Concert-eveniment
în SIMN 2017: devotioModerna!
Ansamblul devotionModerna
a împlinit 12 ani de activitate neîntreruptă sub riguroasa conducere a
compozitoarei și dirijoarei Carmen Cârneci. Am urmărit concertele ansamblului
încă de când eram studentă la compoziție, având mereu ceva important de învățat
din fiecare manifestare artistică. În caietul meu de concerte în care notez și
astăzi fiecare manifestare a frumosului muzical ce-mi lasă un ecou în suflet,
se află însemnări dintre cele mai diverse cu privire la concertele
devotioModerna, începând cu evenimentul ce avea să marcheze debutul Ansamblului
pe scena studioului “Alfred Alessandrescu” al Societății Române de
Radiodifuziune (în anul 2005) și continuând cu aparițiile fidele pe scenele
Festivalurilor Naționale și Internaționale de Muzică Contemporană (cu deosebire
SIMN și Meridian, dar nu numai).
Cititi mai
mult:
https://no14plusminus.ro/2017/07/31/concert-eveniment-in-simn-2017-devotiomoderna/
Cu
prietenie,
Veronica Anghelescu
Composer, Researcher & Journalist
No14 Plus
Minus
www.no14plusminus.ro
În ultimii
doi ani, mi-a fost mai dificil să particip la toate concertele Festivalului
SIMN, așa cum făceam pe când eram studentă. Totuși, am putut asista la câteva
evenimente, deosebite, cu un repertoriu atent selectat de către organizatorii
artistici ai Festivalului și ai ansamblurilor instrumentale respective.
Un astfel de
concert-eveniment a fost și cel susținut de ansamblul devotioModerna coordonat
și dirijat de dr. Carmen Cârneci. Domnia-sa este unul dintre cei mai activi
promotori ai muzicii contemporane românești și internaționale și un excelent,
neobosit manager și organizator de evenimente culturale care merită cu prisosință
cuvinte de laudă.
Ansamblul
devotioModerna a împlinit 12 ani de activitate neîntreruptă sub riguroasa
conducere a compozitoarei și dirijoarei Carmen Cârneci. Am urmărit concertele
ansamblului încă de când eram studentă la compoziție, având mereu ceva important
de învățat din fiecare manifestare artistică. În caietul meu de concerte în
care notez și astăzi fiecare manifestare a frumosului muzical ce-mi lasă un
ecou în suflet, se află însemnări dintre cele mai diverse cu privire la
concertele devotioModerna, începând cu evenimentul ce avea să marcheze debutul
Ansamblului pe scena studioului “Alfred Alessandrescu” al Societății Române de
Radiodifuziune (în anul 2005) și continuând cu aparițiile fidele pe scenele
Festivalurilor Naționale și Internaționale de Muzică Contemporană (cu deosebire
SIMN și Meridian, dar nu numai).
Numele
ansamblului, sonor din multiple puncte de vedere, amintește de mișcarea
reformatoare în plan spiritual creștin ce îndemna credincioșii la o reînnoire,
reîmprospătare sufletească prin adoptarea anumitor practici – smerenia,
supunerea față de reguli (rigoarea, cu alte cuvinte, indispensabilă și în
muzică!) și o anumită simplitate a vieții, abandonarea inutilului, a
pomposului, a exagerării și concentrarea pe ceea ce este esențial – valori cu
ecouri adânci, profunde, în creațiile muzicale și literare contemporane.
Mișcarea spirituală Devotio Moderna îngloba în filosofia sa principiile
umanismului renascentist și elemente de misticism german, punând pe prim-plan o
relație personală cu planul divin văzut ca persoană și promovând practicarea
meditației și a rugăciunii după anumite principii stricte. Paralela cu planul
muzical actual este ușor de identificat, căci ce altceva este compoziția
contemporană dacă nu esențializare a regulilor de construcție, meditație asupra
unor planuri încă neexplorate (da, astfel de zone încă există, orice s-ar
spune) și o concentrare a privirii spre interior.
Revenind la
ansamblul devotioModerna, trebuie arătat, mai ales, că este o formație
instrumentală deschizătoare de drumuri la nivel interpretativ, dând, de-a
lungul timpului, șansa multor tineri interpreți de a evolua pe scenele
importante ale Capitalei și ale altor orașe din țară alături de interpreți
consacrați ce au acumulat o bogată experiență concertistică. Pentru un tânăr
interpret, acesta este un lucru extrem de important, cu deosebire pentru aceia
care doresc să își dedice energia și dragostea muzicii contemporane – lucrările
fiind, cel mai adesea, dificile și obligând interpretul să încerce să își depășească
în mod constant limitele, pentru a face față inovației și experimentului.
În cadrul
concertului din SIMN 2017, am putut admira interpreți de vârste diferite, cu
personalități și experiențe de viață și concertistice diferite de asemenea, dar
care au reușit să configureze un act artistic omogen, lucru care se datorează
nu numai dăruirii și implicării acestora, ci și rigorii și talentului dirijoral
al coordonatoarei ansamblului, compozitoarea Carmen Cârneci. I-am admirat
întotdeauna stilul dirijoral, precis, elegant, econom și sobru; în calitate de
dirijoare, este mai puțin înclinată spre acel gen de grațioasă coregrafie
aeriană (ce are, fără doar și poate, darul de a impresiona din anumite puncte
de vere, nimic de zis!) cât mai ales spre redarea și conducerea perfectă a
actului muzical, robust și minuțios studiat! Dacă vreodată aș fi devenit
dirijoare, mi-ar fi plăcut să-i deprind stilul ce o definește atât de bine și
care este, în ultimă instanță, unic.
Așadar,
interpreții ce au cântat conduși de mâna dirijoarei Carmen Cârneci: Carla
Stoleru (flaut), Irina Rădulescu (percuție) căreia i s-au alăturat Sorin
Neculai, Mihai Mânzar, Iulia Bilta, Răzvan Florescu; Endre Guran (violă), Dan
Cavassi (violoncel); Natalia Pancec (vioară), Valentin Ghiță (oboi), Mihai
Bădiță (clarinet), Cristian Buciumaș (fagot) și Mihai Murariu (pian). Invitat,
a fost chitaristul Cătălin Soare.
Carla Maria
Stoleru este deja binecunoscută în cercurile de muzică contemporană, fiind o
foarte talentată flautistă. Studentă în anul IV la Universitatea Națională de
Muzică din București, la clasa prof. dr. Ion Bogdan Ștefănescu, este un spirit
deschis noilor experiențe; deși nu am avut plăcerea de a o asculta într-o
lucrare pentru flaut solo în cadrul concertului, i-am apreciat contribuția în
lucrările de ansamblu incluse în program. Sunetul său, dulce, clar și precizia
cu care stăpânește instrumental s-au individualizat în lucrarea compozitoarei
Tatjana Milošević, unde a cântat și la piccolo, și, cu deosebire, în complexa
lucrare semnată Carmen Cârneci (ca întotdeauna, o probă de virtuozitate
contemporană).
Alți doi
tineri interpreți pe care i-am apreciat sunt Cristian Buciumaș – fagot și Mihai
Bădiță, clarinet. Cel dintâi a făcut din nou dovada (dacă mai era nevoie!) că
fagotul este un instrument cu valențe neprețuite în spațiul muzicii noi, un
fapt ce fusese excepțional intuit de Stravinski prin celebrul debut al
Sărbătorii primăverii și exploatat, exacerbat și în fine desăvârșit de
compozitorii contemporani ce au explorat toate posibilitățile tehnice ale
instrumentului. Mihai Bădiță, cel care a deschis concertul printr-o lucrare
solo interpretată excepțional, este unul dintre numele cele mai… sonore în
grupul clarinetiștilor dedicați muzicii contemporane – și despre care vom avea
întotdeauna, sunt convinsă, numai cuvinte de laudă!
Valentin
Ghita, de asemenea, nu mai are nevoie de nicio prezentare, el dedicându-se încă
din perioada studenției muzicii contemporane pentru oboi, el colaborând cu
numeroase formații și aducând o importanță contribuție la interpretarea unei
muzici contemporane de calitate. La vioară am putut-o urmări pe Natalia Pancec,
ce face parte din orchestra Filarmonicii George Enescu dar car aduce, de
asemenea, o importantă contribuție în spațiul muzicii contemporane, colaborând
cu ansamblul devotioModerna, dar și în formule de duo și trio cu alți colegi
muzicieni.
Violoncelistul
Dan Cavassi a făcut încă o dată dovada excepționalului său talent
interpretativ, cu deosebire în opus-ul –embER, o lucrare ce pune în prim-plan
violoncelul, dându-i interpretului posibilitatea de a explora toate valențele
expresive ale instrumentului, de la melodie la zgomot, prin descompunerea și
recompunerea sunetului însuși și extrapolarea substanței eterice a obiectului
sonor. Aceleași cuvinte de laudă, atât pentru profesionalismul lor, cât și
pentru deschiderea față de nou și inedit se cuvin și colegilor săi, Endre Guran
– violă, invitat prestigios ce a sosit din Elveția pentru a se alătura, în
seara respectivă, ansamblului și a oferi un excepțional moment solistic alături
de contribuțiile în piesele de ansamblu. Endre Guran este originar din România
și ne-am bucurat să îl revedem pe scena Universității Naționale de Muzică.
Energia degajată din interpretarea oferită lucrării lui Penderecki mi-a evocat
un tablou tragic și răscolitor, desprins parcă dintr-un film de Stanley
Kubrick.
Nici Mihai
Murariu nu a fost mai prejos, pianist talentat, cu o bogată experiență în
interpretarea muzicii contemporane, energic, vivace și precis în execuție, atât
în lucrarea proprie, cât și în celelalte opusuri. Am apreciat, încă o dată, la
Mihai Murariu, naturalețea actului interpretativ, concentrarea exclusivă pe
transpunerea în sunet a partiturii.
Cuvinte de
laudă se cuvin și pentru echipa percuționiștilor – Irina Rădulescu, alături de
Iulia Bitta, Răzvan Florescu, Mihai Mînzar și Sorin Neculai – echipă “greu
încercată” (ca întotdeauna în muzica contemporană!) în cadrul concertului
nostru. Având de manevrat numeroase instrumente în cadrul unui amplasament
complex, ei s-au achitat admirabil de sarcina lor. O discretă recomandare dorim
să le facem cu privire la intensitatea sunetului, ce ar trebui să se încadreze
armonios în ansamblu, mai ales acolo unde interpreții se află la distanță unul
de celălalt. Ne dorim să îi vedem cât mai des și pe viitor, ca și pe ceilalți
doi invitați – Traian Moldoveanu și Bogdan Ionescu (trompetă), ale căror
apariții au amintit de “personajele” teatrului instrumental.
Câteva
cuvinte, impresii personale și despre piese (descrierea lor, din punctul de
vedere al autorilor, se găsește în caietul-program și ar fi redundant să o
redau și eu aici) lăsând-o, desigur, la o parte pe cea dintâi, semnată de chiar
autoarea acestei cronici, căci nu se cuvine să vorbim despre noi înșine. Pentru
că interpretul ese formidabil, vă invit, doar, să îl ascltați și aplaudați.
Întotdeauna
mi-a plăcut Krzysztof Penderecki, dar nu avusesem încă prilejul să ascult
această lucrare solistică pentru violă, Cadenza (1984). Mi-a inspirat un arc
sonor, suplu și elegant, construit pe principiul încet-repede-încet, figura
melodică descendentă, cromatică, punctată de numeroase opriri abrupte ale
discursului sonor constituind o atmosferă pe care am perceput-o ca fiind
tragică în profunzime, generatoare de metafore vizuale în plan imaginar,
răscolitoare. Încă o dată, felicitări maestrului Endre Guran pentru interpretare!
Mai
ascultasem și cu alte ocazii –embER (die Stille, ich) pentru violoncel-solo și
ansamblu, compusă de Carmen Cârneci în 1999. A fost o experiență profund
benefică, meditativă în fapt și, aș spune, educativă (căci mereu avem ceva de
învățat, cu deosebire de la maeștrii noștri din imediata apropiere) – urmărirea
traiectului sonor, multiplicat precum lumina printre fațetele unui cristal
perfect cioplit, dialogul inedit al instrumentelor (chitara a particularizat
paleta sonoră într-un mod inedit, deseori evocându-mi sonoritatea harpei, având
în plus față de aceasta agilitatea specifică unui instrument ce nu este regăsit
adesea în instrumentația opusurilor contemporană). Un discurs componistic
rafinat și subtil, riguros construit și condus de însăși compozitoarea, aflată
la pupitrul dirijoral. Solistului violoncelist, maestrul Dan Cavassi, i s-a
potrivit “rolul” ca o mănușă, el însuşi investind în construcția sa nu numai
virtuozitate pură, ci și introspecție, interiorizare, pe care le-am apreciat în
mod deosebit.
Chatatutu a
compozitoarei Tatjana Miloševič (2013) mi-a oferit prilejul de a o remarca pe
interpreta flautistă Carla Stoleru, ce mi-a făcut o impresie profundă, așa cum
am mai menționat. Titlul are o sonoritate jucăușă, onomatopeică în fapt, ce se
traduce prin formule sonore ce imită structura silabică a acestuia într-o
oarecare măsură, iar lucrarea, sprințară, vivace și luminoasă, melodioasă în
punctele de rezistență fără a fi consonantă în integralitatea ei, a conturat un
univers sonor ce a echilibrat diversitatea stilistică a întregului concert.
L-am perceput, cumva, ca pe o secțiune de aur a acestuia, o schimbare de ton și
atmosferă admirabil așezată în acest punct de către organizatoarea concertului
(aceeași Carmen Cârneci!).
Muzica lui Mihai
Murariu, Rorschach, mi-a rămas adânc întipărită în minte și de această dată. În
urmă cu câțiva ani, ascultam o altă lucrare a sa, ce se numea Brainfreeze, o
lucrare pe care încă mi-o amintesc perfect. Cum anume face, este secretul său.
Combinația dintre modul în care alege să construiască structurile melodice
(ecouri ale unor stări sufletești… alteori pur fiziologice, cum și Messiaen
explicase că încercase să realizeze, utilizând orga pentru a transcrie, pur și
simplu, stări) și tiparul ritmic, întotdeauna dinamic și dinamizant are un ecou
profund asupra conștiinței mele și, sunt convinsă, nu numai. Este un lucru
dificil ca astăzi să compui lucrări memorabile (adică, simplu spus, lucrări ce
au un impact de durată asupra memoriei) însă Mihai Murariu reușește de fiecare
dată.
Lucrarea lui
Octavian Nemescu, BeseptimaIT pour 7 heures du soir – Étage 4 a fost ultima din
concert, așa cum se cuvine, căci niciodată nu am simțit că mai pot asculta ceva
după o lucrare a domniei-sale. Nu este vorba aici, de o slăbiciune personală
față de muzica sa, cum s-ar putea spune (o slăbiciune pe care mi-o recunosc cu
zâmbetul pe buze) ci de faptul că, prin complexitatea și modul în care
angajează Ființa la un nivel profund, ontologic, un opus semnat Octavian
Nemescu îndeamnă, după ce ecoul ultimei note s-a stins, la Tăcere. Trisonuri,
armonice înalte, consonanțe ce vin, parcă, din spațiul cosmic unde se nasc
stelele (oare nașterea lor nu este anunțată de sunet limpede de trompetă?).
Compozitorul, în umbră, alături de mereu discreta – dar indispensabila prezență
a Ericăi Nemescu la pupitrul tehnic – și dirijoarea, în lumină, conducând
coagularea lumii ce se naște, moare și renaște, mi-au părut doi sacerdoți.
Discursul sonor a fost spațializat nu numai prin intermediul tehnologiei, dar
și al amplasamentului grupurilor de percuție în sală și a instrumentiștilor ce
au urcat rând pe rând pe scenă. Compozitorul transformă actul interpretativ
într-unul inițiatic, și nu îmi rămâne decât să îmi doresc ca această muzică să
fie interpretată, cândva, așa cum a fost gândită de autorul ei, într-un spațiu
arhitectural multietajat, construit anume (nimic nu este irealizabil atunci
când există voință și disponibilitate). Până atunci, să ne plasăm spiritul la
un etaj superior noi înșine – și să ascultăm cu o inimă iubitoare și
binevoitoare.
Un cuvânt și
către prietena și colaboratoarea noastră Loredana Baltazar, muzicolog, regizor
și operator video care a documentat acest concert astfel încât să fie accesibil
unui public cât mai larg. Se cuvine să îi mulțumesc pentru munca sa de o
calitate ireproșabilă și pentru că a pus la dispoziția Revistei No14 Plus Minus
materialele respective.
Felicitări
ansamblului devotioModerna pentru acest concert-eveniment, interpreților,
compozitorilor, coordonatoarei și dirijoarei concertului li la cât mai multe astfel
de manifestări artistice!
Veronica Anghelescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu