FERICIRE

OGLINDA PRAFUITA

Sfantul Tihon din Zadonsk

Vezi ca oglinda prafuita sau afumata nu-ti arata nimic, oricât ai privi într-însa; însa de vrei sa-ti vezi chipul si murdariile de pe el, atunci trebuie sa o stergi. Asemenea este si constiinta omeneasca: daca e pângarita cu multe naravuri pacatoase si cu o viata nelegiuita, omul nu zareste în ea patimile ce s-au lipit de sufletul lui si umbla asa, pângarit din cap pâna-n picioare, ca un arap, si cade dintr-un pacat în altul fara teama. Pustiitoare si jalnica este aceasta stare! Un asemenea om nu-si vede spurcaciunea si mârsavia, însa o va vedea atunci când se vor deschide cartile spre rusinare înaintea întregii lumi, a Îngerilor si a oamenilor, si i se vor pune dinainte pacatele lui, dupa cum graieste Dumnezeu: „Mustra-te-voi si voi pune înaintea fetei tale pacatele tale” (Psalmul 49, 22). Atunci el se va vedea pe sine ca un arap negru si ca o dihanie înfioratoare, caci mârsavia sufletului, ce se ascunde acum înlauntru, se va da atunci pe fata. La fel se va vadi si frumusetea sufletelor celor drepte si ele „vor straluci ca soarele în Împaratia Tatalui lor” (Matei 13, 43). Atunci sarmanul pacatos va începe sa se scârbeasca de sine însusi, sa se urasca pe sine, sa fuga de sine si va dori sa se prefaca în nimic, dar nu va putea, caci în veci nesfârsita va sta asupra lui aceasta slutenie, spre a-l vadi ca si-a petrecut viata pe pamânt într-o asemenea mârsavie. O, de-ar vedea omul urâciunea aceasta, zarind-o de pe acum, neîncetat ar plânge si ar cauta sa se izbaveasca de ea prin harul lui Hristos; însa, spre nenorocirea sa, orb fiind, nu o vede. Dar când oglinda este curata, atunci le arata deslusit pe toate care se gasesc înaintea ei; vedem în ea atât murdariile cele mari de pe chipul nostru, cât si pe cele marunte. Asemenea este si constiinta cea curata: zareste pâna si cele mai „mici” patimi si omul le spala pe acelea prin pocainta, prin lacrimi si prin credinta. Aceasta cugetare te învata sa-ti vii întru simtire, sa te adâncesti în Legea Domnului, care arata si da în vileag pacatele noastre si sa te pocaiesti si sa-ti curatesti constiinta printr-o staruitoare cercetare de sine, prin pocainta si prin credinta si în acest chip sa începi o viata noua, asa încât la Înfricosata Judecata sa nu fie vadite spre aflarea lumii întregi acele pacate ale tale pe care acum, ramânând singur cu tine însuti, nu vrei sa le cercetezi, sa le cunosti si astfel sa le curatesti.

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 100.

Ce a răsărit din rană?

O zi obișnuită de serviciu, cu sarcini urgente și emoția rezolvării lor. Deși însărcinată în luna a 6-a, fiind o sarcină fără probleme, sunt voioasă și încrezătoare că, dacă vrei cu adevărat să-ți faci datoria, toate se pot rezolva până la urmă.

În jurul prânzului, câteva dureri nepotrivite trimestrului al II-lea de sarcină mă fac să mă opresc din vâltoare. Într-o parcare, întinsă pe banchetă pentru puțină liniște, remarc întâmplător că durerile sunt resimțite la intervale regulate de timp și par a fi contracții uterine. Îmi simt inima în gât cum bubuie: pare un semn că am ajuns la sfârșitul sarcinii, deși au trecut abia 26 de săptămâni, deci e imposibil! „Doamne, nu poate fi adevărat!…”.

Deși spitalul e destul de aproape, parcă durează prea mult să ajung acolo. Tremurând, ascult verdictul medicului cu vocea și privirea speriată: „Nu mai putem face nimic! E pregătit să iasă…”.

Îmi spun că e imposibil. Dumnezeu nu ar îngădui să trăiesc o astfel de nenorocire! „Tatăl nostru, Care…”, „Tatăl nostru, Care…” – dar creierul nu mai răspunde la comenzi…

Oxigen, ambulanță, girofaruri, transfer către alt spital, cu secție mai dotată de prematuri, la două ore distanță. Dureri intense de naștere, asistență bogată (douăzeci de studenți), inevitabilul se produce. Cea mai mare bucurie a unei mame, momentul întâlnirii cu pruncul ei atât de dorit, are nuanțe de gri. Și ziua, și pruncul…  Atât de firav (1 kg.), atât de traumatizat la naștere, primește doar speranțele îndoielnice ale celor din jur. Copilul meu…

Ioan primește apoi Botezul de urgență. Rugăciunile mamei, vocea ei, privirile ei, cântecul ei… ore lungi, în zi și în noapte, se aud lângă incubatorul micului ghem de viață. Nutresc speranța că din zi în zi va putea gusta din laptele matern care să-l înzdrăvenească. Am lacrimile înghițite, pentru că lângă prunc sunt doar un zâmbet. Simt o atât de mare bucurie! Cu obrazul lipit de peretele rece al incubatorului, șoptindu-i, ne facem planuri de viitor. Deslușesc, printre ace și furtunașe, trăsături de-ale mele din fotografiile în care eram copil. Valuri de încântare mă inundă și-L slăvesc pe Dumnezeu că mă învrednicește a vedea  o astfel de minune: copil născut, plămădit din carnea și sângele meu! Știu că Dumnezeu face minuni! El știe cum este mai bine pentru noi…

O complicație apare și sunt informată că e necesară intervenția chirurgicală. Riscurile sunt mari datorită frăgezimii trupușorului, dar nu este altă opțiune. Transfer la un alt spital, pregătiri, radiografii (trebuie să-l țin atârnând de mânuțe, gol) – operațiuni răvășitoare.

Medicul intră în operație înștiințându-mă că va face tot ce poate, dar el „nu este Dumnezeu”. Clătinându-mă, mă târăsc în genunchi către icoana Maicii Domnului de pe perete. Încerc să-mi amintesc rugăciuni și să le repet, pentru că ori literele din carte, ori ochii mei se zbuciumă de jale!

Din saloanele din jur se aud continuu scâncete, gemete, urlete de durere și neputință – copii care se trezesc din anestezie sau așteaptă intervenția. Atâta suferință, în câteva ore, mă fac să simt cum ultimele picături de energie se preling din trup, lăsându-mă lipsită de orice emoție, gând… Aproape că nu mai simt durerea din suflet. Mă simt aproape moartă. Cum oare fac față părinții acestor copii? Ce simt părinții care petrec ani buni la căpătâiul copiilor suferinzi?

Și îmi aduce pruncul meu… Cu pansamente sângerânde în jurul abdomenului, cu obrazul palid. Următoarele ore sunt critice. Aparatele îi monitorizează starea. Doar să mă rog mai pot…  „Doamne, facă-se voia Ta!”.

Țipetele aparatelor mă trezesc din agonie. Inima îmi sare, iar asistentele îmi sugerează că nu va fi prea bine; se remediază, pentru moment, situația. Acum îmi permit, în sfârșit, să-l ating, prin ferăstruicile „căsuței” de sticlă. Ce dulce bucurie! Parcă prindem viață amândoi. Aparatele indică atât de frumos cum toate funcțiile vitale se intensifică sub stimulii cauzați de atingerile mamei… Personalul medical este profund impresionat! Remarcăm împreună însă, cum, cu fiecare moment când mâna mea se desprinde de trupușor, viața i se scurge, încet- încet… Sunt îndemnată să-l las să-și dea sufletul liniștit, putând doar să privesc cum, lin, îngerașul meu devine îngerul lui Dumnezeu.

Doi ani în care rana mea nu se mai tămăduia. Mă agățam cu dinții, cu unghiile, de Dumnezeu ca de o stâncă, de teamă să nu cad. Am stat atât de mult pe marginea prăpasitiei și am fost la limita de a cădea iremediabil…

Vestea că sunt iarăși însărcinată mi-a readus speranța și bucuria de a trăi. Din rana mea a răsărit o altă sămânță de viață. Și când, la ecograf, am aflat că, de fapt, erau doi sâmburei, că voi avea gemeni, am înțeles că Dumnezeu are planuri mari cu noi…

Cât de folositoare mi-a fost rana!… Și au crescut din ea doi băieței, mari minuni, daruri neprețuite de la Dumnezeu pentru noi.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

 Andra Florea

Bârlad

 Text premiat la concursul de eseuri al lunii mai 2015

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa nr. 93/Octombrie 2016

FERICIRE

Ferice de cei ce iubesc deşi nu ştiu cum e să fie iubiţi.

Ferice de cei ce luptă deşi au cunoscut şi căderea.

Ferice de cei ce îşi păstrează inima curată deşi trăiesc între tâlhari.

Ferice de cei ce zâmbesc deşi viaţa lor nu e tocmai un zâmbet.

Ferice de cei ce construiesc, într-o lume care dărâmă.

Ferice de cei ce au puterea să mângâie deşi cei ce au nevoie de mângâiere sunt ei.

Ferice de cei ce hrănesc deşi cei ce au nevoie de hrană sunt ei.

Ferice de cei ce nu doresc să fie stăpânitori deşi au cunoscut şi puterea.

Ferice de cei ce nu sunt robi ai plăcerilor deşi le-a cunoscut şi dulceaţa.

Ferice de cei ce nu sunt robi ai patimilor, într-o lume îngenuncheată de păcate.

Ferice de cei ce nu sunt robi ai banului deşi i-au cunoscut şi puterea.

Ferice de cei ce sunt cinstiţi, într-o lume plină de înşelăciuni.

Ferice de cei ce iubesc adevărul, într-o lume a minciunii.

Ferice de cei ce au arma răzbunării şi nu o folosesc.

Ferice de cei ce au prilejul să păcătuiască şi nu vor.

Ferice de cei ce luptă pentru Împărăţia Cerului deşi nu o văd.

Ferice de cei ce n-au văzut dar au crezut.

Ferice de cei ce cred, într-o lume care nu mai crede.

Ferice de cei ce urcă muntele deşi nu îi văd vârful.

Ferice de cei ce străbat cărarea deşi e plină de spini.

Ferice de cei ce ştiu să supravieţuiască, într-o lume ce decade.

Elena J

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda