest cuvânt înseamnă pui de lup). Era total animalizat: scotea mugete, fugea în patru labe, îşi arăta dinţii, nu suportă lumina. Doi psihologi au încercat să-l înveţe să vorbească, dar timp de 14 ani nu au reuşit să-l facă să scoată nici un sunet verbal.

Se înţelege de la sine, că omul are nevoie de semeni pentru ca, prin imitaţie, să-şi însuşească achiziţiile limbajului (pe lângă numeroase alte funcţii psihice), să se dezvolte din punct de vedere psihic, pentru că psihicul este instrumentul acestor formări.

Concluzii:

Chiar din primele luni de viaţă, şi nu numai, copii au nevoie de o relaţie foarte apropiată cu părinţii şi cu ceilalţi membrii ai familiei. Au nevoie de ajutor, de îngrijire, de ghidare, de suport, de educaţie, nevoi care nu pot fi suplinite în nici un caz de televizor, calculator, tabletă, telefon, ci numai de o interacţiune directă a copilului cu persoanele şi obiectele îndrăgite. Numai astfel se pot dezvolta normal şi natural.

Specialist,

Marius-Teodor Zamfir

-Expert psiholog-

Psihologie clinica si psihologie judiciara

Membru in Tabloul Expertilor Psihologi

1 În ultimile statistici privid vizionarea TV, România ocupă unul din locurile “fruntaşe” din lume în medie cu peste 5 ore/zi.

2 Sistemul vestibular ne dă de ştire dacă stăm vertical sau nu, şi trimite către sistemul nervos central mesajele senzoriale, despre echilibru şi mişcare, primite de la gât, ochi şi corp, ajutând la generarea tonusului muscular, putând astfel să ne mişcăm suplu şi eficient. Receptorii pentru senzaţiile vestibulare sunt celulele ciliate din urechea internă.

3 În urmă cu un secol şi jumătate, fizicianul francez Pierre Paul Broca a descoperit că pacienţii cărora le-a fost afectat lobul frontal din emisfera cerebrala stangă, nu puteau să pronunţe mai mult decât câteva cuvinte. Numită ulterior „aria lui Broca”, această regiune este considerată esenţială pentru vorbire şi pentru unele aspecte ale înţelegerii limbajului. Mentionam ca aceasta zona din emisfera cerebrala stanga este foarte afectata de vizionarea TV, rezultand astfel o grava afectare a limbajului.

4 Pe la jumătatea anilor ’90, cercetătorii de la Universitatea din Parma studiau pe maimuțe o zonă din creier numită cortexul motor – adică zona implicată în programarea acțiunilor simple, cum ar fi prinderea alunelor/bananelor. Într-o zi, însă, în laborator a intrat un cercetãtor care a început să aranjeze alunele pentru experiment, apucându-le și mutându-le. În acest timp, maimuța stătea nemișcatã pe scaunul de experiment, având însă electrozii fixați pe cap. Spre surprinderea cercetătorului, acești electrozi fixați pe capul maimuței în zona ‘cortexului motor’ s-au pornit. Dar maimuța nu se mișcase deloc! Deci, neuronii motori erau implicați și în percepția acțiunilor altora. Astfel au fost descoperiți așa-numiții ‘neuroni-oglindã’, care sunt esențiali – atât la maimuțe, dar mai ales la oameni – în învățarea acțiunilor prin imitare, dar și în înțelegerea acțiunilor altora, prezicerea acțiunilor viitoare, înțelegerea stărilor emoționale ale altora și empatizarea cu ele. Chiar mai șocant, ne folosim de acești neuroni-oglindã când judecăm cât de moral este comportamentul cuiva sau ce abilități are o persoană – de exemplu, cât de virtuoasă este într-un domeniu.

http://ortodoxinfo.ro/2017/02/17/studiu-socant-autizarea-copilului-prin-televizor/

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda