sâmbătă, 5 mai 2018

Anca - ITALY AND INDIA




https://vtv.ro/fond-de-indianistica-la-biblioteca-judeteana-din-valcea/

ITALY  AND  INDIA

Andrei Bacalu – Surender Bhutani – Radu Cosmin – George Anca – Ioan Bontaș – Jean-Yves Conrad – Elisabeta Isanos – Ani Sandu

BIBLIOTECA VÂLCEA: Inaugurarea Fondului de indianistică „George Anca”
03 Mai 2018 Andrei BACALU
Vocea Vâlcii / Cultură

Biblioteca Judeţeană “Antim Ivireanul” Vâlcea organizează, vineri, 4 mai, de la ora 11.00, întâlnirea cu scriitorul polivalent şi cărturarul George Anca, printre multe altele – sanscritolog şi hindoeminescolog de notorietate internaţională. Cu această ocazie, va fi inaugurat Fondul de indianistică “George Anca”, donat de autor.

Program

• Cuvântul de deschidere al conf. univ. dr. Remus Grigorescu, managerul Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul” Vâlcea
• Mesajul lui Partha Ray, consilier șef al Cancelariei Ambasadei Indiei la București
• Alocuțiuni ale oficialităților prezente la evenimentBIBLIOTECA VÂLCEA: Inaugurarea Fondului de indianistică „George Anca”
• „George Anca, din nouri de eres: schiță deportret” –videoproiecție documentară realizată de Flori Ghiță, bibliotecar
• Cuvântul donatorului -prof. univ. dr. George Anca
• Prezentarea donației:Daniela Dobre, bibliotecar

Gheorghe (George) Anca (n. la 12 apr. 1944, în satul Ruda din fosta comună Bercioiu – azi, Budeşti, jud. Vâlcea) – scriitor polivalent şi cărturar prestigios, de deschidere internaţională, având o largă paletă de preocupări: poet, prozator, dramaturg şi scenarist, eseist, sanscritolog, indianist, (hindo)eminescolog, provensalist, traducător, editor, realizator de filme,publicist, animator cultural de largă anvergură; carieră universitară în ţară şi în străinătate (Delhi – India: 1977-1984, 2002-2003); cursuri de specializare la universităţile din Roma şi Delhi, iar în domeniul televiziunii – în W. F. Maukley, SUA; doctor în litere al Universităţii din Bucureşti (1975). Este întemeietorul unui nou stil literar – stilul dodiilor („dodism” – I. S. ş.a.) şi, deopotrivă, al unui limbaj artistic original – veşmânt adecvat pentru stilul creat. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, vicepreşedinte al Asociaţiei de Etnologie din România, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (RICA); cancelar naţional acreditat la ONU, al Asociaţiei Internaţionale a Educatorilor pentru Pacea Lumii, membru al Grupului Român pentru Pugwash etc. În perioada 1977 – 1984, a fost profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Delhi – India. A înfiinţat (în Bucureşti, în parteneriat cu Primăria Sectorului 2) şi conduce Salonul literar « Colocviile de Marţi », în care şi-a propus – iniţiativă originală şi generoasă – să promoveze cultura şi spiritualitatea tuturor zonelor ţării, în ceea ce au acestea reprezentativ.

Autor a peste 60 de volume, în cele mai diverse genuri şi specii literare: poezie (Invocaţii – 1968, Poemele părinţilor – 1976,10 indian poems – Delhi 1978, Mantre – 1982),50 doine lui Ilie Ilaşcu – 1994, Doine în dodii –1997, Decasilab – 1999 etc.; romane: Eres –1970, Parinior – Delhi 1982, The Buda – 1994, ciclurile de romane Apocalipsa indiană(« roman automitologic », 1998-2003) şiIbsenienii (7 volume, 2005-2006): eseuri:Baudelaire şi poeţii români (1974),Indoeminescology (1994), Haos, temniţă şi exil(1995) etc.; filme: Constantin Brâncuşi (1976),Romul Ladea (1974), India în literaturile europene (1979) ş. a. Traduceri din Gianni Rodari (Gramatica fanteziei –1980), Kalidasa, Jazadeva, Milarepa ş. a.Cetăţean de onoare al municipiului Râmnicu-Vâlcea (2005); recent (2017) a tradus o parte însemnată dinmarea epopee indiană Mahabharata.



SURENDER  BHUTANI

International Ramayana meet in Romania

            Bucharest, Sept 24: Romania has been proposed as the next host of the International Ramayana Conference, after the 22nd edition of the event concluded recently in the British city of Birmingham.

Romania, which is slated to join the European Union on January 1, 2007, has been the epicentre for European gypsies, who maintain that their ancestors originated from India. It is pointed out that there are some 8,000 Romanian words that have Hindi and Sanskrit roots.

"Romania looks for spiritual guidance only from two places, Italy and India," said George Anca, director-general of the National Library, Bucharest.

Anca, greatly attached to the philosophy of the Ramayana, has been instrumental in setting up an Indian Library within the complex of the National Library where many researchers are working on Hindi and Sanskrit texts.

Former Indian president Shankar Dayal Sharma and recently Vice President Bhairon Singh Shekhawat visited the Indian Library during their trips to the country.

Anca, a former visiting professor at the University of Delhi during 1977-84 and then 2002-03, is hopeful that the Indian government and the growing Indian community in Romania will support his efforts to organise the next International Ramayana Conference.

It is imperative to spread the message of the Ramayana in different parts of the world in an age of ever growing violence, Anca told IANS in an interview.

He said: "The ancient message of the Ramayana continues to be relevant for the human race. It is not surprising that Mahatama Gandhi was tremendously influenced by the teachings of the Ramayana. If Gandhiji is still relevant for the world so is his guidebook - Ramayana."

Bureau Report

 CENTENAR. Poemul „Vrem Ardealul” şi tragica poveste a dactilografei-erou Maria PUIA care l-a multiplicat în 1915.

Născută pe 4 octombrie 1885, Maria Puia murea, la doar 30 de ani, pentru idealul unirii Ardealului cu România, în închisoarea Tribunalului din Alba Iulia, actualul Palat Administrativ.

Dactilografă în biroul avocaților frații Nestor ea a copiat și multiplicat poemul ”Vrem Ardealul” a lui Radu Cosmin – un adevărat manifest pentru luptătorii unioniști, un îndemn pentru armata română să treacă Carpații unde-i așteptau frații de-o limbă, de-o credință și de-un neam.

Poezia a circulat în sute de exemplare în Transilvania stârnind entuziasmul ardelenilor care credeau că venise ceasul dezrobirii. În urma unui denunț autoritățile o arestează și o închid la Alba Iulia. După 7 luni de anchetă și tortură ea va muri cu câteva luni înainte de data procesului, fixat pentru 5 martie 1916. A fost trădătă de un anume Ioan Popa, unul dintre cei care a primit poezia de la tânăra dactilografă. Imediat Maria Puia a fost arestată şi supusă unor chinuri şi presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acţiunea de răspândire a poemului „Vrem Ardealul“.

A preferat să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai preţios secret socotit de ea, mai presus chiar de viaţa ei. Aşa se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă, tânăra Maria Puia s-a spânzurat cu franjuri rupte din rochie.
Va fi înmormântată la Blaj, de preotul Vasile Moldovan, fără ceremonial și fără cuvântări interzise de autoritățile austro-ungare.

Din închisoare i-a scris mamei sale scrisoarea – va fi citită la proces – în care își asuma singură vina de a fi răspândit poezia Vrem Ardealul. Scrie să fie îmbrăcată în veșmintele de pădureancă pentru că este româncă.

Poemul „Vrem Ardealul“ a fost scris în 1914 de Radu Cosmin, în contextul începerii Primului Război Mondial. În scurt timp, poezia a ajuns un adevărat material incendiar, atât pentru românii de dincolo de Carpați, dar mai ales pentru cei ardeleni. Poezia a ajuns la Blaj în 1915, în mod conspirativ, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal (granița dintre România și Ardeal la acea vreme). Mai exact, bărbatul a ascuns hârtia în tureacul cizmei.
Pe clădirea unde a fost închisoarea în care a murit eroina Maria Puia, Fundația 1 Decembrie 1918 Alba Iulia a așezat o placă comemorativă.


RADU COSMIN

Vrem Ardealul, scris în 1914

„Maiestăţii Sale Regelui

Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,

Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă

Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,

Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…
Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi
I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!

Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme

Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme
Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,
Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă
Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,
Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”

Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,

Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,
Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,
Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine…
Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi
Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…
Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!
Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,
Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,
Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,
Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,

Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,

Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,
Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,
Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri
Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina
Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina
Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,
Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!
Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare
Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,
Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,
Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!
Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!
Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,
Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu
Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!
A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,
Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine

Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine

Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!
Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,

Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim

Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!
Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!
Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii
Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer
Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,
Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare
Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare
Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,
Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!
Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,

Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii

Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar de-ţi este, Sire, spada ruginită şi bătrână,
Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!

De-ai uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,

Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,

Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,
Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.

Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine

Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.

Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai
Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai“.



GEORGE  ANCA

ORFEU DIGITAL



                        
                                    Încadrarea temei
            “Studiul temelor este un studiu de circulaţie” (Alexandru Ciorănescu). Vladimir Streinu urmează circulaţia ideii de literatură universală, lirica, pe Orfeu.
            Studenţii au optat, în elaborarea unor lucrări proprii, pentru “marea conversaţie” - Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora – Homer, Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic şi lui Orfeu. “Coborârea în infern” sau interpretarea ad hoc a unor versete precum “sunt lacrimae rerum” au pus cursanţii în situaţia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fără legătură funcţională cu hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.
            “Tema” Orfeu poate atrage mitologic, liric, “orfic”, principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai ales dacă ni-l asumăm oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o literatură a lumii, din nici o epocă, din nici un gen literar, dar atrăgând magnetic literatura românească, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stănescu sau Ion Caraion, între mister mistic şi folclor simulat – “Sunt fecior de Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu” (Călinescu).

            Descrierea temei (arhaism, ubicuitate, sincronism)
            Antologia tematic-cronologică ne plasează primordial în antichitatea arhaică, prehomerică, în mit şi, prin Platon, de exemplu, în relativizarea acestuia, a personajului, “molatec sufleteşte, ca un chitarist ce era”. Orfeu, fiul lui Oeagru din neamul tracilor, îşi ridică lira şi intonează cântare nouă, cosmogonică, farmecă fiarele, face şi stâncile să-l urmeze. El însuşi încremeneşte la moartea a doua a soţiei, Euridice. (Ovidiu).
            „Iar viersul care subjuga pe toţi / Nu izbutea să-şi mângâie stăpânul - / Plângându-se că zeii-s nemiloşi, / Înspre lăcaşul de infern se duse. / Acolo prin suave-acorduri el / Strunind vibrarea corzilor, vădise / Tot ce-a sorbit din magicul izvor / Al mamei sale din zeiască spiţă, / Precum şi jalea lui fără de leac /  Şi dragostea sporindu-i chinul zilnic. /…/Judeţul umbrelor se-nduioşează / Şi zice în sfârşit: ‘Am fost învins! / Bărbatului îi dau, să însoţească, / Soţia dobândită prin cântări. / Depinde darul de această lege: / Atât cât se mai află în Tartar, / Nu are dreptul a privi în urmă!’ / Cum să dai legi îndrăgostiţilor? / Iubirea-şi este ei supremă lege. / Orfeu, aproape de al nopţii prag, / Privind spre scumpa lui Euridice, / O pierde şi-o ucide tocmai el” (Boethius).
            Literatura milenară asupra lui Orfeu nu face decât să-l actualizeze, să-l reoculteze,  să-l „consoleze” dantesc, în atavică simetrie  cu vremurile aurorale, argonautice, muzicale pe care le-a eternizat. Decuparea scenariului originar, în consonanţă cu „variantele” continue, în timpuri şi limbi diferite, este încă şi pe gustul postmodernilor, adoratorii prezumaţi ai unui Orfeu digital, pe home page.
            Orfeu, cântăreţul arhetipal, se naşte din Apollo, zeul muzicii, creatorul lirei, şi Calliope, muza poeziei epice, de unde neîntrecutul dar muzical poetic (variantă: părinţi, Oeagrus şi Calliope). Într-un film recent al argonauţilor în căutarea lânii de aur, rolul lui e interpretat de un actor afro-american (şi la moartea lui Franc Sinatra s-a spus, omagial: a cântat ca un negru).
            Ca învăţător religios şi iniţiat, în Egipt şi Tracia, descoperă şi răspândeşte mistere, purificarea de păcate, leacuri vindecătoare de boli, mijloace de prevenire a mâniei divine, riturile către Hecate, cultul pentru Demeter Chtonia. Prin credinţa în nemurirea sufletului şi reîncarnare, orfismul întâlneşte religia indienilor, a dacilor, a celţilor. Maxima “te vei naşte Dumnezeu, pentru că eşti fiu al celui Divin” este pusă în legătură cu Iisus Christos rostind “Eu şi Tatăl suntem unul”.
            Orfeu coboară în Hades spre a-şi salva soţia, Euridice, faptă de curaj inspirată de iubire, spun cei mai mulţi; după alţii, poate prin deconstruire, o probă de laşitate, pentru că nu a vrut să moară pentru ea, ci a coborât viu, şi viu a lăsat-o a doua oară moartă. În timp ce Alcesta moare din iubire pentru soţul ei, îngăduindu-li-se, în compensaţie, a se întoarce din morţi. Şi Savitri îl convinge pe zeul morţii – dar şi al dreptăţii -, Yama, să-i readucă la viaţă soţul.
            Legendele morţii lui Orfeu includ sinuciderea, trăznirea de către zeu pentru a-i fi divulgat misterele sau, mai ales, sfâşierea în bucăţi de către menadele trace, fie pentru a nu le fi luat în seamă, fie pentru a le fi antrenat soţii în peregrinările lui. Muzele i-au adunat mădularele şi le-au îngropat, iar lira au aşezat-o printre constelaţii, întru amintire.
            Chiar fermecând prin vraja viersului nu numai fiare şi stânci (Eschil, Euripide) dar şi stăpânirea morţii (Ovidiu), Orfeu, bineînţeles (postmodernism), “uită”, ca Lot în biblie, restricţia de a întoarce capul spre a-şi vedea soţia. Euridice, sora Evei, fusese muşcată de şarpe (v. şi statuia Eurydice mourante de Charles Nanteuil) în timp ce culegea flori cu naiadele surate – Radha, între băciţele gopi, fusese mai fericită în iubirea pentru Govinda, văcarul, avatarul, tot atât de muzical ca Orfeu, al lui Krişna, în pădurea Vraja (Jayadeva).
            Prin misterele întemeiate de Orfeu, s-a scris, grecii ar fi pus stăpânire pe eroii şi zeii cei mai vestiţi. Tracii spun că privighetorile care-şi fac cuibul în preajma mormântului lui Orfeu cântă mai melodios şi mai plăcut decât semenele lor (Pausanias).
            Poetul dintâi – poeta vates latin sau adhi kavi sanscrit – se regăseşte, avatar, în Orfeu, în iubirea pentru Euridice, antifon din tot altă vreme sunetului prim, plâns când epopeic, scandat virgilian sau eminescian, când elegie renascentistă, ca la Ronsard, ori expresionistă, la Rilke. Seneca - pe care spaniolii îl numără ca primul lor poet, prin origine, după cum Ovidiu este revendicat de geţi, prin români, între care a sfârşit -, face din Tracia bistonilor scena cântului suprem: “Frumos cântă cu sacrul glas / Unit cu lira-i Pieridă, / La poala tracicei Rodope, / Orfeu, vlăstarul Calliopei - / Nimic nu dăinuie de-a pururi! / Acordurile lui curmară / Tumultul de torente repezi, / Uitară undele să curgă, / Pierzând avântul lor şi-n timp ce / Se-opriră fluviile-n albii, / Bistonii-ndepărtaţi crezură / Că printre geţi secase Hebrul: / Cea care iar se naşte piere! / Atunci, cântând o mângâia / În versul său, cu triste-acorduri / Le spuse geţilor în cântec: / De-o lege-ascultă zeii-n ceruri / Şi cel ce-a vrut ca anul zornic / Să aibă patru anotimpuri / Ce rând pe rând revin întocmai: / Din furca lor avide Parce / Torc firul vieţii tuturora; / Cel ce se naşte-i robul morţii.”(Traducere de Ion Acsan).
            Sincronia orfismului se altoieşte pe ubicuitatea Traciei: “Orfeo rege-a fost cândva / Din rude mari în Anglia. /…/ Căci Tracia de-atunci se cheamă / Azi Winchester de bună seamă” (baladă engleză, secolul 14). D.H. Lawrence îşi portretizează psihologic un personaj feminin în comparaţie cu Ovidiu în Tracia.


Orbul sculptor în chilie pipăie marmura clară.
Dalta-i tremură… înmoaie cu gândirea-i temerară
Piatra rece. Neted iese de sub mână-i un întreg
Ce la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire,
Stabilă-n a ei mişcare, mută-n cruda ei simţire –
O durere-ncremenită printre secolii ce trec.

Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată
Stă Orfeu
Mihai Eminescu, Memento mori


            Surse, excerpte
           
Vladimir Streinu, Studii de literatură universală, Univers, Bucureşti, 1973.
            Alexandru Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Cartea românească, 1997.
            Orfeu şi Euridice în literatura universală, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.
            Adrian Bucurescu, Dacia magică, Arhetip RS, Bucureşti, 1999.

            “Pe o gemă tracică, Apollon, cu supranumele de OR-PHEOS ‘Cel Jelit’, apare crucificat, ca şi Christos în iconografia creştină.”(p.206)
            “Ca şi zeul get, Christos a înviat şi s-a înălţat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS ‘Fiul Cerului’, iar lui Iisus, Christos. Cei doi Zalmoxis le-au lăsat geţilor un NOF DIADIS ‘Noul Testament’, iar cartea sacră a creştinilor este Noul Testament. Un trib trac se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.
            Asemănările sunt mult mai multe decât cele arătate până acum. Adversarii primilor creştini    reci şi impossessarono oltre che del territorio anche di tutto la mitologia della Tracia. Molti, ancora oggi, credono che la mitologia greca sia greca, invece e della sconosciuta civilta Tracia. Quando I Greci fondarono sul Mar Nero, Apollonia nel V sec. a.C. eressero una statua alta tredici metri (scultore Calamide) în onore del dio Trace afinche proteggesse la…Grecia; e quel dio era Apollo onorato în Tracia 2000 anni prima di quello greco (ritrovato a Dupljaja sul Banato) ecc. ecc. Poi se ne impossessarono. Cosi la dea Cibele, era la dea della fertilita Trace (famose le statuette dalle grosse mammelle).
            Se rileggiamo Omero (Iliade) scopriamo che accenna a Reso, come al mitico Re Trace, elogia l’elevato grado di civilta della sue tribu e resta affascinato dal suo cocchio e l’armatura d’oro puro e del suo cavallo piu bello del mondo. A Varna ultimamente e stato scoperto qualcosa che da ragione ad Omero. În Tracia ancora nel 3200 a.C. sguazzavano proprio nell’oro. Vale dire duemila anni prima di Reso Monili d’oro a 24 carati a chili, gli scettri e i gioielli a lamine d’oro come la maschera di Agamennone li avevano gia fatti mille anni prima che sorgesse Micene e Troia. E sappiamo oggi dov’era il famoso (tenuto sempre segreto) ‘forziere’ di Traiano nel periodo piu opulento di Roma: le miniere d’oro tra la Tracia e la Dacia.
            E se rileggiamo Erodoto, anche lui narra di un popolo con ottime regole e organizzazione sociale, dove ogni familia disponeva di una propria casa, che dimorava sui laghi, le qui belle abitazioni non în paglia ma în tavole unite, sono costruite în mezzo all’acqua sopra alti pali. Il popolo – lui che scriveva nel 470 a.C. – li chiamo ‘Antichi’ Peoni; la zona e il lago Prasia (oggi lago Takiros); il territorio la Tracia. Di questi villagi ne sono stati oggi rinvenuti circa 350. Databili 4000 a. C. Sappiamo cosi da dove veniva l’architettura palafitticola identica a quella delle valli alpine; în oltre chi erano e da dove provenieva la cultua dei popoli dei Campi d’Urne.”
            Jeffry Hamilton Steele, Thoughts about Orpheus (5/97), JHS HOME PAGE.
            “When Orphaeus plays his lyre, nature listens. Eurydice, while gathering fowers by the river her wedding to Orphaeus, is bit on the foot by a snake. She quickly dies. That night, Orpheus – playing his lyre, pouring all his grief into the music – enters the cave to the wonderworld în hope of finding his bride. Charming the ferryman and 3-headed guard dog, he reaches Hades the cold-hearted King of the Underworld – who is uncharacteristically affected. Hades pronounces to Orpheus, ‘Go back to the light of day. Go quickly why my monsters are stilled by your song. Climb up the steep road to daylight, and never once turn back. The spirit of Eurydice shall follow. But if you look around her, she will return to me.’
            And so Orpheus begins the return journey, but fails to hear any sign of her spirit following him upwards. Wondering if he has been tricked and doubting that he could succeed în returning down a second time, with the mouth of the cave în sight, he turns to look behind. For a brief moment he can make out her form and he attempts to embrace it. She says only ‘goodbye’ and vanishes. Other versions of the story have her nagging him as they walk, saying he must nov love her if he won’t turn and look.
            To not look feels like death; to look is death. I ask each one of you: În what ways do you give în to looking back and what act of faith will it take for you to proceed forward?”



            În chip de feed-back
                                                         Aurelia Băjan (studentă), Conversaţia homerică

(Note de curs).
            “LITERATURA UNIVERSALĂ ŞI COMPARATĂ’’ este un curs care se doreşte  a fi o incursiune  în magica lume a literaturii, începând chiar cu prima epopee   descoperită - «Epopeea lui Ghilgameş» şi continuând cu celelalte opere care au marcat începuturile civilizaţiei.
            Literatura indiana fascinează prin producţiile literare de uz religios  «Vedele»,  «Upanişadele»,  «Brahmanele»,  «Sutrele», prin literatura epică şi prin producţiile didactice «Panciatantra», poezii lirice şi opere dramatice.
            Pe fondul literaturii Orientului Antic apare literatura greacă, o literatură care a beneficiat de un contact util cu o experienţă literară îndelungată şi străveche.
            Homer este cel care atinge întotdeauna perfecţiunea prin viaţa prezentată în epopeile sale, prin înverşunata voinţă omeneasca ce triumfa eroic chiar împotriva divinităţii.
            Tragedia este reprezentată de Eschil, Sofocle, Euripide, iar comedia de Aristofan.
            Literatura antica latină a preluat subiectele din literatura greacă, traducând-o, Homer rămânând model pentru medievalitate.
            Toata literatura antică va fi baza literaturii posterioare care îşi va trage seva din ea, nereuşind însă să o depăşească.
            Literatura Evului Mediu derivă din cea latină şi greacă, fiind o operă pentru aristocraţie în care este simţită  prezenţa femeii şi implicit sentimentul curtoaziei.
            Tema tratată cel mai frecvent este salvarea sufletului. Datorită caracterului oral, a circulat şi anonimic.
            Religiozitatea este nelipsită cu atât cu cât operele cavalereşti, de iubire sunt mai prezente, iar marile creaţii ale epocii sunt opere religioase şi culminează cu descrierea Infernului (în «Divina Commedia» a lui Dante, alături de Virgiliu) şi a Paradisului (alături de Beatrice).
            Evul Mediu se recuperează dincolo de fapte sângeroase, de aventuri, învingătorii fiind Machiavelli, Luther, Savonarola.
            Chaucer, părintele poeziei engleze, a reluat spiritul novator, prerenascentist şi renascentist, folosind o limbă începătoare (ca a lui Dosoftei) şi fiind preluat de un scriitor italian.
            «Cavalerie», «amor curtenesc», «clerici şi laici», «masculin/feminin», «miraculos», «scris/oral», «simbol» sunt termenii-cheie ai literaturii medievale în care oralitatea ocupă primul loc.
            Arta devine un subiect aproape divin în secolele XIV, XV, XVI prin Renaştere, aceasta redescoperire a omului în care  se accentuează libera dezvoltare a personalităţii, eliberata de rigorile dogmelor .
                        Renaşterea  este tranziţia de la Evul Mediu la cultura modernă. Se spune ca marile civilizaţii nu mor, ci renasc. Aşa, Atena renaşte prin Florenţa a cărei renaştere consta în încreştinare.
            Prima perioadă este marcată de renaşterea idealurilor clasice, iar a doua Renaştere a fost o emanare, o extindere a studiului clasic ce se numeşte umanism. Este vorba , de fapt, de o renaştere perpetuă în care nici lumea păgână nu moare, prin Dante renăscând Virgiliu.
            Literatura renascentistă este plină de epopei, palide însa faţa de cele antice.
            Împotriva miraculosului, Renaşterea pune Soarele în centrul universului prin Copernic şi face ca oamenii să fie mai fericiţi prin artă decât antichitatea.
            Clasicismul este abordat prin «Commedia dell     arte», iar subiectul aplicativ va fi clovnul multicultural.
            Literatura comparată are la baza trei tipuri de relaţii :de contact, de interferenţă şi de circulaţie. Anticii sunt cei care dau tonul şi fac muzica în clasicism ceea ce înseamnă renaşterea, creşterea şi perpetuarea acestor valori.
            Clasicismul francez al secolului XVII este clasicismul pur care impune respectarea regulilor care sunt de fier. Aceasta
            Armonie este contrata de sugestie la romantici care devin clasici prin valoare.
            «Comedia dell’arte» este o formă de teatru populară în secolele XV-XVII, caracterizată prin caractere fixe care poartă mască, improvizează texte.
            Sursa principală a «Commediei dell’arte» este o veche comedie italiană improvizaţională mascată. S-au păstrat 1000 de manuscrise ale acestei comedii, dintre care 50 ale lui F.Scalla. Personajele sunt grupate în trei categorii: bătrâni, amanţi şi zanni.
            Erasmus din Rotterdam compune «Elogiul nebuniei» în 8 zile şi o dedică lui Thomas Morus.
            Romantismul este un ansamblu de mişcări culturale şi artistice caracterizat prin sensibilitate individuală şi imaginaţie în care exaltează gustul misterului şi al fantasticului.
            O noua manieră de a simţi, romantismul afirma opoziţia fata de ritualul clasic.
            In literatura se vorbeşte de marea conversaţie al cărei punct de început este Homer; toţi scriitorii sunt în conversaţie cu el, «marele singuratic» pentru că nu are cu cine discuta.



IOAN  BONTAȘ

ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT ÎN LEGENDE


            Moto: Scribitur ad narrandum, non ad probandum
            (Quintilian)

            După cum se cunoaşte Ştefan Cel Mare a fost o perioada de 47 de ani Domn al Moldovei: 1457-1504.
            Ştefan Cel Mare a fost şi este stimat nu numai în Moldova, în România, ci şi în Europa, fiind un mare apărător al creştinătăţii împotriva expansiunii otomane şi al altor seminţii.
            Ştefan Cel Mare, cu oastea sa de moldoveni, în marea lor majoritate ţărani, a luptat cu dăruire, până la sacrificiu, împotriva năvălitorilor străini - tătari, turci, leşi, unguri şi alţii, apărând cu străşnicie hotarele Moldovei, preocupat necontenit de buna stare a ţării.
            Ştefan Cel Mare îşi iubea mult poporul din rândurile căruia îşi forma oastea, satisfăcându-i nevoile şi păsurile.
            Ştefan Cel Mare a fost ctitorul unei mari opere: cetăţi, biserici, mânăstiri, poduri şi alte construcţii, precum şi al multor localităţi, ale căror toponimie datează din timpul Domniei lui.
            De precizat că hrisoavele oficiale, documentele domneşti, cronicile, inscripţiile etc. consemnează luptele victorioase ale lui Ştefan Cel Mare, aşa cum au fost cele de la Podul Înalt – Vaslui (1475) – împotriva turcilor, din Codrii Cosminului – Suceava (1497) – împotriva leşilor, de la Baia – Lipnic pe Nistru – împotriva tătarilor (1469) şi multe altele, Ştefan Cel Mare dovedind realizări deosebite şi pe plan politic, organizatoric, economic, comercial, cultural, în înflorirea artelor etc. şi un mare apărător al creştinătăţii în Europa.
            Un gând referitor la calitatea de "Sfânt" a lui Ştefan cel Mare. În această privinţă sunt anumite rezerve. Credem că nu sunt motive întemeiate, mai ales că această calitate a fost dată, după multă chibzuinţă de către Biserica ortodoxă română. "Motivele" care au dus la această rezervă, invocă în principal, legăturile avute de Ştefan cel Mare cu unele partenere, în afara familiei. Aceste legături au o justificare firească, omenească, deoarece ele au avut loc departe de Curtea Domnească, când Ştefan cel Mare lipsea nedorit mult timp de acasă pentru susţinerea luptelor împotriva năvălitorilor străini. Trebuie avut n vedere că nici documentele oficiale şi nici legendele nu remarcă faptul că aceste legături ar fi fost făcute cu forţa şi că partenerele acceptau de bunăvoie. De menţionat şi faptul că aceste "legături" au fost şi există şi în prezent la "case mari", cu deosebirea că unii care au avut (au) asemenea legături le fac numai pentru plăceri trupeşti, abandonându-şi sau nerecunoscându-şi eventualii urmaşi nelegitimi, în timp ce Domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare şi-a ocrotit urmaşii nelegitimi, ca şi cum ar fi fost fii săi legitimi, creându-le cele mai bune condiţii de viaţă şi învăţătură şi asigurându-le chiar funcţii înalte la Curte, grăitor fiind în acest sens fiul Rareşoaiei, Petru, care a ajuns Domn al Moldovei (1527-1538 şi 1541-1546), considerat fiu (fără ghilimele) a lui Ştefan cel Mare.
            Biserica ortodoxă română a cântărit cu mare discernământ faptele lui Ştefan cel Mare şi aplicând concepţia "iertării păcatelor" a ţinut seamă că faptele măreţe şi bune predomină în viaţa lui Ştefan cel Mare, că Domnitorul a fost, în acelaşi timp şi un vajnic apărător al Creştinătăţii pentru Europa.
            DE SUBLINIAT însa ca opera măreaţă a lui Ştefan Cel Mare s-a integrat şi a rămas vie şi în tradiţia populară, în legende îndeosebi, care sunt inserate în cronici, cum este cea a lui Ion Neculce, în Dicţionarele localităţilor, mai ales judeţene, în albume, în culegeri folclorice şi într-o măsura mare în legendele bătrânilor, transmise, fără încetare, din generaţie în generaţie. În acest context, Ştefan Cel Mare a rămas un mit şi un titan nemuritor al Moldovei, al României, în şi prin legende izvorâte din istorie.
            Evocam doar câteva din legendele legate de Ştefan Cel Mare şi Sfânt, care să semnaleze sau mai bine zis să reamintească personalitatea legendară a Marelui Domnitor. Iată-le:
            a). Urmele unei cetăţi şi a şanţurilor ei de apărare de lângă satul Ungureni din judeţul Tecuci sunt, după povestirile bătrânilor, legate de Ştefan Cel Mare, care i-a bătut aici pe tătari.
            b). Rămăşiţele unor întărituri şi a şanţurilor de apărare de pe Dealul Cetăţuia de lângă localitatea Bozieni din judeţul Neamţ, sunt, tot după evocările bătrânilor, din timpul lui Ştefan Cel Mare, care i-a învins aici pe turci.
            c). Denumirea Valea Groapei de lângă Dealul Hodora din judeţul Iaşi, datează din timpul lui Ştefan Cel Mare, care i-a bătut aici pe turci.
            d). Localitatea Dumbrava Roşie de lângă pădurea de stejari din apropiere de Cotnari din judeţul Iaşi îşi datorează numele luptei sângeroase victorioase purtate aici de Ştefan Cel Mare împotriva năvălitorilor străini, legenda evocata şi de cronicarul Ion Neculce în „O seama de cuvinte”, lucrare în care sunt prezentate 42 legende istorice.
            e). În dicţionarul judeţului Neamţ se susţine ca adevărata Dumbrava Roşie, după legendele bătrânilor, s-ar fi aflat în zona unor păduri de stejari situata intre Târgul Neamţ şi Paşcani, unde Ştefan Cel Mare victorios, i-a înhămat pe leşi la plug, acesta legenda fiind evocata şi de Vasile Alecsandri în poemul sau Dumbrava Roşie.
            f). Dicţionarul judeţului Putna evoca legenda din Vrancea a babei Vrâncioaia cu cei şapte fii ai săi, care au fost răsplătiţi de Ştefan Cel Mare, pentru vitejiile lor, cu cate un munte împădurit, ei întemeindu-şi cate o aşezare la poalele lor, a căror toponimie datează de atunci; Tulnici, Paulesti, Spâneşti, Borzeşti, Maruja şi Neruja.
            Se poate spune ca victoria de răsunet a lui Ştefan Cel Mare din Codrii Cosminului împotriva leşilor, unde predominau stejarii, a dus la unele “dispute” privind locul evenimentului istoric “Dumbrava Roşie”. Ceea ce este insa de reţinut este faptul ca evenimentul nu este contestat şi ca el a rămas în documentele şi legendele legate de Ştefan Cel Mare.
            g). Dealul Căţoiului, numit şi Cerdacul lui Ştefan Vodă (probabil ca se asemăna cu un pridvor deschis al unei locuinţe), este legat de numele lui Ştefan Cel Mare prin aceea ca de aici Domnitorul a tras cu arcul spre a stabili locul ctitoriei bisericii episcopale din Huşi, legendă evocată de Gh. Ghibănescu în lucrarea “Originea Huşilor”. Legendele în care trăiesc faptele măreţe ale lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt sunt multe şi ar merita toate să fie evocate. Ne oprim înca la cele de mai sus, care credem ca sunt semnificative pentru aceasta intervenţie, spre a face loc şi legendei legata de Ştefan Cel Mare privind toponimia şi înfiinţarea localităţii natale a subsemnatului: satul HOCIUNGI, comuna PORCESTI, judeţul Neamţ, fost judeţul Roman.
            h). Legenda evoca faptul ca satul HOCIUNGI a fost înfiinţat la mijlocul secolului al XV-lea, în urma bătăliei victorioase a lui Ştefan Cel Mare de la ORBIC-Neamt (14 aprilie 1457), purtata împotriva uzurpatorului Petru Aron, lupta descrisa şi în lucrarea „Moldova lui Ştefan Cel Mare” de N. Grigoraş, apăruta la Editura Junimea, Iaşi, 1982. se povesteşte ca ostaşii care pierduseră o mana sau pe amândouă în lupta de la Orbic s-au adresat lui Ştefan Cel Mare sa-i ajute, dându-le pamant pentru case şi pentru munca. Domnitorul Ştefan Cel Mare, întâmpinându-i, le-a zis: HO CIUNGILOR!, adică opriţi-va ciungilor. După ce le-a ascultat pasul, Marele Domnitor a hotărât să le dea pământ pentru înfiinţarea unei localităţi şi pentru munca. Ostaşii, emoţionaţi şi respectuoşi faţă de Ştefan Cel Mare au decis să dea denumirea de HOCIUNGI localităţii ce o vor înfiinţa, folosind exprimarea de întâmpinare a lor de către Domnitor, denumire care este păstrata, cu sfiinţenie, şi astăzi. Despre denumirea de PORCESTI, devenita ulterior comuna, în care este integrat şi satul Hociungi, aceeaşi legenda spune ca în timpul luptei de la Orbic s-a produs o ploaie torenţială care a înecat turma de porci destinata alimentaţiei ostaşilor în timpul luptei. Şi alţi ostaşi, după exemplul „ciungilor”, au solicitat şi ei pământ. Domnitorul Ştefan Cel Mare, iubitor de popor, le-a dat şi acestora pământ, alături de cel al „ciungilor”, care au stabilit ca localitatea lor să se denumească PORCESTI, ca fiind legata de înecul menţionat. Cu câteva decenii în urma, unii localnici ai comunei Porceşti, au cerut şi au obţinut, după părerea mea şi a multora inadecvat, schimbarea denumirii comunei în Moldoveni.
            În presa şi nu numai s-au purtat discuţii care pledau pentru revenirea la denumirea de PORCESTI a comunei, deoarece are o conotaţie istorica, fiind legată nemijlocit de numele Domnitorului Ştefan Cel Mare şi Sfânt şi nu reprezintă o ruşine pentru cetăţenii ei, nici pentru Moldova, nici pentru România şi nici pentru străinătate!
            Certificatul de naştere şi cartea de identitate ale subsemnatului, ca şi a multor cetăţeni născuţi pe timpul când comuna purta denumirea de PORCESTI, menţin aceasta denumire cu conotaţie istorică, acesta însemnând că Ştefan Cel Mare şi Sfânt trăieşte nemuritor, şi în şi prin legenda localităţilor HOCIUNGI şi PORCESTI.
            Stimulat de discuţiile din timpul Simpozionului „TEME ANTROPOLOGICE IN CHEIE INDO-EUROPEANA”, TINUT SUB EGIDA Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, Societăţii Etnologice din România şi Asociaţia Culturala Româno-Indiană, în cadrul Bibliotecii Pedagogice Naţionale, am socotit necesar să spun câteva cuvinte despre Moldova lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt, de astăzi.
            Moldova ctitorită şi condusă cu măreţie de Ştefan Cel Mare şi lăsata urmaşilor, datorită vitregiei vremurilor Secolului al XX-lea suferit schimbări neplăcute, pierzându-si o parte din teritoriul dintre Prut şi Nistru îndeosebi, cu cetăţile şi localităţile construite sau dezvoltate de Marele Domnitor. Ceea ce întristează pe moldoveni, ca şi pe toţi cetăţenii României. Avem convingerea ca istoria şi vremurile viitoare vor analiza cum se cuvine situaţia, restabilind adevărul şi dreptatea. Afirm însa, fără nici un fel de rezerve, ca măreţia Domnitorului Ştefan Cel Mare şi Sfânt va rămâne veşnic în sufletele moldovenilor şi ale tuturor românilor, în legendele lor.
            Ar fi firesc ca la începutul lunii iulie 2004, când se sărbătoresc 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, istoricii şi specialiştii din cele mai variate domenii să discute despre aspecte variate ale vieţii şi operei lui Ştefan cel Mare şi al Moldovei de azi, faţă de cea lăsată moştenire urmaşilor de către Marele Domnitor.

            Surse informaţionale:
·                     A.M., Carte-Calendar, Editura Flacăra, Bucureşti, 2003.
·                     N. Grigoraş, Moldova lui Ştefan cel mare, Editura Junimea, Iaşi, 1982.
·                     I. Bontaş, Omagiu, Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2003.
·                     I. Dimoftache, Familia Dimoftache, Album genealogic, Bucuresti, 1980.
·                     Xxx, Portret în legende, Editat de Manstirea Putna, 2002?.
·                     Povestiri de la bătrânii localităţilor




JEAN-YVES  CONRAD

VLADIMIR GHIKA


            Un colţ emoţionant pentru istoria Moldovei:
            mormântul familiei prinţului Ghika, la Le Mée-sur-Seine
            Un omagiu pentru PS Vladimir Ghika, decedat pe 16 mai 1954 la Jilava

            Comuna veche Le Mée-sur-Seine se află în valea Senei, la 50 kilometri în sudul Parisului. Oraşul s-a dezvoltat enorm de mult în ultimii 20 ani, fiind o suburbie atractivă pentru locuitorii din prefectura departamentului Seine-et-Marne (Melun).
            Când a murit ultimul rege din perioada capetiană („Carol 4 cel Frumos”), s-a înfiinţat aici o domnie, primul domn fiind Guillaume du Mas, iar ultimul Pierre-Nicolas-Florimont Fraguier, în timpul revoluţiei franceză care a desfiinţat cele 3 clase: nobilime, cler şi a treia stare.
            În 1856, când armata austriacă a invadat Moldova, familia Ghika (prinţul, a treia soţie şi ambii copii ai cuplului, Grigore şi Ferdinand), cu prinţul Grigore V Ghika X, ultimul gospodar al Moldovei, în frunte, s-a retras în Franţa unde a şi cumparat castelul Fraguier din Le Mée. După puţin timp, pe 24 august 1857, la ora 21.00, fostul prinţ al Moldovei (1849-1853, apoi 1854-1856), s-a sinucis cu o arma în castelul sau, la vârsta de 50 ani.
            De atunci, descendenţi prinţului Ghika sunt înmormântaţi alături de el în cimitirul vechi al comunei.
      Iată cine doarme somnul de veci acolo, în mormântul princiar, care se afla direct la zidul cimitirului :
·                  prinţul Grigore Ghika (1807-1857) însuşi;
·                  prinţesa Maria-Prudenţa Eufrosina Ghika, nascută franceză cu numele Rollin (1817-28 dec. 1889), care a fost învăţătoarea copiilor prinţului (6), născuţi din ambele primele casătorii ale dânsului, şi care a devenit amanta sa la sfârşitul Domniei sale. Deşi a avut cu el doi copii înainte de casătorie (Grigore, în 1851, iar Ferdinand, în 1853), prinţesa s-a casătorit cu prinţul în mod civil la primaria Parisului (familia stătea mai ales la Hotel Meurice) numai în prima duminica din octombrie 1856, iar religios la capela ortodoxă română din 22, Str. Racine cu arhiepiscopul Iosafat Snagoveanu;
·                  prinţul Ferdinand Ghika, fiul lor cel tânăr, care s-a născut la Iaşi în 1853 şi a murit la La Tronche, lânga oraşul Grenoble, în 1933;
·                  prinţesa Maria-Ferdinand Ghika, a doua soţie prinţului Ferdinand (2 februarie 1861-1 februarie 1907), care s-a nascut Marie Percher Goliond;
·                  prinţul Alexandru Ghika (Bucureşti, 1914 – Cannes, 2001), nepotul prinţului Ferdinand Ghika;
·                  prinţul Dimitrie-Ion Ghika, nepotul prinţului Grigore Ghika şi fiul generalului-prinţ Ion Ghika, diplomat şi fostul ministru al Afacerilor Străine al României (21 ianuarie 1875-13 octombrie 1967);
·                  prinţesa Elisabeta Dimitrie Ghika, nascută tot Ghika (3 august 1886-14 iunie 1975);
·                  prinţul Emanoil Bogdan (28 aprilie 1922-22 august 1981).
      Pe zidul mormântului se află emblema familiei Ghica, şi pe ambele parţi două litere greceşti: un „Ω” şi un „I”,referindu-se la originea albaneză al familiei Ghika.
      Vizavi se afla o stânca ascuţită de gresie provenind din pădurea Fontainebleau, sub o tisa maiestuoasă şi alăturată cu borne de gresie şi ele, legate cu lanţuri metalice. Acest mormânt plin de farmec şi foarte emoţionant a fost stabilit aici pentru Nicolae Ion Ghica, nascut la Iaşi pe 6/18 decembrie 1849, care a murit în duel în pădurea Fontainebleau (locul „Cruce frumoasă”) pe data de 26 noiembrie 1873. Prinţul Nicolae Ion a fost grav rănit în spate şi s-a sprijinit de această stânca ascuţită înainte de a fi transportat la Hotel din Franţa şi Anglia unde a murit a doua zi, după 20 ore de suferinţe. Adversarul său, prinţul valah Constantin Şuţu, a fost condamnat la curtea de juraţi din Melun pentru „crimă involuntară cu premeditare”.
            Aici doarme şi somnul de veci :
·                  prinţul Ion Alexandru Ghika (1846-1902), ambasadorul României la Sankt-Petersburg şi la Viena;
·                  prinţul Alexandru Ion Ghika, fiul ambasadorului, nascut la Miroslava în 1875, şi decedat la Paris în 1922;
·                  prinţesa Maria Hazel Ghika, soţia lui Alexandru Ion Ghika, care s-a nascut la Chicago pe 25 iunie 1882 ca fiica unui industriaş amercian, Singer şi care a murit la Cannes pe 8 mai 1951. Cuplul a avut o fiica, Alexandra, nascuta pe 31 august 1902 şi care s-a casatorit prima data la biserica Jean-de-Beauvais pe 29 august 1922 cu comandantul Paul-Louis Weiller, primul Preşedinte CIDNA, companie care a succedat Companiei Franco-Româna de Navigaţie Aeriana, care a fost subiectul carţii lui Paul Morand „La Flèche d’Orient” şi care a devenit apoi Air France, în 1933.
            Alături, pe partea celaltă tisei, se afla un alt mormânt unde doarme somnul de veci:
·                  Grigore Alexandru Ghika (Paris, 6 august 1867-Paris, 14 august 1875) şi sora sa Ana A. Ghika (17 august 1870 – 8 mai 1883), copii unui Alexandru Ghika din partea valahică a familiei;
·                  contesa Isabelle de Briey (1951-1999), rudă cu familia Ghika.

      Îmi permit să reamintesc aici un alt nepot al prinţului Grigore Ghika, PS Vladimir Ghika (Constantinopol, 1873-Jilava, 1954), care a murit exact acum 50 de ani , pe 16 mai 1954, în închisoarea de la Jilava, unde a fost internat din 1952. Dânsul a fost un „sfânt”, care s-a nascut ortodox şi care s-a convertit la catolicism, devenând preot în 1923 în biserica ortodoxă română Jean de Beauvais din Paris, iar arhiepiscop din 1948. Cărturar eminent, Vladimir Ghika a fost un specialist strǎlucit pentru legaturiile între ţarile româneşti şi Vatican. Memorie sale în Polonia au rămas puternice, dânsul ajutând mai mulţi polonezi care s-au dus în exil în ţara sa: România. Odihnească-se în pace!



ELISABETA  ISANOS

ANII DE ÎNVĂŢĂTURĂ AI MAGDEI  ISANOS


            Din viaţa ei de 28 de ani, Magda a petrecut unsprezece pe băncile şcolii, primară şi secundară, fără a mai lua în calcul cei patru ani de facultate, prin adăugarea cărora ar rezulta că mai bine de jumătate din vremea vieţuită pe pământ i-a fost prinsă cu desăvârşirea prin educaţie şi studiu. Pare de-a dreptul injust, când te gândeşti ce scurtă i-a fost viaţa şi ce lungă pregătirea, nu pentru o existenţă întinsă leneş în timp, ci pentru esenţa concentrată la maximum a câtorva ani. Cum arăta învăţământul românesc în 1923, când Magda a păşit pentru prima oară pragul şcolii primare din incinta spitalului Costiujeni? Cel mai bine o spune Ion Petrovici, în Expunere de motive, la Proectul de lege a învăţământului secundar, 1926. Era curând după Marea Unire din 1918, şi principalul obiectiv al şcolii era "unificarea sufletească" a naţiunii, care trebuia realizată în primul rând prin cultură. "În vremurile dinaintea marelui cataclism dintre 1914-1918 - vremuri care subt anumite raporturi apar aproape idilice - viaţa sufletească şi morală erau stăpânite de un complex de norme tradiţionale, care funcţionau aproape automatic, cârmuind cu destulă precizie activitatea organică a societăţii." Cu totul altfel, spune Petrovici, stăteau lucrurile acum, "când sguduirile războiului au nimicit vechiul echilibru sufletesc, au măcinat puterea regulelor tradiţionale şi au sdruncinat chiar ideea de autoritate..." Această constatare se dovedea cu atât mai valabilă în cazul Basarabiei (ca şi a celorlalte provincii redobândite), unde la celelalte dificultăţi se adăuga şi aceea a limbii. Se puneau, aşadar, două mari probleme: a personalului didactic şi a manualelor, şi ambele cereau o rezolvare rapidă, din mers. Fără a intra în detalii, se poate spune că au fost trei căi "de atacare" a problemelor: pe de-o parte au fost organizate cursuri de limba română pentru învăţători şi profesori; însuşi tatăl Magdei a înfiinţat un asemenea curs în incinta spitalului Costiujeni, special pentru angajaţi, printre care e posibil să fi fost şi personalul şcolii. În 1926, "Astra" basarabeană, înfiinţată de O. Ghibu, încă mai avea în proiect un curs de dicţiune românească pentru corpul didactic basarabean, ţinut de Ion Livescu, directorul Teatrului Naţional din Chişinău, ceea ce înseamnă că problema limbii nu era pe deplin rezolvată.* Toţi cei capabili să contribuie cu ceva la unificarea sufletească a naţiunii, de la tânărul, fie licean sau "normalist" ori soldat aflat în stagiul militar, până la profesorul universitar încărcat de doctorate, au fost mobilizaţi la lupta pentru Unirea culturală. Calendarul "pe stil nou", de pildă, a fost una din cetăţile care trebuiau cucerite, începând din 1924, când s-a făcut schimbarea, fiind explicat de toţi ştiutorii de carte celor care credeau că e vorba de o prefacere religioasă, care le afecta credinţa pravoslavnică. În acelaşi timp, o nouă programă analitică pentru învăţământul primar apărea în 1925, rezultat al eforturilor de reformă începute cu doi ani în urmă. Conform cu noua programă, au fost scrise sau adaptate manualele şcolare, şi demn de subliniat mi se pare faptul că o seamă de profesori de nivel superior, unii dintre ei şi scriitori, s-au apucat să scrie Cărţi de Cetire; i-aş menţiona pe Brătescu-Voineşti, pe atunci vice-preşedinte al Academiei Române, care, în colaborare cu G.A. Dima, profesor de ştiinţe la Universitatea din Cluj, a scris o Carte de Cetire pentru clasa a doua primară, şi pe D.D. Pătrăşcanu, profesor de istorie la "Matei Basarab"; acesta, împreună cu un colectiv de dascăli, a întocmit "Exerciţii de compunere şi gramatică" pentru clasele a treia şi a patra primară. Numele ilustre se înmulţesc dacă privim manualele de liceu: Eugen Lovinescu e autorul unei cărţi de limba franceză (cl. I sec.), Ovid Densuşeanu şi I.A. Candrea sunt autorii unui Curs de limba română pentru clasele I-III sec., Simion Mehedinţi dădea la iveală "Explicarea Evangheliilor potrivit cu programa oficială" şi "Parabole şi învăţături din Evanghelie" pentru clasa a II-a secundară, Petre V. Haneş, doctor în litere, profesor la Seminarul Pedagogic Universitar şi la liceul "Mihai Viteazul", a scris cărţi de limba română pentru clasele     I-VIII, iar Mihail Dragomirescu, profesor universitar la Bucureşti, doctor în filologie, a colaborat cu doi specialişti în didactică la manualele de limba română pentru clasele I-VIII secundare. Nici unul din aceştia, sau dintre alţii asemenea lor, nu a considerat că ocupaţia de autor de manuale era sub nivelul său de pregătire şi de prestigiu. De altfel, se înţelege de la sine că, dacă n-ar fi făcut aceste cărţi, întreaga lor operă literară sau ştiinţifică ar fi devenit inutilă, deoarece ar fi fost lipsită în viitor de cititori adecvaţi.
            În privinţa sistemului de organizare a învăţământului, după o scurtă perioadă de relaxare, motivată de "nevroza de după război", învăţământul primar, extins în unele zone la şase ani, a revenit la durata normală de patru, iar în 1925, după ce s-a încheiat reforma şcolii primare, s-au înfiinţat examene de sfârşit de an şi de admitere în licee, cu scopul de a cerne elevii care se îndreptau spre învăţământul superior. Reforma liceului (1929) a dus la o nouă formulă: s-a renunţat la sistemul "trifurcat" de la a patra secundară în sus (reală, modernă şi clasică), pentru un liceu unic, sub deviza "cultura generală pentru toţi fiii ţării". Ion Petrovici definea şcoala secundară ca fiind "rezervată acelora care îşi vor face cariera în şcoli mai înalte, alcătuind elita intelectuală a ţării", urmând să dobândească aşadar o "cultură generală cât mai variată, mai trainică şi mai armonică", sub egida filozofiei, fără grija vreunei specializări, pe care aveau s-o preia universităţile. Lăsând la o parte criticile aduse acestui sistem, opus celui al lui Spiru Haret, şi care, ocupându-se de elite, neglija marea masă a celor care nu aveau de gând să îmbrăţişeze vreo carieră intelectuală, reforma din 1929 a reuşit să impună un liceu unitar, oglindă a unităţii naţionale, şcoală formată din şapte clase, în loc de opt, cu examene de admitere în clasa I şi a IV-a. Cred că nu a fost lipsit de importanţă pentru formarea intelectuală a Magdei faptul că, în structura materiilor studiate, un loc important ocupau cele de profil umanist: în afară de limba română, istorie şi limbi moderne, începând cu clasa a III-a se studia (2ore/săpt.) limba latină, numărul de ore sporind la trei în clasele următoare; greaca veche se învăţa începând cu clasa a V-a (1oră/săpt.), iar în clasele a VI-a şi a VII-a creştea la 3 ore săptămânal. Tot începând cu clasa a V-a era introdus studiul filozofiei, alternând cu ore de sociologie şi psihologie. Studiul limbii latine era sprijinit şi completat cu noţiuni de mitologie, de civilizaţie şi cultură romană şi de versificaţie antică. Elevilor li se recomandau "Mitologia greco-romană în lectură ilustrată" de G. Popa-Lisseanu, "Manualul de Antichităţi Publice Romane" de Virgil Lupescu, "Cultura romană în lectură ilustrată" de G. Popa Lisseanu şi "Noţiuni elementare de versificaţie latină" de acelaşi autor. A menţiona aici toate posibilele influenţe inspiratoare primite prin intermediul unor astfel de lecturi de poeta precoce, care scria de pe la 13 ani, ar însemna să intrăm pe un tărâm delicat, care necesită o mai atentă şi mai îndelungată analiză. Totuşi, consider că există două influenţe importante, certe, care trebuie menţionate, şi anume: noua concepţie despre predarea literaturii, aparţinând profesorului Mihail Dragomirescu, şi lecţia de educaţie morală oferită de lectura unei cărţi a pedagogului şi filozofului elveţian Fr.W.Foerster.
            În prefaţa manualelor sale de limba română, Mihail Dragomirescu arăta în ce le stătea noutatea: "În Manualul de Limba Română n'a mai rămas decât preocuparea pură de formă gramaticală şi de formă literară. Dar dacă interesul pentru forma gramaticală formează scopul de predilecţie al claselor inferioare, interesul pentru forma literară constituie scopul principal al claselor superioare. Le-a fost dar cu atât mai uşor autorilor să introneze în manualele lor, concepţia estetică în studiul literaturii, făcând o demarcaţie precisă între literatura de compoziţie, în care se poate exercita orice elev şi literatura de studiu, care este constituită cu deosebire din capod'operele literare ale spiritului omenesc şi naţional. În adevăr, multă vreme a dăinuit eroarea, care punea pe acelaş plan capod'opere, opere de talent şi opere de compoziţie sau virtuozitate. Şi această eroare poate să mai dăinuiască multă vreme, cu atât mai mult cu cât în mintea tuturor talentul este ce este, iar genialitatea creatoare, nicăiri."

** 

În cuprinsul manualului, se menţiona această distincţie importantă, între compoziţiile "cu valoare momentană", care pot fi făcute de oricine, cu oarecare exerciţiu, şi capodoperele "cu valoare estetică nepieritoare". Pornind de la un fragment din "Cezara" de Mihai Eminescu, intitulat aici "Vedenie de primăvară", ni se spune că această operă "a fost creată de puteri ascunse în adâncul sufletului scriitorului", fără voia lui, căci "i-a venit din adâncurile necunoscute ale sufletului" şi "l-a silit" s-o scrie. "Capodopere nu pot fi făcute decât de oameni cu dar de la Dumnezeu". Această concepţie (estetică) despre opera literară şi despre harul divin cu care este înzestrat scriitorul a înlocuit vechiul punct de vedere, didactic, şcolăresc: în poezie, li se spunea elevilor, importante sunt cuvintele, armonia inexplicabilă pe care o creează, astfel încât nici măcar unul singur nu poate fi înlocuit fără a se strica întregul echilibru. Distanţa de la exerciţiile de compunere care le cereau să transforme o poezie în proză, explicându-le că ideea primează, în timp ce cuvintele se pot schimba, este uriaşă. În mod sigur, lumina harului căzând din necunoscut pe figura inspirată, sau venind din adâncul acelui suflet pe care nici nu ni-l ştim, a avut puterea să o impresioneze pe eleva-poetă, care avea să spună, nu peste mult. "Cânt ca privighetorile oarbe/Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe..."

***

            Conexate cu orele de religie, cele de educaţie morală erau conduse de dirigintele clasei şi se desfăşurau ca nişte discuţii "la gura sobei", pornind de la o lectură sau de la o întâmplare petrecută în clasă ori în afara ei. Elevilor li se recomanda să urmeze cele 12 sfaturi ale lui Benjamin Franklin, să facă exerciţii pentru a-şi întări voinţa, şi să aibă un carneţel în care să-şi consemneze victoriile şi înfrângerile. Lecturile indicate erau: Edmondo de Amicis, "Cuore", "Micul Lord" de Frances Hodgson Burnett, Samuel Smiles, "Caracter, Voinţă, Statornicie", Bucura Dumbravă, "Cartea Munţilor", "Biblioteca lui I.M.Râureanu, Nouă istorioare pentru copii" şi "Cartea Vieţii" de Fr.W.Foerster. Ideea morală generală era ideea datoriei (către sine şi către cei din jur), pentru a cărei împlinire se cultivau însuşirile morale: respectul de sine, demnitatea, curajul, sinceritatea, răspunderea, discreţia, şi deprinderile de fapte bune. După Benjamin Franklin, ale cărui cărţi au fost traduse la noi încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, şi Samuel Smiles, cu "Self-help sau caracter, purtare şi statornicie", şi Jules Payot, cu "Educaţia Voinţei", au contribuit la educarea multor generaţii. Smiles propunea ca ideal uman "gentilomul", adică nobleţea de caracter, realizată prin muncă dezinteresată în slujba artei, tehnicii sau ştiinţei: "Ajută-te singur şi Cerul te va ajuta". Drept pilde, oferă vieţile celor care au reuşit să se ridice prin strădanie proprie din anonimat la celebritate, o adevărată galaxie de nume: savanţi, ingineri, meşteşugari, scriitori şi artişti. "Chiar dificultăţile, spune el, în multe cazuri, le-au fost cele mai bune ajutoare, căci i-au forţat să arate tot ce erau capabili să facă şi să îndure, şi le-au ascuţit puterile care, altfel, ar fi putut să rămână adormite."**** Adept al lui Auguste Comte, Jules Payot afirmă: "omul nu preţuieşte ceva decât prin energia lui, şi luptă, prin educarea voinţei, împotriva "lenei universale", care, pentru suflet, este ceea ce-i greutatea pentru materie.

*****

Nu trebuie uitat nici Thomas Carlyle ("Eroii. Cultul eroicul şi eoicul în istorie") care-l trece printre eroii omenirii (profeţi, revoluţionari, preoţi) şi pe poet, deoarece "Marele caracter fundamental este cel de om mare", "inima mare, ochiul limpede care vede adânc: aci stă totul..."; iar "Cântecul/.../este Eroicul Vorbirii!"

******

            L-am lăsat la urmă pe cel mai pe nedrept uitat, după părerea mea, dintre aceşti educatori ai generaţiilor trecute, dar nu atât de îndepărtate încât să nu fi beneficiat şi noi, prin bunici şi părinţi de influenţa lor. Este vorba de Fr.W.Foerster. Despre persoana şi viaţa lui cunosc prea puţin, pentru că nu şi le-a expus public. Din scrieri se deduce că a fost profesor la Viena, Munchen şi Paris, şi că s-a ocupat, în calitate de pedagog, de tineretul "cu probleme" din cartierele muncitoreşti. Într-un loc, mărturiseşte că, la început, a fost liber-cugetător, însă experienţa de viaţă şi lecturile din Platon şi Schopenhauer l-au readus la religia creştină, singura soluţie, după opinia sa, la toate problemele omeneşti. Într-un fel, se poate spune că anticipa fraza celebră a lui Malraux, ca şi atitudinea genial-conciliantă a Papei Ioan-Paul al II-lea: întrevedea posibilitatea, necesitatea chiar, a unei biserici creştine universale, în care să se îmbine armonios calităţile protestante, catolice şi ortodoxe. Din câte ştiu, nu toate lucrările lui Fr.W.Foerster au fost traduse în româneşte; aş menţiona, dintre ele, "Autorité et Liberté. Considérations sur les Problèmes de la Culture moderne et de l'Eglise" (1920). Ideea generală este aceea că nu există libertate reală fără Dumnezeu; căci "a face din raţiunea individuală instanţa supremă pentru a-ţi judeca viaţa şi comportamentul nu este o cale potrivită pentru a-ţi pune viaţa sub egida raţiunii." (op. cit.) Este, de altfel, ideea suverană a filozofiei sale: nimic fără Dumnezeu.
            Note :
            *O. Ghibu, "Trei ani pe frontul basarabean", Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996
            **Curs de limba română pentru învăţământul secundar. manual de limba română pentru clasa IV a şcoalelor secundare de băeţi şi fete de Mihail Dragomirescu... şi Gh. Adamescu... Editura Librăriei SOCEC & Co., Societate Anonimă, 1929
            ***Magda Isanos, "Cânt", în "Cântarea Munţilor", 1945
            ****"'Self-help' ou caractère; conduite et persévérance" par Samuel Smiles auteur de 'La vie des ingénieurs' traduit de anglais par Alfred Talandier. Paris, Henri Plon imprimeur-éditeur/Londres, John Murray libraire-éditeur, 1865
            *****Jules Payot, "Educaţia Voinţei", traducere de N. Pandelea, Bucureşti, 1907, Institutul Grafic Minerva
            ******Thomas Carlyle, "Eroii. Cultul eroilor şi eroicul în istorie". Traducere din limba engleză de C. Antoniade, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice "Răsăritul", 1929.

                              
TRIVIUM I2 - 13
Muzeul Pedagogic. B.P.N. “I.C. Petrescu”


Abecedarul lui Al.I.Odobescu. Manuscris şi adnotări ale coautorului acestui abecedar, Vasile Grigore Borgovan

Un caiet cuprinzând manuscrisul unui abecedar cu lecţii alcătuite de Al.I. Odobescu (atât de literatură cât şi de gramatică) impresionează şi te îndeamnă să-l faci cunoscut, măcar în parte, celor care încă mai resimt emoţii (desigur, pozitive, de evlavie şi respect pentru înaintaşii noştri).
Câteva note ale lui Vasile Grigore Borgovan, prieten al lui Al. I. Odobescu te atenţionează:
Notă:
“Aci, vezi, cititorule, scrisul original al marelui prozaist român Al.I. Odobescu, care prin anii 1892-1895 a colaborat la Abecedarul cl. a II-a şi gramatică pentru clasa a III-a , cu subsemnatul aci,
Prof V. Gr. Borgovan”.
Şi o altă notă:
“Scrisul original al lui Al I. Odobescu, adevereşte,
V. Gr. Borgovan”.
Exemplificăm, în continuare, cu câteva lecţii din acest abecedar.
Ani Sandu, bibliotecar


Valter Mărăcineanu

Întocmai ca vulturul care s-aruncă din înălţimea cerurilor pe piscurile pleşuve ale munţilor se repeziseră vitejii ostaşi ai României spre reduta Griviţei, atâta voinicie şi atâta dispreţ de moarte. Ruşii şi Francezii şi alţii (...) care erau pe acolo.
            Gloanţele turcilor scăpăiau şi sfârâiau mai numeroase decât picăturile ploilor torenţiale din luna lui Iulii. Tunurile bubuiau cu sutele; ghiulelele lor se rotocoliau prin aer, roşii ca focul, unele pocneau pe sus, altele se spărgeau pe pământ. Moarte de sus, moarte de jos, moarte de pretutindeni! Părea că se cutremură pământul. Reduta Griviţei vărsa, ca un vulcan furios, focul şi moartea, prăpădul şi ruina în toate părţile.
Şi totuşi, într-acest zgomot asurzitor şi înfiorător se auzea din când în când, pornind din piepturi româneşti îndemnul inimos şi îmbietor: „’Nainte, copii!”
            Colonelul Ipătescu îl striga acum nemuritorilor dorobanţi. Îl strigase ostaşilor săi neuitatul şi bravul maior Şonţu, înainte ca glonţul turcesc să-l izbească în piept şi să-l trântească pentru totdeauna la pământ, dându-i moartea vitejească şi gloria.
            Dorobanţii, zburau la redută, nepăsători şi neclintiţi în faţa primejdiei îngrozitoare.
            Sublocotenenţii, locotenenţii, căpitanii, maiorii se luau la întrecere de fapte mari cu ostaşii lor.
            - La redută, copii! răcneau  locotenenţii.
            - La redută, băieţi! strigau căpitanii.
            Şi dorobanţii zburau şi aveau un foc în inimă pe care voiau să-l stingă cu sângele turcilor.
            Dar cine-i căpitanul care cu stea în frunte părea că se arată? Aleşi între aleşi. E Valter Mărăcineanu. Ochii lui aruncau flăcări, pieptu-i sălta cu putere, mâna lui jucă sabia, cum joacă limbele de flăcări prin focurile îngrozitoare.
            Dorobanţii-l urmau însutindu-şi puterile. Ajunseră cu toţii la şanţul redutei.
            Dintr-un salt Valter Mărăcineanu, mândria de astăzi şi de veac a căpitanilor României, numai dintr-un salt e pe malul de lângă şanţ.
            - După mine, băieţi! strigă dânsul şi sare în şanţ în mijlocul turcilor, care pitulaţi acolo împuşcau într-una pe vitejii noştri dorobanţi.
            Valter Mărăcineanu, într-o mână cu sabia, într-alta cu revolverul, începe lupta (...) se aruncă asupră-i. Viteazul cade străpuns de gloanţe, tăiat de sabie, stârcit de picioarele turcilor.
            Lupta se încinge între dorobanţi şi turci. Fu teribilă. Se omorau cu gloanţele, se împungeau cu baionetele, se tăiau cu săbiile, se muşcau cu dinţii. Dorobanţii răzbunară moartea lui Valter Mărăcineanu, trimiţând pe cealaltă lume sute de turci.
            Până când nu se dede semnalul de retragere, dorobanţii luptară mereu fără să se dea vre-un picior măcar îndărăt. Erau măreţi şi înspăimântători.

Se reped cu cinci, cu zece, tot mai mulţi, mai plini de
ură
Unii urcă, sunt ca tigrii ce s-azvârlă pe prada lor;
Luptă, strigă, urlă, săbii zăngănesc îngrozitor.
Puşti troznesc, scrăşnesc răniţii, crunte chinuri îi
tortură
Morţi, morţi, se aude rămânând ca o  famfară
Piept la piept se strâng, cu dinţii se apucă şi se rup,
Fără milă printre rânduri plugul morţii ară, ară,
Arma cade peste armă, trupul cade peste trup.



VIII. Legenda lui Nicolae Milescu

1.Cartea strămoşilor             
            Multă vreme strămoşii noştri n-au avut carte în limba lor. Năvălirile hoţeşti ale vecinilor nu le dădeau răgaz să-şi aibă şi ei şcolile lor şi să aibă oamenii lor învăţaţi.
            În partea de limbă românească, ei erau ca şi orbi. Cu adâncă durere cunoşteau şi ei că:
            Cel ce carte-a învăţat
            Patru ochi şi-a câştigat
            Fără carte dacă eşti
            Ca un orb de socoteşti, dar
n-aveau ce-şi face capului: ei trebuiau să dea mai mult cu sabia în mână să-şi apere moşia, nu ca noi, care de război suntem feriţi şi ne învăţăm în pace dulcea noastră limbă românească.

VIII. Legenda lui Nicolae Milescu

2.Ce doreau strămoşii
            Cât de fericiţi s-ar fi ţinut strămoşii să poată şi ei cânta ca noi:
            Mult e dulce şi frumoasă
            Limba ce vorbim
            Altă limbă-armonioasă
            Ca ea nu găsim.
            Saltă inima-n plăcere
            Când o ascultăm
            Şi pe buze-aduce miere
            Când o cuvântăm.
                                   G. Sion
            Ei însă nu puteau să aibă această fericire, ci îşi plângeau amarul, când vedeau că cei care aveau ceva carte, vorbeau şi scriau în alte limbi. Atunci ziceau:
            Limba română-şi iubeşte
            Cu sufletul său,
            Vorbiţi, scrieţi româneşte
            Pentru Dumnezeu;
            Căci vorbind în limbi străine
            Nu pot să v-ascult
            A fugi în lume-mi vine
            Căci mi-e ciudă mult.
                                     G. Sion

XL. Legenda lui Nicolae Milescu

3. Nicolae Milescu onorat
Între românii care aveau carte şi încă multă carte, a fost şi un vestit boier din Vaslui, anume Nicolae Milescu. El de mic copil a avut mare tragere de inimă pentru carte, mai ales pentru învăţătura limbilor străine. Cu vremea ajunsese să fie cel mai învăţat om din timpul său.
            Vrednicia, ştiinţa şi buna-purtare fac pe om să fie altora folositor şi cei mari şi puternici să şi-l împrietenească. Fiindcă:
            Copaciul când înfrunzeşte
            Pe  mai mulţi sub el umbreşte.
            De aceea şi Ştefăniţă-vodă l-a chemat pe Milescu la curtea lui domnească şi i-a dat cea mai înaltă slujbă, l-a pus spătar făcându-şi-l omul său de încredere.
            Ca pe un frate-l avea
            Domnul şi mult îl iubea
            Şi-n tot chipu-l răsfăţa
            De mai mare drag ţi-avea.

VL(?). Legenda lui Nicolae Milescu

4.Greşeala Milescului
            Milescu a făcut o greşeală.
            Era pe atunci în ţara polonilor un domn pribeag din Ţara Românească, anume Constantin-vodă Basarab. Milescu i-a scris acestuia ca să vină cu polonii în Moldova, că el îi va ajuta să dea jos pe Ştefăniţă şi să se facă domn Constantin-vodă.
            Constantin Basarab era însă om cinstit.
            El în loc să asculte de Milescu trimite scrisoarea Milescului de-a dreptul la Ştefăniţă-vodă.
            Primind Ştefăniţă-vodă scisoarea, zise Milescului:
            „Eu ţi-am dat avere, cinste şi mărire
            Şi mai mult ca toate, chiar a mea iubire
            Dar când al meu suflet ţi se va deschidea
Cugetă în sine-ţi răsturnarea mea
            Tu ai  scris o carte leşilor să vie
            Să cuprindă ţara şi a mea domnie”
                                         D. Bolintineanu

Legenda lui Nicolae Milescu

5. Pedeapsa
            Milescu nu ştia că Domnul îi are la mână chiar scrisoarea lui. El credea că va putea scăpa tăgăduind.
            Deci zise Domnului:
            - Doamne, n-am scris carte leşilor să vie. De va fi aceasta să mă pierzi cu urgie.
            Ca să-l înfunde cu minciuna, Domnul scoate şi-i arată scrisoarea cu pricina. Milescu încremeneşte.
            Domnul îi zice atunci:
- Vănzătorule, nu meriţi să fi tăiat, căci ai trebui îngropat!
            Şi unde te-ai odihni
            Pământul l-ai otrăvi
            Căci carnea de vânzător
            E venin otrăvitor.
            Dar ca în veci însemnat să fii şi lumea să fugă de tine ca de duhul cel rău vei fi însemnat.
            Şi, zicând aceste, porunci călăului de-i tăie nasul. De aici înainte Milescu a fost silit să pribegească prin ţări străine, a fost în Germania, unde şi-a cârpit nasul şi apoi în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.
            Dacă n-ar fi făcut acea greşeală, Milescu putea face mult bine ţării sale, Moldovei.

XXX. Legenda Sihastrului Daniil

4. Moldova scăpată
            Sihastrul stând puţin pe gânduri, pironi ochii într-unul din colţurile peşterii şi ca şi cum ar fi citit acolo viitorul.
            Domnul Moldovei, îi zise proorocind:
            - Bucură-te, Doamne, pe turci vei învinge. Biruinţa întreagă este a Moldovei. Dumnezeu îmi spune acest adevăr. După ce vei goni pe turci peste Dunăre, să înalţi, Ştefane, o sântă mănăstire şi să o închini sântului martir George, că el va lupta pentru tine. Du-te şi începe lupta: D-zeu e cu tine.
            Ştefan se simte întinerit de cuvintele sihastrului. El plecă întâi să se odihnească în castelul său din Cetatea Neamţului, dar maică-sa nu-i dă voie să intre în cetate câtă vreme sunt turcii în Moldova. Văzând aceasta Ştefan îşi strânge oastea nouă şi cade asupra turcilor ca o furtună cotropitoare. Turcii se apără cu deznădăjduire, dar moartea îi seceră  cu neîndurare. În cele din urmă, văzând că nu mai e chip de a se bate cu Ştefan, câţi au mai rămas cu zile:

            Fug potop, potop cu toţii
            Şi se duc, se duc ca vântul
            Asurzind întreg pământul
            De-a lor urlete barbare
            De-a lor vaiete amare.
                                 V. Alecsandri

XXIX. Legenda Sihastrului Daniil

3.Răspunsul Sihastrului
            - Cum? Înalte Doamne să închini Moldova? Ştefan îmi vorbeşte sau mă-nşală auzul? Te-ai schimbat oare, Măria Ta? Unde e leul Moldovei? Vrei, Măria Ta să nimiceşti ca om mic toată mărirea ţării şi a măriei Tale? Ceahlăul nu se poate face (...). Ştefan al Moldovei nu se poate pleca!
Nu! Căci n-au pierit toţi vitejii acestei ţări. Tu poţi încă să scalzi Moldova în val (ură de sânge) păgânesc, luptând să o scapi şi tot (...) să ne mai rămână! Dar, de bunăvoie (Tu) să o închini; aceasta nu se poate, preaînălţate (...) odată cu capul, nu!
            Ţi se pare oare că eşti obosit?
            Lasă cârma ţării unui odihnit!
            C-n legea Moldovei liberă să fie,
            Şi nu Ştefan Vodă o va da –n robie.

XXVIII. Legenda Sihastrului Daniil

2. Întrebarea
            Pe când sihastrul se ruga şi-afurisia, afară Ştefan îngenunchea şi se ruga cu lacrimi fierbinţi lui Dumnezeu, ca să-l ajute şi de astădată, cum l-a ajutat de atâtea ori.
            - Vino, Măria Ta, zise pustnicul mai la urmă deschizând uşa peşterei.
            - Ce e, Măria Ta? Îţi văd faţa adânc mâhnită: de ce durere ai dat în viteaza viaţă a Măriei Tale?
            - Nu mai pot birui pe turci, părinte. Când credeam că am isprăvit cu unii, alţii mai numeroşi au năvălit asupra nenorocitei Moldove. Vecinii mei, poloni şi unguri care trebuiau să vină la război, m-au părăsit, m-au vândut; vitejii mei cei mai mulţi au căzut în luptă şi dacă mai ţineam lupta, mureau toţi tovarăşii mei. Câţi am rămas ne-am retras în păduri. Au pierit vitejii, n-am cu cine apăra ţara.
Şi deci am venit la tine să te întreb dacă n-ar fi mai bine să fac pace cu turcii şi să le închin Moldova, decât să-i las să o pustiască?

Legenda Sihastrului Daniil

1. La uşa sihastrului
            Chin mare era pe sufletul lui Ştefan-Vodă după bătălia de la Valea Albă. Până ce nu merge să se odihnească în Cetatea Neamţului, unde se afla maică-sa şi soţia sa, eroul Moldovei o luase în sus pe apa Moldovei. Mergea să se roage la Sânta mânăstire a Voroneţului, cea de dânsul zidită şi voia să vadă acolo pe un pustnic înţelept care trăia lângă mânăstire, într-o peşteră a muntelui, departe de lume, ca într-un pustiu. Pustnicul acela se numea Daniil Sihastrul.
            Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume
            Unde un Sihastru a fugit în lume.
Aici vine Ştefan şi bate la uşa sihastrului.
-  Cine e acolo? întrebă dinăuntru glasul cel slăbit al
            sihastrului.
-  Ştefan al Moldovei, vine a-ţi vorbi.
-  Ştefan al Moldovei, Daniil îi spune,
Să aştepte afară, sunt în rugăciune.
                                                D. Bolintineanu



  https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/05/italy-and-india.html












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu