RECUNOSCÂNDU-NE
Colocviile de Marți
31 octombrie 2017, 5 pm, Calderon 39
Anul X nr. 10 (96)
Tema: COLOCVII
PORTRETE
Memento Octombrie 525 m Piero della Francesca – 125 m
Gheorghe Sion - 125 n Tache Papahagi – 25 m Amita Bhose
Prezentatrea albumului Colocvii
Portrete de George Anca și Cristian Radu Nema
Intervenții
Portretizați prezenți:
Recunoscându-ne
George Anca: Amita Bhose după 25 de
ani
Puși Dinulescu: Portrete dramatice deja lansate deunăzi
Corneliu Zeana: Tache Papahagi in
memoriam
Viorel Speteanu: Din vremea lui
Gheorghe Sion
Teatru de Poezie: Gabriela Tănase,
Vali Pena, Puși Dinulescu, Gheorghe Dănilă, Ștefan Opreanu
Lansări de carte
Lia-Maria Andreiță, Ion Andreiță:
Iubiri lângă Marele zid, Antim Ivireanu, 2017
Liana Nicolae: Destin renăscut, Vox,
2016
Coordonator: Dr. George Anca
DIMITRIE GRAMA
Magul (fragmente)
*
M-am intins
in fata deschizaturii si un timp indelungat le-am vorbit puilor de lup,
incercind astfel sa-i obisnuiesc cu vocea si cu mirosul meu strain. Cind am
bagat mina in vizuina sa-i scot, nu s-au impotrivit, ba din contra mi s-au
chirciut in brate ascunzindu-si capetele in pulovarul meu. Mi-am ridicat
privirea, sa vad unde-i pitigoiul, sa vad daca era multumit de performanta
realizata de mine cu ajutorul lui, dar el nu mai era acolo si acum privind puii
de lup si padurea care ma inconjura ca un mister verde si viu, nici nu mai eram
sigur de faptul daca pitigoiul a existat cu adevarat sau a fost doar o inventie
a imaginatiei sau a hazardului.
*
Ingrijirea
puilor de lup, m-a facut sa uit de speculatiile existentiale care ma
framintasera in ultimul timp si de asemenea, m-a facut sa uit de mag, iar
atunci cind magul s-a reintors, nici macar nu am bagat de seama. Privindu-ma
cum ma hirjoneam cu puii de lup, magul a spus ca “acest lucru” se intimpla
foarte rar asa de devreme, in primii ani de ucenicie. L-am intrebat nedumerit:
Ce lucru se intimpla asa de rar? Nu mi-a raspuns imediat, poate intentionat, sa
mareasca efectul teatral al explicatiei si acest obicei al magului ma scotea
din sarite.
*
Avind grija
de puii de lup, am inceput o scoala noua si exact cum magul a prevazut, nu eu
am educat puii de lup, ci ei, incet, incet,m-au reeducat pe mine. In compania
acestor “animale”, mi-am dat seama ca viata la oras m-a blazat, amortindu-mi
simturile si transformindu-ma intr-un fel de aparat, o masina de inregistrare si
de producere selectiva, bine teleghidata. Aceasta selectie, imi dadea falsa
impresie de control si mai ales impresia ca eu eram acela care decideam
randomizarea obiectiva a tot ceea ce se intimpla, randomizare bazata pe o
discriminanta scara a valorilor. In felul acesta, in afara de citeva activitati
legate de “cariera” mea academica, restul trecea la capitolul “neimportante”.
(Dimitrie Grama)
*
Instantaneu,
am recunoscut-o! Era mireasa eternitatii, era fascinatia unui maraton niciodata
inceput si niciodata sfirsit in limitele expresiei umane, era copia fidela,
inseparabila a vietii. Era nedescris de frumoasa, ingrozitoare, urita, trufasa
si umila. Era acolo linga mine si privind-o cu o amestecatura de spaima si
fascinatie, imi venea sa-i vorbesc. Dar ce oare poti vorbi cu Moartea? Si este
oare posibil un dialog cu, in conceptia mea umana, o notiune abstracta?
*
Am dat sa
plec, dar atunci magul m-a prins puternic de brat si cu un gest si ton
imperativ, mi-a ordonat sa-mi amintesc. A repetat de mai multe ori: “Trebuie
sa-ti amintesti! Trebuie sa-ti amintesti!”… Privind din nou ciobul de ceramica,
m-a cuprins o melancolie combinata cu un fel de senzatie ciudata de spaima si
am inceput sa ma zbat, avind clara senzatie ca ma inec. Imaginea magului a
disparut in adincuri tulburi si impenetrabile, iar eu m-am trezit intins pe
iarba la marginea padurii. Am cautat cu disperare lacul, dar nu mai era acolo.
Nu lumea e o
tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah. (Dimitrie Grama)
*
Eroarea, maya regizează. Psihologia șahului
este și a coroanelor. Teatrul șahului nu există. Calul negru intră și iese
numai de formă, își rezervă un avatar emfatic. Piesele zac din eternitate unele
contra altora. Nu apar jucători și, oricum, ei nu sunt Ignațiu și Eroarea.
A juca șah după A Game at Chess
pare periculos psihologic. Fiecare epocă își are accentele ei, iar
generalizarea lui Middleton scoate șahul din realitate. Dar ar fi prea mult
pretext, pe prea puțină dramă. În fapt, masca-auto-play-ul are ceva pentru
spectatorul de pretutindeni și de oricând, ori pentru nicăieri și niciodată.
(George Anca)
Un
academician cere Academiei Române să oprească SOROSIZAREA pe ascuns a
ROMANIEI!!! ESTE INCREDIBIL CE SE INTAMPLA!!
Maestrul
Sorin Dumitrescu, unul dintre cei mai importanți oameni de cultură și
spiritualitate ai contemporaneității, a citit un text extrem de puternic, prin
mesajele transmise, în Aula Academiei Române.
Academicianul
a vorbit miercuri, 24 august, despre fenomenul „colonizării în act a culturii
identitare a României.” Acesta a cerut prestigioasei instituții să-și exercite
rolul pe care îl are în societatea românească, opunându-se asaltului ideologic
colonizator al „grupărilor Soroș”.
”În fine, am
lăsat dinadins la urmă dezastrul, aflat în plină desfășurare, al colonizării în
act a culturii identitare a României. În
aceste zile, vînzătorii de pămînt românesc, veritabili vînzători de țară, sînt
dublați de intelectualii vînzători și ei de valori, adevărați uzurpatori adevărați uzurpatori ai axiologiei
identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută
într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic generat de scenariul public al
pedepsirii corupților. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniștit la tabloul
de siguranțe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe.
„Grupurile Soroș” din România au fost special instruite și finanțate pentru a
numi și implementa în posturile de conducere ale principalelor instituții
responsabile cu orientarea culturii spirituale persoane și simpatizanți
devotați „cauzei Soroș”!
MNAC, MȚR,
ICR-urile, Uniunile de creație, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît o
mică parte, au devenit, peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă,
încît puțin lipsește ca în curînd să ne trezim chiar și cu un „Patriarh Soroș”!
Pentru națiunea
română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un „secret al lui Polichinelle”!
Am putut asista de curînd la mazilirea șanselor electorale ale unuia din
liderii politici proeminenți, operată, în timp record, doar de zarva cîtorva
fundații fidele „cauzei Soroș! Lumea a tăcut și tace mîlc! Mi-ar fi greu să
cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator ar fi rămas necunoscut
actualei conduceri a Academiei Române. Atunci de ce se tace? Rolul excelentisim
statal, conferit illo tempore de ctitorii Academiei, o obligă să ia urgent
atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim împresurați cu modificări
care, treptat vor reuși să facă din Academia Română o instituție dezamorsată
axiologic și identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!
Profit de
împrejurare, pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului și actualei
conduceri, să-și exercite grabnic nobilele atribuții pentru care a fost
creată.”, a spus Sorin Dumitrescu.
Iată textul
integral, publicat în revista Convorbiri Literare:
Distinși colegi,
Calea
istoriei recente a statului român beneficiază de două stele polare: Biserica
Ortodoxă Română (BOR) și Academia Română (AR).
BOR și AR –
o știe toată lumea – sînt cele două instituții fundamentale ale României,
cărora le revine uriașa sarcină de a garanta, axiologic și identitar,
stabilitatea statală.
Dar prin
puterea creativă de excepție a personalităților care o compun – acum și în
trecut – AR îi revine în mod special transmiterea modelelor formative pe care
le produce de-a lungul vremii o axiologie identitară în act. Potrivit
regulamentului AR, excepția personalității academice este dată de valoarea
contributivă a creativității sale și, implicit, a operei. Citez: „unicul
criteriu de primire în AR este caracterul de excepție al contribuției candidatului…
într-un cuvînt excelența în creație”. Nimeni nu explică însă la ce fel de
contribuție se referă regulamentul. Cel mai adesea se consideră, că pentru arte
ca și pentru cercetarea științifică, ar fi de ajuns ingeniozitatea mentală a
autorului, caracterul „inspirat” al lucrării, splendoarea abilităților ei
științifice sau artistice, talentul originalității sau gradul de înnoire
tematică și modală care, toate la un loc, ar reprezenta, valoarea contributivă.
Experiența dovedește că aceste calități native nu pot fi votate de jurii decît
subiectiv, după cum unul sau altul din membrii juriului se încîntă sau se
plictisește…
De aici
decurg în mod inerent o seamă întreagă de erori de apreciere, care uneori ajung
să pună la îndoială însăși justețea și corectitudinea selecțiilor. Iată de ce,
pentru a aprecia corect o operă sau o candidatură, este neapărat nevoie de un
reper; un reper valoric autoritar și maximal, în funcție de care, poate fi
rapid stabilită, destul de precis și de obiectiv, valoarea contributivă. Or,
adevărata valoare contributivă a unei opere artistice sau științifice nu poate
fi decît fără precedentul în lume a exprimării ei , care de la sine pune capăt
selecției subiective, votată superficial: candidaturi, opere, premii,
distincții ocazionale etc. Fără precedentul unei imagini, a unei viziuni
științifice sau a unei cercetări poate să nu convină, unuia sau altuia, dar
nimeni nu le va putea nega obiectivitatea valorii contributive. Dacă criteriile
exclusiv subiective impun automat VOTUL secret, selecția, prin raportarea la un
reper autoritar (fără precedentul în lume ), cere, ca și în cazul juraților, ca
stabilirea valorii contributive a unei opera sau a unei candidaturi, să se facă
în biroul de secție al AR., în regim deschis și prin decizie comună a
majorității. AR nu ar trebuii să întîrzie explicarea și familiarizarea publicul
tării cu criteriul solid al fără precedentului în lume, prin însăși selecția de
personalități și de lucrări pe care și le asumă. Astfel contribuie încă odată
și nemijlocit la modificarea standardelor gustului public, și implicit la
potențarea cotelor spirituale ale națiunii.
Însă ceea ce
deprimă este încăpățînarea cu care continuăm, la indicația conducerii
secțiilor, să facem, selectarea membrilor onorifici, corespondenți și titulari,
servindu-ne de criterii subiective, periferice și extrem de indulgente. Asta pe
banii, și așa destui de puțini ai AR! Fără precedentul unei opera este foarte
puțin luat în seamă de juriile secțiilor. Primirea în AR se rezumă, majoritar,
la „talentați” și la aplombul estetic al acestora, adică la valori laice
modeste, care pretutindeni fac inflație.
Și ca și cum
la noi acestea n-ar fi fost de ajuns, inflația axiologică coexistă adesea cu
dăinuirea unor nenorocite peceți lăsate de vechea așezare politică a țării.
Bunăoară,
cui datorăm acele inepte prevederi regulamentare care, mimînd ordinea
valorilor, insultă în serie întreg corpul membrilor AR: potrivit acestora,
„onorificii” nu pot participa la selecția „corespondenților” iar
„corespondenții” nu sînt vrednici nici ei să voteze „titularii”! O birocrație
ierarhică smintită, care se cere grabnic abolită, înainte ca AR, în mod
justificat să intre în gura presei!
Potrivit
acelorași habitusuri trist împămîntenite, posibili „onorifici postum” ca HORIA
BERNEA, PAUL NEAGU, AUREL STROE, VASILE GORDUZ, EMIL BOTTA sînt sortiți să
aștepte decenii la rînd în subterana culturii, momentul confirmării valorii lor
academice. Din păcate, aceste nenorocite sechele ale mentalității totalitare se
află la rîndul lor în conjuncție cu presiunile academiilor și academioarelor
nou înființate și zdravăn finanțate, care împresoară și tind treptat să
anuleze, prin ușurătate și sufocare, prestigiul secular al AR.
Distinși colegi,
toate
semnalele arată că AR este pîndită de un grav impas axiologic și de o scădere a
eficacității publice. Bruiată abundent de clonele academice pomenite mai sus,
credem că se impun două acțiuni urgente: obținerea grabnică de fonduri necesare
recuperării în justiție a importantului patrimoniu moștenit și ridicarea
imediată a ștachetei de selecție a cererilor de intrare în AR, în așa fel încît
aceasta să fie treptat gazda de necontestat a adevăratei elite intelectuale a
României. Acea elită, căreia, din pricini binecuvîntate, îi lipsește răgazul și
ideea de a face presiuni pentru a intra pe orice cale în posesia unui mult
rîvnit rang academic.
Trebuie pusă stavilă urgent
arivismului cultural.
În fine, am
lăsat dinadins la urmă dezastrul, aflat în plină desfășurare, al colonizării în
act a culturii identitare a României. În aceste zile, vînzătorii de pămînt
românesc, veritabili vînzători de țară, sînt dublați de intelectualii vînzători
și ei de valori, adevărați uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine
spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul
vacarmului politic ,generat de scenariul public al pedepsirii corupților. Ca
urmare, colonizatorul poate umbla liniștit la tabloul de siguranțe ale
sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. „Grupurile Soroș”
din România au fost special instruite și finanțate pentru a numi și implementa
în posturile de conducere ale principalelor instituții responsabile cu
orientarea culturii spirituale, de persoane și simpatizanți, devotați „cauzei
Soroș”!
MNAC, MȚR,
ICR-urile, Uniunile de creație, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît o
mică parte, au devenit, peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă,
încît puțin lipsește ca în curînd să ne trezim chiar și cu un „Patriarh Soroș”! Pentru națiunea română fenomenul colonizării
reprezintă astăzi un „secret al lui Polichinelle”! Am putut asista de curînd la
mazilirea șanselor electorale a unuia din liderii politici proeminenți,
operată, în timp record, doar de zarva cîtorva fundații fidele „cauzei Soroș!
„Lumea a tăcut și tace mîlc! Mi-ar fi greu să cred că acest mizerabil asalt
ideologic colonizator, ar fi rămas necunoscut actualei conduceri AR. Atunci de
ce se tace? Rolul excelentisim statal, conferit illo tempore de ctitorii AR, o
obligă să i-a urgent atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim
împresurați cu modificări care, treptat vor reușii să facă din AR o instituție
dezamorsată axiologic și identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!
Profit de
împrejurare, pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului și actualei
conduceri, să-și exercite grabnic nobilele atribuții pentru care a fost creată.
Acad., Dr.
Prof. Univ., Sorin Dumitrescu, pictor,
CONSTANTIN COJOCARU
Cifre cutremurătoare
referitoare la jefuirea poporului român
Zilele
trecute, am primit, la adresa mea de e-mail, un foarte interesant studiu semnat
de domnul Profesor Eugen Stănescu, director la Muzeul Județean de Istorie și
Arheologie Prahova.
Domnul
Profesor Stănescu s-a încumetat să pună cap la cap informaţii adunate din
documentele păstrate în muzeele de specialitate ale ţării şi să încerce să
evalueze dimensiunile jafului la care a fost supus poporul român, în ultimele
cinci secole, începând cu anul 1415, anul în care Muntenia a început să
plătească tribut Imperiului Otoman..
Iată cifrele la care a
ajuns domnul Profesor Stănescu.
În perioada
1415-1877, deci, în 460 de ani, Imperiul Otoman a scos din Muntenia, Moldova şi
Transilvania echivalentul a 341 tone de aur.
În perioada
1678-1918, deci, în 240 de ani, imperiul Habsburgic a scos din Oltenia, Banat,
Transilvania şi Bucovina, echivalentul a 876 tone de aur.
În perioada
1711-1877, deci, în 166 de ani, Imperiul Rus a scos din Principatele Române, echivalentul a 46 tone de aur.
În total,
cele trei imperii, în perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, au scos din
teritoriile locuite de români o avuţie echivalentă cu 1.263 zone de aur.
Domnul
Profesor Stănescu ne spune, însă, că jefuirea românilor s-a intensificat după
obţinerea independenţei, în 1877, şi după Marea Unire, din 1918, astfel că în
perioada care a urmat, până în anul 1945, la cele 1.263 tone de aur s-au mai
adăugat alte 12.564 tone de aur, reprezentând daune de război şi profiturile scoase din ţară de
corporaţiile străine care, în perioada interbelică, ajunseseră să controleze
peste 80% din capitalul românesc.
Domnul
Profesor Stănescu a făcut un efort extraordinar să convertească în aur
diversele plăţi făcute de români către imperiile cotropitoare de-a-lungul
veacurilor, sub formă de bani, sau în natură etc., astfel că cifrele în aur le
putem, acum, converti în banii actuali, în lei sau în euro, luând în
considerare preţul actual al aurului.
În Raportul
Anual al Băncii Naţionale a României, 2016, ultimul dat publicităţii, se
precizează că rezervele de aur ale României la data de 31 decembrie 2016 erau
de 104 tone, cu o valoare de 3,5 miliarde de euro. Preţul luat în considerare
de BNR este de 35 euro pe gramul de aur, respectiv 35 milioane de euro pe tona
de aur.
Dacă aplicăm
preţul de 35 milioane de euro pe tona de aur la cantitatea de 13.827 tone
estimată de Domnul Profesor Stănescu, ajungem la concluzia că, între anii 1415
şi 1945, poporul român a fost jefuit de o avuţie egală cu 484 miliarde de euro,
în banii de astăzi.
Conform
datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, valoarea imobilizărilor
corporale, deci a capitalului fix al României, la sfârşitul anului 1989, era
egală cu 480 miliarde euro, în banii de astăzi.
Asta
înseamnă că, între anii 1945 şi 1989, poporul român reuşise să acumuleze un
capital egal cu avuţia de care fusese deposedat de străini în cele cinci secole
anterioare.
Tot conform
datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada 1990-2016,
PIB-ul realizat în România, exprimat în preţurile anului 2016, a fost egal cu
suma de 3.200 miliarde de euro, din care 1.100 miliarde de euro au fost
încasate de poporul român, sub formă de salarii, pensii, ajutoare sociale şi de
statul român, ca venituri bugetare rămase după plata salariilor bugetarilor, a
pensiilor şi a ajutoarelor sociale, restul, de 2.100 miliarde de euro au
intrat, sub formă de profituri, în buzunarele şi conturile celor care au
devenit proprietari ai capitalului românesc, după anul 1989.
Din cele
2.100 miliarde de euro trebuie să scădem 200 de miliarde care reprezintă
veniturile mixte realizate de cei 2 milioane de mici întreprinzători români
care se chinuie să supravieţuiască în climatul total ostil impus de marile
corporaţii autohtone şi transnaţionale.
Mai rămân
1.900 miliarde de euro care reprezintă profiturile încasate de marile
corporaţii străine şi autohtone, cele create prin megahoţiile numite
privatizări şi retrocedări.
Conform
datelor publicate de către Ministerul
Finanţelor Publice referitoare la execuţia bugetară, îu ultimii 27 de ani,
numai 20% din cele 1.900 miliarde de euro profituri au fost declarate şi
impozitate, ceea ce înseamnă că, în această perioadă, valoarea profiturilor
nedeclarate şi neimpozitate se ridică la peste 1.500 miliarde de euro.
Conform
comunicatului nr 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al
României,88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile
străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone.
Dacă aplicăm
cele 88 de procente la cele 1.500 miliarde de euro profituri nedeclarate şi
neimpozitate, aflăm că partea care a revenit străinilor, corporaţiilor
transnaţionale, este de 1.320 miliarde de euro. La acestea trebuie să adăugăm
suma de 296 miliarde de euro, care reprezintă profiturile nete, după
impozitare, încasate de aceleaşi corporaţii transnaţionale, pentru profiturile
declarate, şi să scădem cele 6 miliarde de euro, cât au investit aceste corporaţii
în România, în perioada 1990-2016.
Ajungem,
astfel, la cifra de 1.610 miliarde de euro, care reprezintă valoarea avuţiei
scoase din România de Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani.
Aplicăm
preţul de 35 milioane de euro pentru tona de aur şi aflăm, astfel, că avuţia pe
care a scos-o din România Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani este de
46.000 tone aur, pe care o putem compara cu cantităţile de aur scoase din
România de către străini, până în anul 1945.
Deci, în
ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 3,3
ori mai mare decât au scos toate imperiile, în 530 de ani, între anii 1415 şi
1945.
În ultimii
27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 135 ori mai
mare decât a scos Imperiul Otoman în 460 de ani.
În ultimii
27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 53 ori mai
mare decât a scos Imperiul Habsburgic în 240 de ani.
În ultimii
27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 1.000 ori mai
mare decât a scos Imperiul Rus în cele 10 invazii făcute în teritoriile
româneşti pe parcursul a 166 de ani.
În acest an,
2017, PIB-ul României va fi, foarte probabil, de circa 180 miliarde de euro,
din care cel puţin jumătate, adică 90 miliarde de euro, vor intra în buzunarele
şi conturile corporaţiilor transnaţionale, vor fi scoase din ţară. O sumă care
echivalează cu 9.000 kilometri de autostradă, sau 2.600 tone de aur.
Imperiul
Transnaţional a ajuns să scoată din România echivalentul a 2.600 tone de aur,
într-un singur an, de 2 ori mai mult decât au scos din teritoriile româneşti
Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus, ÎMPREUNĂ, în 460 de ani.
Acesta este rezultatul
ÎNSTRĂINĂRII capitalului românesc.
Acesta este
rezultatul erorii strategice făcute de guvernanţii României în vara anului
1990, când au respins Varianta Cojocaru şi au adoptat Varianta Brucan, Legea
15/1990, prin care au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în
anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au
falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi,
cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile
numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12
procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit.
Ajunşi
proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român,
prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi
financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o
crează poporul român, prin munca sa, prost plătită.
Din păcate,
poporul nu cunoaşte nici dimensiunea jafului la care este supus nici
complicatul mecanism prin care este jefuit. Adevărul este bine ascuns de către
presa coruptă şi controlată de către proprietarii capitalului.
Jaful poate
fi oprit prin ROMÂNIZAREA şi DEMOCRATIZAREA capitalului, obiective care pot fi
atinse prin adoptarea Constituţiei Cetăţenilor, adoptare care poate fi
realizată printr-o amplă mişcare de eliberare națională.
DIMITRIE GRAMA
Magul (fragmente)
*
M-am intins
in fata deschizaturii si un timp indelungat le-am vorbit puilor de lup,
incercind astfel sa-i obisnuiesc cu vocea si cu mirosul meu strain. Cind am
bagat mina in vizuina sa-i scot, nu s-au impotrivit, ba din contra mi s-au
chirciut in brate ascunzindu-si capetele in pulovarul meu. Mi-am ridicat
privirea, sa vad unde-i pitigoiul, sa vad daca era multumit de performanta
realizata de mine cu ajutorul lui, dar el nu mai era acolo si acum privind puii
de lup si padurea care ma inconjura ca un mister verde si viu, nici nu mai eram
sigur de faptul daca pitigoiul a existat cu adevarat sau a fost doar o inventie
a imaginatiei sau a hazardului.
*
Ingrijirea
puilor de lup, m-a facut sa uit de speculatiile existentiale care ma
framintasera in ultimul timp si de asemenea, m-a facut sa uit de mag, iar
atunci cind magul s-a reintors, nici macar nu am bagat de seama. Privindu-ma
cum ma hirjoneam cu puii de lup, magul a spus ca “acest lucru” se intimpla
foarte rar asa de devreme, in primii ani de ucenicie. L-am intrebat nedumerit:
Ce lucru se intimpla asa de rar? Nu mi-a raspuns imediat, poate intentionat, sa
mareasca efectul teatral al explicatiei si acest obicei al magului ma scotea
din sarite.
*
Avind grija
de puii de lup, am inceput o scoala noua si exact cum magul a prevazut, nu eu
am educat puii de lup, ci ei, incet, incet,m-au reeducat pe mine. In compania
acestor “animale”, mi-am dat seama ca viata la oras m-a blazat, amortindu-mi
simturile si transformindu-ma intr-un fel de aparat, o masina de inregistrare
si de producere selectiva, bine teleghidata. Aceasta selectie, imi dadea falsa
impresie de control si mai ales impresia ca eu eram acela care decideam
randomizarea obiectiva a tot ceea ce se intimpla, randomizare bazata pe o
discriminanta scara a valorilor. In felul acesta, in afara de citeva activitati
legate de “cariera” mea academica, restul trecea la capitolul “neimportante”.
(Dimitrie Grama)
*
Instantaneu,
am recunoscut-o! Era mireasa eternitatii, era fascinatia unui maraton niciodata
inceput si niciodata sfirsit in limitele expresiei umane, era copia fidela,
inseparabila a vietii. Era nedescris de frumoasa, ingrozitoare, urita, trufasa
si umila. Era acolo linga mine si privind-o cu o amestecatura de spaima si
fascinatie, imi venea sa-i vorbesc. Dar ce oare poti vorbi cu Moartea? Si este
oare posibil un dialog cu, in conceptia mea umana, o notiune abstracta?
*
Am dat sa
plec, dar atunci magul m-a prins puternic de brat si cu un gest si ton
imperativ, mi-a ordonat sa-mi amintesc. A repetat de mai multe ori: “Trebuie
sa-ti amintesti! Trebuie sa-ti amintesti!”… Privind din nou ciobul de ceramica,
m-a cuprins o melancolie combinata cu un fel de senzatie ciudata de spaima si
am inceput sa ma zbat, avind clara senzatie ca ma inec. Imaginea magului a
disparut in adincuri tulburi si impenetrabile, iar eu m-am trezit intins pe
iarba la marginea padurii. Am cautat cu disperare lacul, dar nu mai era acolo.
Nu lumea e o
tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah. (Dimitrie Grama)
*
Eroarea, maya regizează. Psihologia
șahului este și a coroanelor. Teatrul șahului nu există. Calul negru intră și
iese numai de formă, își rezervă un avatar emfatic. Piesele zac din eternitate
unele contra altora. Nu apar jucători și, oricum, ei nu sunt Ignațiu și
Eroarea.
A juca șah după A Game at Chess
pare periculos psihologic. Fiecare epocă își are accentele ei, iar
generalizarea lui Middleton scoate șahul din realitate. Dar ar fi prea mult
pretext, pe prea puțină dramă. În fapt, masca-auto-play-ul are ceva pentru
spectatorul de pretutindeni și de oricând, ori pentru nicăieri și niciodată.
(George Anca)
https://georgeanca.blogspot.com.au/2017/10/recunoscandu-ne-colocviile-de-marti-31.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu