luni, 7 august 2017

LUMINA SE NAŞTE DIN LUMINA






BEN TODICĂ, LUMINA SE NAŞTE DIN LUMINA PENTRU A LUMINA LUMINII LUMINĂ !

Îmi vine să vă scriu despre profesoara Doina Mărghitaş de la Poeni-Ciucea, (personal n-am cunoscut-o, dar culegerile ei de folclor prin elevi făcute şi dacă nu-i vorba de valoare, ele vorbesc prin ceea ce sunt, ca şi gest care onorează realizarea în sine) că gestul ei de a face ce au făcut înaintaşii de la Blaj, culegând folclor, ca profesori emeriți ai şcoli ardelene, prin elevi, era onorabil, nobil, o eleganță prin chiar evidența de a fi (încercarea ei de a culege folclor prin elevii ei, e un act lăudabil, un îndemn să facă şi alții la fel, un lucru formidabil, folclorul fiind buletinul, cartea, de indentitate, a poporului, o distincție şi un deosebit al nostru, mărturie a existenței, un drept de a fi, indiferent pe ce meridian a lumii a-m trăi pâine de o ființă, conştiința unei națiuni (în afara spațiului mioritic despre care şi tu, Ben Todică ne vorbeşti cu simțire şi drag-făinoşag, scrii) scrii despre prezența de spirit a ceea ce suntem în spațiul mioritic în calitatea de neam (dacă nu bravăm cu nimic, de unde să se ştie despre noi şi neamul neaoş românesc în distincția de oameni între oameni, popoare a lumii, popore a luminii?) Ca atare a culege folclor şi dacă n-o faci personal, ci prin elevii pe care-i păstoreşti, e un act pozitiv, drăguț, care a fost necesar, s-a simțit necesitatea, era o menire, o chemare pentru a se face aşa ceva şi cineva îşi avea rolul, destinul de urmat (în cazul nostru Doina Mărghitaş cu cărțile: Ce mi mie mai drag pe lume şi folclorul şoferilor, era drăguță şi covârşitoare, în tot fiind pasiune, o stăruință pentru lucru bine făcut, un ghid a ce se poate mai face oriunde ne-am afla, ca traitor (în speță ca oameni, specie socio-umana - "homo sapiens" pe treapta civilizației neuitându-ne nici chiar în Australia, Canada... neuitându-ne originea, rădăcinile, noblețea şi dreptul de a fi Eminescu). Făcând altfel, contra firii şi firesului, dumnezăiescului din noi, scuza ni doar de fațadă, vorba lui George Anca, noi făcând din prostie, domnie, anapoda ajungem să facem din cal măgar, după cum o zice şi renumitul scriitor Cămil Petrescu.

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE






Spaţiul Mioritic în Exil

Şi azi când simt mirosul de drob de miel îmi aduc aminte de colinele noastre, de văile şi munţii plini cu turme de oi şi stâne. Mergeam la cules de fragi şi căpşune sălbatice care creşteau din abundenţă în pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o colibă în care intram şi observam curios lucrurile şi obiectele trebuincioase la cele de zi cu zi şi la prepararea produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una lânga alta brânza, urda şi caşul din care se scurgea zărul. Mama întotdeauna mergea dis-de-dimineaţă la piaţa de peste drum de blocuri ca să cumpere urdă proaspătă şi smântână. Primăvara, când se topeau zăpezile şi răsăreau ghioceii apăreau ciobanii în piaţă ca să vândă miei. Era o nebunie pentru un copil ca mine tot acest spectacol în care se intersectau vocile oamenilor cu glasuri de animale ori ciripit de păsărele. Era zarvă mare şi toţi se târguiau, ca în final să vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate pentru câştig, pentru o masă îmbelşugată de Paşte şi provizii pentru ciobani, fluiere şi opinci noi, bundiţe şi podoabe pentru ciobăniţe.

Noi, românii trăim de mii de ani în armonie cu pământul. SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI CARPATINE DINAINTE DE ÎNGHEŢURI, (întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune că suntem legaţi de perioada anilor de aur ai omenirii). Venim din eternitate şi mergem în ea. Lucian Blaga îi declara lui Mircea Eliade că noi, românii nu putem fi decât o cultură minoră “Cultura românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă» copilăria.”  Desigur că marii filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam prin prisma lor academică. Însă, dacă e să ascultăm ce ne spune Petre Ţuţea despre un laureat Nobel şi o bătrână de la ţară - În faţa lui Dumnezeu, bătrâna e om, iar laureatul dihor, şi el aşa moare, putem concluziona că există o maturitate culturală ancestrală în ingnoranţa văzută de academici la omul simplu, pe care acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o recunoască. A dat vreodată cineva un doctorat în ignoranţă? Ignoranţa e un paradox! Cultura unui neam se maturizează şi prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru care lipseşte în vest datorită distrugerii nucleului familie. Aborigenii din Australia nu au limbă scrisă. Ei îşi transmit de cincizeci de mii de ani cultura pe cale orală, prin cântec şi dans, prin obiceiuri şi tradiţie. Din totdeauna părinţii au crescut împreună cu bunicii şi copiii, mecanism prin care cultura s-a transmis, ori în vest membrii unei familii sunt încurajaţi să trăiască separat şi independent, tăindu-se astfel firul. De aceea, în vest avem spaţii fragmentare sau specializate şi, ca atare sunt rupte de evoluţie, nu au timp de maturizare ca şi cel Mioritic. În ziua de azi se urmăreşte tăierea acestui cordon ombilical prin transformarea noilor generaţii în asset bun comercial.

Emigraţii de mii de ani au rezistat şi şi-au păstrat identitatea, sănătatea tocmai prin păstrarea contactului prin acest cordon ombilical cultural. Toate tradiţiile culturale au fost cărate de mii de ani, impregnate în ADN-ul românului precum vremurile în inelele din trunchiul copacilor. Eu, în occident am supravieţuit datorită limbii mele şi a culturii părinţilor şi strămoşilor mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba părinţilor mei a fost un dialog imaculat cu Creatorul, pe când în engleză ar fi fost un spectacol Shakespearian - pentru mine. Forţa cuvântului în limba părinţilor are un efect vindecător. Emigranţii români au cărat spaţiul Mioritic cu ei prin limba lor, prin mâncăruri şi muzică, prin îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii ţări. Am creat familii noi, case de cultură, cluburi culturale şi sportive, şcoli în limba română, biserici, ziare şi reviste şi chiar biblioteci, am înfiinţat programe şi posturi de radio şi televiziune în limba română. Am organizat expoziţii şi festivaluri şi am ieşit la serbări câmpeneşti invitând musafiri din alte culturi. Am păstrat legătura cu ţara mamă prin Departamentul românilor de pretutindeni şi am realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu instituţii de acasă.

Ca român adevărat nu te poţi lipsi de spaţiul Mioritic. Asta ar însemna să te laşi purtat de vântul nemilos al timpului şi vremurilor care, încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru mine, ar însemna să-mi amputez o parte din viaţă şi din suflet. Poţi trăi ciuntit până la moarte? Sunt unii care spun că ei nu sunt români şi pe unii îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi printre noi, iar cei cărora le e ruşine pentru că nu sunt destul de îngăduitori cu ei înşişi ca să realizeze maturitatea culturală a neamului lor, din mândrie sau presiune comunitară sunt destinaţi la o evoluţie culturală cicatrizată sau în cel mai trist caz, schimonosită. 

În balada Mioriţa, ciobanul care nu răspunde la violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate şi înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate ombilicală din etern şi înspre etern, deslipindu-se de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile artificiale ale timpului trăit, lipsiţi de etern şi divin. Această maturitate se vede în diaspora în casele noastre, ale emigranţilor români prin fotografiile părinţilor şi bunicilor noştri, în port şi loc, în zâmbetul şi sclipirea din priviri, în cântecul şi îndeletnicirile noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în creativitatea şi contribuţia noastră în societate, în gândurile şi rugăciunile noastre. 

Spaţiul mioritic este în fiecare cuvânt românesc care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt ocrotit. Sunt acasă împreună cu părinţii mei. Spaţiul Mioritic este legea divină a creaţiei şi continuităţii vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic este legătura dintre cer şi pământ. Spaţiul mioritic este perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am deschis ochii la sânul mamei, a fost inspirat Dumnezeu ca să creeze pământul, cu spaţiul Lui mioritic. E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de floare şi un dor.

Dacă nu ar fi fost limba română aş fi murit de mult în exil.


Ben TODICA / 2015







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu