MIHAI VITEAZUL-GLORIA DE-A PURURI A DACOROMÂNILOR

MIHAI VITEAZUL-GLORIA DE-A PURURI A DACOROMÂNILOR

                                                            

                                                 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

      „În capul Ţării Româneşti sta un domn român tînăr,

       îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă

       spre fapte vitejeşti, vestit meşter în războaie. El se inspiră

      din sentimentul naţiei, se aprinse de această idee a

      regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă,

      hotărî a nu pregeta pînă la moarte întru îndeplinirea ei.”

                             (NICOLAE BĂLCESCU)

   Aplecarea asupra Neamurilor, purtarea de grijă a lui Dumnezeu-Părintele lor este în egală măsură cu recunoaşterea, cinstirea, credinţa, iubirea, adevărul şi jertfa pe care la rândul lor o aduc Naţiile însăşi Tatălui ceresc, prin Fiii lor cei mai de seamă, prin Fiii lor cei mai aleşi, pe care Însuşi Mântuitorul Hristos li-l hărăzeşte spre destinul Neamului şi al Bisericii Ortodoxe.

   Daciei noastre, apoi ţărişoarelor rămase din ea, neunite din păcate multă vreme, iar după unire românii au rămas tot neuniţi, Bunul Dumnezeu le-a binecuvântat cu Genii, Pedagogi, Gânditori, Preoţi, Vlădici, Eroi, Martiri, Cuvioşi şi Sfinţi, iluştri Regi, Cnezi, Voievozi, Domnitori valahi, mari bărbaţi de stat, iubitori de neam, ziditori de biserici, ctitori şcoală şi cultură, plini de jertfă şi iubire, demni întru cinstirea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Patriei dragi şi a Neamul lor prea ales.

   În această Corolă de slavă regală, pământească şi cerească, un chip a strălucit aparte.

   Este Icoana marelui Domnitor Mihai Viteazul-Întregitorul Daciei Mari cu aura sa de sfânt-martir al Neamului dacoromân.

   Secolele al XV-lea şi al XVI-lea în Ţările române, Muntenia şi Moldova s-au aşezat în alternanţa dintre desele succesiuni de voievozi, pungile grele de galbeni ce ajungeau în mâinile marelui vizir, a altori viziri pentru susţinerea candidatului la tron, desele biruri grele plătite sultanului, desele biruri puse de cel numit, ori re-numit asupra poporului pentru a-şi recupera suma oferită padişahului pentru firman.

   În Ţara Românească veacul al XV-lea a fost ocupat de 29 de pretendenţi la tron, iar în cel de-al XVI-lea de 46. 

   În Moldova situaţia se prezenta astfel: 19 domni pentru secolul al XV-lea şi 28 pentru cel de-al XVI-lea veac. (Cornel Bîrsan, Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnitorilor Români. Ed. Librex, Bucureşti-2017, p. 677-681, 685-687)

 

   Urmau alte sume pentru traiul pompos bizantin al domnului, al beizadelelor sale, al domniţelor, amantelor şi al curţii, sumele puse de o parte în caz de căderea în dizgraţie pentru plata şi răsplata revenirii pe tron, desele maziliri intenţionate care vărsau sume enorme în visteria  turcului-sultan sau desele incursiuni otomane de „sprijin”, desele năvăliri tătare, căzăceşti, desele prădăciuni comise de raialele turceşti: „Din raialele turceşti, cu garnizoane puternice pe malul Dunării, uneori chiar pe malul stâng al acesteia, oştenii turci prădau satele şi aşezările mai izolate, fără nici o frică, în perioadele unor domnitori slabi, aserviţi Porţii. În afara furturilor şi atacurilor pomenite, existau şi acţiuni organizate de pradă, atunci când paşa din regiune avea nevoie de bani. La permanentul pericol turcesc se adăuga cel al tătarilor care, stăpânind zona dintre Bug şi Nistru, veneau în hoarde pentru a prăda populaţiile învecinate. Iniţial obiectivul principal al atacurilor era Moldova...” (Dan Lucinescu, Voievodul.Ediţia a II-a, Ed. Siaj-2009, p. 45)

   Însă peste Moldova încă plutea spiritul şi faima Marelui Ştefan şi stau de veghe vitejii răzeşi, având şi un ingenios sistem de organizare şi alertă, fumul, ce anunţa imediat pericolul: „În această situaţie tătarii şi-au căutat victime mai puţin periculoase, trecând prin sudul Basarabiei direct în zona de câmpie a Dunării, unde posibilitatea de apărare a localnicilor era minimă, cu excepţia zonelor de baltă. Angajarea lor de către turci pentru a ataca zonele dinspre Belgrad le facilita atacurile în partea sudică a Olteniei, ei urcând fără frică până în zona pădurilor, în care nu îndrăzneau să intre. Neexistând sistemul de alertă din Moldova, bieţii săteni se trezeau cu acei asiatici cu figuri de diavol care, mutând-şi spada din mână în gură, aruncau şomoioage de paie aprinse spre necăjitele lor cocioabe, obligându-i să iasă din ascunzători. Dramatismul vieţii acestor populaţii era mărit şi de atacurile bandelor organizate de lotri ai pădurilor care nu ezitau să coboare spre câmpie, lăsând în urma lor tot atâta suferinţă ca tătarii şi turcii.”(ibid., p. 46)

   Sfârşitul veacului al XV-lea adaugă un al mare pericol de prigoană şi asuprire: cazacii, pretinşi creştini, folosiţi de uzurpatori pentru abuziva strângere de apăsătoarele impozite.

   Peste aceste vitregii de nesuportat ale poporului se aşeza şi sistemul calic feudal care în Valahia era incomparabil mai dur decât cel din Moldova.

   Între grelele apăsări excelau clăcile obligatorii, impuse special pentru a lega sătenii şi satele lor de glie. Clăcile impuneau munci obligatorii fără mâncare şi fără plată, iar neexecutarea lor transforma ţăranii liberi în sclavi, adică şerbi ori rumâni, proprietate a feudalului ce avea drept de viaţă sau de moarte asupra obiditului devenit neom,  determinând astfel apariţia haiducilor. O parte a acestora îi proteja pe săraci, iar altă parte devenind lotri îi despuia pe cei apăraţi.

   Pătraşcu cel Bun (1554-1557)

   Pătraşcu rămas în istorie cu cognomenul de „cel Bun” a fost fiul Voievodului Radu Paisie (1535-1545) şi al soţiei sale Doamna Stana.

  Pătraşcu s-a căsătorit cu distinsa Voica, viţă din boierii de Slătioara cu care a avut patru copii: Maria, Petru-supranumit Cercel (1583-1585), Vintilă (1574) şi Pătraşcu.

   În afara căsătoriei l-a avut pe Mihai din relaţia cu frumoasa Teodora o descendentă din neamul bizantin al Cantacuzinilor.

   În timpul scurtei sale domnii Pătraşcu a afişat o politică filoturcă, nimeni nu a avut de suferit, rămânând în relaţii paşnice cu boierii: „Blândul Domn Pătraşcu, supranumit cel Bun, care în viaţa lui n’a făcut să curgă o picătură de sânge omenesc...” (Constantin Gane, Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe. Ed. Orizonturi, p. 123)

   Pătraşcu cel Bun a fost otrăvit la 24 Decembrie, în ajunul Căciunului anului 1557 şi a fost înmormântat la Târgovişte în Biserica Mânăstirii Dealu.

   Doamna Voica împreună cu copiii a fost nevoită să se refugieze la Sibiu.

    (Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românescă şi Moldova a. 1324-1881), Vol.I, Ed. Enciclopedică-2001)

     Frumoasa Tudora/ Prinţesa Theodora Cantacuzino (n.cca. 1535-d. 1605/6)

      Celebrul Mihai Cantacuzino, căruia turcii îi spuneau: Şeitanoglu-Fiul Diavolului, s-a născut într-o faimoasă familie, descendentă a împăraţilor bizantini-Cantacuzino, pe la anul 1515. Cum orice grec are în sânge comerţul, acesta şi-a acumulat o avere fabuloasă care l-a aşezat între cei mai bogaţi greci din Istambul: „În drumurile lui de negoţ prin Ţara Românească a cunoscut o frumoasă olteancă de prin părţile Vâlcei, cu care a conceput-o pe Tudora, în jurul anului 1535.

   Tudora, fiica lui Mihai Cantacuzino avea să ajungă în grija fratelui acestuia, Iane Cantacuzino care se mutase în Ţara Românească. În timpul domniei lui Pătraşcu Vodă (1554-1557), Iane avea să ajungă mare postelnic, şi ulterior Ban al Jiului. Este momentul în care Tudora alături de unchiul ei avea să ajungă la curtea domnească a lui Pătraşcu.”(Cornel Bîrsan, Doamne şi Domniţe..., op. cit., p. 316)

   Tudora care, de fapt după numele specific bizantinilor era Theodora şi-a botezat pruncul, Coconul domnesc după numele tatălui ei, Mihai.

   În tradiţia filială a boierilor Drăculeşti şi Dăneşti, primul Mihai a fost Mihai I (1418-1420), fiul Marelui Mircea cel Bătrân (1386-1418)

    Iane Cantacuzino însoţit de nepoata sa Tudora, deşi era reprezentant al Porţii pe lângă Ţările Române au făcut comerţ în Târgul de lână-important centru comercial al Valahiei, la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, pe malul stâng.

   Aici au avut privilegiul să-l cunoască pe domnul Pătraşcu Vodă, ajungând favoriţii lui: „În acea perioadă, sălciile de pe maluri erau înflorite, creînd un farmec unic văii bătrânului Danubiu... Fără ostentaţie, din primele momente ale instalării lui Pătraşcu Vodă, Doamna Tudora fu în preajma lui, frumoasă şi sensibilă la orice semn al acestuia. Cu ea se produse un proces psihic specific vieţii relativ triste ce o dusese. Rămase de mică fără părinţi, căpătase convingerea oamenilor singuri, a unei predestinări. Crescută în spiritul unui creştinism puritan, era convinsă că evenimentele mari din viaţa ei urmau să se producă, pe linia unui destin implacabil, cu voia Celui de Sus.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 11-12)

    După uciderea Voievodului şi venirea pe tron a lui Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) Iane intră în graţiile noului domn, ocupând funcţiile de mare Ban şi stolnic.

   În timpul domniei lui Ştefan Surdu (1591-1592) Iane ajunge la demnitatea cea mai înaltă după Voievod, cea de Mare Ban al Craiovei, apoi ajutându-l pe Ioan Vodă Viteazul să ocupe tronul Moldovei, ajunge marele vistiernic al său. După anul 1572, duce tratative cu Domnul Moldovei să-l sprijine pe fiul lui Pătraşcu cel Bun, Vintilă, fratele vitreg al lui Mihai, pentru tronul Ţării Româneşti.

   Marea bogăţie a lui Mihai Cantacuzino a atras invidia sultanului lacom care, i-a ticluit vina, arestându-l, deposedându-l de toate demnităţile şi apoi ucigându-l.

   Podidirea lui Mihai pe această lume dacică temerară se prelinse din incandescenţa cu care Domnul Ţării Româneşti Pătraşcu cel Bun cuprinse îmbujorarea frumoasei Tudora, sora lui Iani Cantacuzino-Epirotul, capuchihaie a Stambulului în Ţările Valahe, în acea primăvară unică care pulsa de simfonia verdelui regal peste care se aşeza partitura apelor-locul unde Ialomiţa face reverenţă ilustrului Danubiu, cu melodii diafane ce susurau în sufletul celor îndrăgostiţi de viaţă şi de iubire: „Tudora era pură, lăsându-se în fluxul vieţii precum florile de lotus pe apele Gangelului, atenuînd prin frumuseţea lor tragismul vieţii. Ea acceptă solicitarea domnitorului de a se muta cu unchiul ei la Curtea Domnească de la Târgovişte.”(Dan Lucinescu, op. cit., p. 13)

   Curtea Domnească încadra reşedinţa voievodală în planul cetăţii, unde mai târziu ilustrul Petru Cercel va construi un palat impunător şi o fastuoasă biserică.

   Frumoasa Tudora a schimbat cu bucurie câmpia prăfuită cu zona subcarpatică înţesată de păduri, livezi încărcate de pomi şi aer ozonat, ca de altfel încăperile hanului cu cele din incinta reşedinţei domneşti şi Ialomiţa cu afecţiunea Voievodului.

   Anul 1555 a trecut pentru cei doi îndrăgostiţi ca mirajul unui vis împlinit. În primăvara lui 1556, Domnul Teodorei s-a îmbolnăvit subit, astfel că s-a deplasat la celebrele Băi de Râmnic, probabil Govora sau Olăneşti sub îngrijirea atentă a câtorva medici din Sibiu.

   Tratamentul s-a dovedit benefic, dar a fost nevoit să-l întrerupă la cererea Porţii pentru a-l reinstala pe Ioan Sigismund pe tronul din Ardeal.

   Efluviile tinereşti şi dragostea Tudorei l-a vindecat complet, astfel că anul 1557 a fost cel mai fericit pentru Pătraşcu şi frumoasa ce emana în jurui miresmele vâlcene, ca o binecuvântare peste fiinţa princiară ce odrăslea în pântecele ei.    

   Naşterea Odorului domnesc Mihai a venit pe fondul unui cer jumătate luminos, purpuriu, strălucitor, jumătate învolburat de norii negri ce se înteţeau ameninţători cât mai jos.

   Partea albă părea a fi scutecele pufoase ţesute din neaua mănoasă ce împodobea ţara în sărbătoarea Naşterii Domnului, alături de bucuria naşterii prinţului Mihai, iar norii ca nişte cârduri de plumb, fulgerau în privirile ticălosului Rustem Paşa-marele vizir şi ale  mişelului Socol, primul sfetnic al Domnului Pătraşcu, care-i jinduia mai întâi moartea şi apoi domnia.

   Socol, întâiul sfetnic i-a întins cupa preparată cu otravă binefăcătorului său Voievod, ca odinioară Iuda Iscarioteanul care, l-a trădat şi vândut pe Împăratul Vieţii-Iisus Hristos.

   Ciclicitatea trădării, vânzării şi otrăvirii a fost din nefericire prea pregnantă la români.

   Uciderea pruncilor, copiilor de os domnesc care puteau deveni pretendenţi la tron a devenit o practică generală fără scrupule a aproape tuturor celor care s-au perindat pe la cârma ţării.

   Doamnele, Voica şi Tudora şi-au luat vieţile în mâini plecând separat pe calea pribegiei.

   Cu dorul mamei care-i înfăşa sufletul, cu purtarea de grijă a unchiului Iani, cu ajutorul, ruga şi binecuvântarea maicii stareţe a Mânăstirii Cozia, ruda lui Pătraşcu Vodă, Coconul Mihai păşi în viaţă pe drumul pietruit de calvarul pribegiei în Sibiul Ardealului.

   După trecerea iernii, Iani şi familia sa: nepoata Tudora şi prinţul Mihai au părăsit discret Sibiul, plecând la Orşova, apoi la Brăila pentru a ajunge la Istambul, unde Iani era la el acasă.

   Toată grija, atenţia, preocuparea şi dragostea lui Iani şi Tudora erau sortite Prinţişorului, care a început cu lecţii de mânuirea spadei de la cinci ani, pentru ca la şapte ani în paralel să urmeze Şcoala germană din Constantinopol.

   Mânuirea spadei a deprins-o repede, fiind incredibil de flexibil, de ambiţios şi de hotărât, aşa cum s-a aplecat cu uşurinţă asupra lecţiilor de germană, italiană şi spaniolă.

   Timpul care l-ar fi putut cheltui pe jocuri şi distracţii l-a adunat pentru ucenicia la un contabil italian în vârstă, în birourile comerciale ale lui Iani.

   Vremea s-a scurs destul de repede şi Tudora s-a înfiorat plăcut surprinsă privindu-şi prinţişorul sufletului ei-Mihai care, se apropia în grabă de poarta adolescenţei: „Tânărul Mihai avea avantajul unei înfăţişări mai mult decât plăcute. Era înalt pentru vârsta lui, cu un corp bine, legat, chiar atletic şi o privire deschisă, directă şi poruncitoare, care impunea respect din primul moment. I se repetase zilnic, de mama şi Iani, că este os domnesc, fiu de Domnitor ales al Celui de Sus, ceea ce contribui la accentuarea personalităţii.” (ibid., p. 29)

   Un ochi de rafinat artist l-ar fi comparat cu un măreţ fluviu de o forţă imensă, deloc stăpânită ce adună toţi afluenţii din calea lui şi al cărui iureş trebuie zăgăzuit spre a fi întrebuinţat tuturor cu mare folos ca natură materială şi plenitudine spirituală.

   Spiritul lui mocnea spre urcuşul în sferele serafice pentru a-şi împleti destinul cu cel al norodului său întreit, despărţit ce trebuia unit în fiinţa Nemului dacic milenar.

   Deseori mulţumea Bunului Dumnezeu pentru înzestrarea harică de a putea pătrunde profund în tainele nescrise ale Neamului, în tăria poporului de nezdruncinat în vremuri zbuciumate şi  des repetabile, în geniul divin al Seminţiei sale de a rămâne nemuritoare.

   Generozitatea, lupta pentru dreptate, crezul întru Adevărul revelat, spiritul de jertfă asumat bucuros al acestui Neam primordial îi întrupa în conştiinţa morală creştin-naţionalistă cea mai frumoasă trăsătură de caracter.

   Iubirea întru Dumnezeu şi Neam a crescut odată cu personalitatea Prinţului Mihai, care de fapt a fost încununarea vieţii sale de creştin ortodox.

   El nu era numai un creştin era mai mult, un mărturisitor ales care deasupra misticismului său ortodox a pus jertfa sa supremă de iubire şi sânge.

   Purtarea de grijă a Mântuitorului Hristos, pe care-L iubea ca pe sufletul său şi mai mult, i-a dăltuit marea personalitate care s-a configurat în sceptrul omeniei, demnităţii, eroismului şi martiriului, înălţând cerului apoteoza celui mai vestit Voievod, chiar Rege al Daciei.

   Mare dreptate a avut boierul-cronicar Constantin Gane când ne îndeamna astfel ca: „orice român ar trebui să ştie pe dinafară începutul istoriei lui Mihai Viteazul de Bălcescu, fiindcă e un model şi de limbă şi de frumoase simţăminte româneşti”: „Deschid sfînta carte, unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagine din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI [lea]. Povestirea mea va coprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere-aminte glorioasă! timpuri de credinţă şi de jertfire! cînd părinţii noştri, credincioşi, sublimi îngenuncheau pe cîmpul bătăliilor, cerînd de la Dumnezeul armatelor laurile biruinţei sau cununa martirilor, şi astfel îmbărbătaţi, ei năvăleau, unul împotriva a zece, prin mijlocul vrăjmaşilor; şi Dumnezeu le da biruinţă, căci El e sprijinitorul pricinilor drepte, căci El a lăsat libertatea pentru popoare, şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.

   Moştenitori a drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atîta în veacurile trecute, fie ca aducerea-aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi sintimentul datorinţei ce avem d-a păstra şi d-a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire.” (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Biblioteca pentru Toţi. Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. 21)

   Nicolae Bălcescu, alt Vâlcean de aur al Neamului nostru nemuritor, la rândul său boier naţionalist creştin-ortodox, la rândul său mare jertfitor şi brav martir l-a iubit spre adorare pe Mihai Viteazul considerându-l: „în primul rând, simbolul luptei pentru unitatea naţională a românilor, idee conţinută în toate fibrele cărţii. Dar portretul voievodului devine treptat mult mai complex, adăugându-i-se la această trăsătură dominantă, şi altele, prezentându-l ca diplomat, ca om politic, ca strateg, şi, desigur, ca părinte şi soţ..., un bărbat ales, vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului, prin virtuţiile sale alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea de patrie, îngăduiala către către cei asemeni, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobeau mult lăudatul lui caracter.”(ibid., p. IX)

   Mihai Viteazul, prin gena părinţilor imperială şi voievodală a fost înzestrat din abundenţă de Providenţă prin cele trei naturi ale fiinţei şi persoanei sale: fizic a avut înfăţişarea unuia dintre cei mai frumoşi prinţi dacoromâni, o forţă herculană şi o abilitate în mânuirea sabiei care l-ar fi onorat pe D’artagnanul lui Alexandre Dumas; psihic poseda un entuziasm fără margini, o gândire metodică, profundă, o capacitate de sinteză rar întâlnită, o mare putere de muncă, răbdare, premeditare, plin de abnegaţie, strategia unui mare general şi tactica unui monarh biruitor; spiritual-religios şi-a împletit Dragostea de Dumnezeu, Iubirea de Neam, afecţiunea faţă de familie, fiind de o profunzime impresionantă, de un idealism mistic înflăcărat şi un mare jertfitor hristic care i-a conferit posterităţii nimbul de aur legendar şi cununa de sfânt.

   În izvorul fiinţei-fluviu susura licărul etern al Neamului valah şi tocmai de aceea  lupta pentru Destinul de împlinire al Daciei Mari se revărsa impetuos, inundând totul în cale.